Articol I. Agatha Christie Articol II. Muncile lui Hercule

Afară, în hol, se auzi cum este tras zăvorul de la una dintre uşi. Elsie sări în picioare şi alergă spre Harold.

— Te rog… Te rog… Vocea îi era joasă şi întretăiată. Du-te înapoi în camera dumitale. O să vină… Şi o să te găsească aici.

Harold aprobă din cap. Observă totul într-o clipită. Pentru moment, Philip Clayton era hors de combat. Dar ţipătul lui Elsie s-ar fi putut să fie auzit. Dacă era descoperit în camera ei, acest lucru n-ar fi creat decât neînţelegeri şi o situaţie stânjenitoare. Atât de dragul ei, cât şi al lui nu trebuia să se dea naştere la nici un scandal.

Pe cât de încet posibil, alergă grăbit pe coridor, înspre propria cameră. Chiar în momentul când ajunse înăuntru, auzi cum se deschide o uşă.

Rămase în cameră timp de o jumătate de oră, aşteptând. Era convins că, mai devreme sau mai târziu, Elsie avea să vină.

Se auzi o bătaie uşoară la uşă. Harold sări în picioare să deschidă.

Nu era Elsie, ci mama ei, şi Harold fu îngrozit de înfăţişarea ei. Brusc, părea cu ani buni mai bătrână. Părul cenuşiu era în neorânduială şi sub ochi avea cearcăne adânci şi negre.

Se repezi să-i tragă un scaun. Doamna Rice se aşeză cu greu, respirând cu dificultate.

— Păreţi vlăguită, doamnă Rice. Pot să vă aduc ceva? O întrebă repede Harold.

Ea clătină din cap.

— Nu. Lasă-mă pe mine. Eu sunt bine, vorbesc serios. Numai că am suferit un şoc. Domnule Waring, s-a întâmplat un lucru îngrozitor.

— Clayton este grav rănit? Întrebă Harold.

Doamna Rice îşi ţinu răsuflarea.

— Mai rău. E mort…

V

Camera începu să se învârtească în jurul lui.

Repetă amorţit:

— Mort?

Doamna Rice dădu aprobator din cap. Apoi spuse cu o voce lipsită de inflexiuni, care dovedea o epuizare totală:

Dezastru – acesta era cuvântul care îi răsuna lui Harold în creier cu insistenţă. Dezastru, dezastru, dezastru… Rosti cu vehemenţă:

— A fost un accident… Am văzut cum s-a întâmplat. Doamna Rice replică aspru:

— Normal că a fost un accident. Ştiu asta. Dar… Dar o să creadă cineva aşa ceva? Eu… Sincer, mi-e teamă, Harold. Aici nu e Anglia.

— Pot să confirm povestea lui Elsie, spuse el încet.

— Da, şi ea poate s-o confirme pe-a dumitale, zise doamna Rice. Tocmai asta-i problema.

Mintea lui Harold, ca de obicei ageră şi precaută, înţelese ce voia să spună. Analiză în minte întreaga afacere şi îşi dădu seama de slăbiciunea poziţiei lor.

El şi Elsie petrecuseră mult timp împreună. Apoi mai era şi faptul că fuseseră zăriţi împreună în pădurea de pini de una din poloneze în împrejurări destul de compromiţătoare. După toate aparenţele, doamnele poloneze nu vorbeau engleza, dar este posibil să fi înţeles puţin. Se poate ca femeia să fi înţeles semnificaţia unor cuvinte ca „gelozie” sau „soţ” dacă auzise din întâmplare discuţia lor. În orice caz, era clar că îi spusese ceva lui Clayton care îi provocase gelozia. Iar acum… Moartea. Când Clayton murise, el, Harold, se aflase în camera lui Elsie Clayton. Nu exista nimic prin care să demonstreze că nu îl atacase în mod deliberat pe Philip Clayton cu pres-papierul. Nimic care să demonstreze că soţul gelos nu îi găsise de fapt împreună. Nu exista decât cuvântul lui şi al lui Elsie. O să fie crezuţi?

O teamă rece îl cuprinse.

Nu-şi imagina – nu, chiar nu îşi imagina – că el sau Elsie era în pericol de a fi condamnaţi la moarte pentru un omor pe care nu îl comiseseră. Desigur, în cel mai rău caz o să fie acuzaţi de omor prin imprudenţă. (Oare aveau „omor prin imprudenţă” în ţările astea străine?) Dar chiar dacă erau achitaţi de orice vină, avea să fie o anchetă, care va apărea în toate ziarele. „Un bărbat şi o femeie din Anglia acuzaţi – soţul gelos – politicianul în ascensiune.” Da, va însemna sfârşitul carierei lui politice. Nu avea să supravieţuiască niciodată unui astfel de scandal.

Dintr-un impuls brusc, spuse:

— Nu putem scăpa cumva de cadavru? Să-l îngropăm undeva?

Privirea uluită şi dispreţuitoare a doamnei Rice îl făcu să roşească.

— Dragul meu Harold, spuse ea pe un ton incisiv, asta nu e o poveste poliţistă! Să încerci aşa ceva ar fi o adevărată nebunie.

— Probabil că aşa e. Gemu. Ce putem face? Doamne, ce putem face?

Doamna Rice clătină descurajată din cap. Era încruntată, iar mintea ei căuta cu disperare o soluţie.

— Nu putem face nimic? Întrebă Harold. Ceva ca să evităm acest dezastru îngrozitor?

Iată, cuvântul acela ieşise la suprafaţă – dezastru! O damnare teribilă… Neprevăzută… Totală.

Se uitară unul la celălalt. Doamna Rice spuse cu glas răguşit:

— Elsie… Fetiţa mea. Aş face orice… O să o ucidă dacă va fi nevoită să treacă prin aşa ceva. Apoi adăugă: Şi dumneata, cariera dumitale… Tot.

Harold reuşi să îngaime:

— Nu vă gândiţi la mine. Dar în mintea lui era altceva. Doamna Rice continuă cu amărăciune:

— Şi totul este atât de nedrept – atât de nedrept! Nu e ca şi cum ar fi fost ceva între voi. Eu ştiu asta prea bine.

Harold sugeră, agăţându-se de un pai:

— Măcar o să puteţi spune asta – că totul era cât se poate de corect.

Doamna Rice replică amar:

— Da, dacă o să mă creadă. Dar ştii cum sunt oamenii ăştia de aici.

Sumbru, Harold fu de acord. În gândirea celor de pe continent, va exista fără îndoială o legătură între el şi Elsie, şi toate negările doamnei Rice vor fi considerate drept nişte minciuni sfruntate ale unei mame în favoarea fiicei ei.

— Da, nu suntem în Anglia, ce ghinion nenorocit! Zise el mohorât.

— Ah! Doamna Rice îşi înălţă capul. Asta e adevărat… Nu suntem în Anglia. Mă întreb dacă nu se poate face totuşi ceva…

— Ce?

Harold o privi plin de speranţă. Doamna Rice întrebă fără menajamente:

— Nu prea mulţi, la mine. Apoi adăugă: Pot să telegrafiez să mi se trimită, desigur.

Doamna Rice rosti sumbru:

— S-ar putea să avem nevoie de destul de mulţi. Dar cred că merită să încercăm.

Harold simţi că disperarea i se mai domoleşte uşor.

— La ce v-aţi gândit? Întrebă el. Doamna Rice spuse hotărâtă:

— Nu avem nici o şansă să ascundem noi înşine această moarte, dar cred că există o şansă să o muşamalizăm oficial!

— Chiar credeţi asta?

Harold era plin de speranţă, dar nici nu-i prea venea să creadă.

— Da. În primul rând, directorul hotelului va fi de partea noastră. Va prefera să ţină totul ascuns. După părerea mea, în ţărişoarele astea balcanice, ciudate şi îndepărtate, poţi mitui pe toată lumea – iar poliţia e probabil mai coruptă decât oricine.

Harold zise încet:

— Ştiţi, cred că aveţi dreptate. Doamna Rice continuă:

— Din fericire, nu cred că cineva din hotel a auzit ceva.

— Cine are camera alături de Elsie, vizavi de a dumneavoastră?

— Cele două poloneze. Nu au auzit nimic. Ar fi ieşit pe culoar dacă ar fi auzit ceva. Philip a sosit târziu şi nu l-a văzut nimeni în afară de portarul de noapte. Ştii, Harold, chiar cred că este posibil să muşamalizării toată afacerea asta – şi să obţinem certificatul de deces al lui Philip din cauze naturale! Nu trebuie decât să mituim pè cineva la un nivel destul de ridicat – şi să găsim persoana potrivită, probabil pe şeful poliţiei! Harold zâmbi slab.

— E ca în opera bufă, nu? Ei bine, nu putem decât să încercăm.

VI

Doamna Rice era energia întruchipată. Mai întâi fii chemat directorul. Harold rămase în camera lui, ţinându-se departe de toată afacerea asta. El şi doamna Harold căzuseră de acord că cel mai bine ar fi să se spună o poveste despre o ceartă între soţ şi soţie. Tinereţea şi drăgălăşenia lui Elsie vor stârni şi mai multă simpatie.

La ora 12, doamna Rice veni în camera lui. Era albă la faţă şi obosită, dar uşurarea de pe chipul ei vorbea de la sine.

— A mers! Zise ea simplu.

— Slavă Domnului! Aţi fost într-adevăr minunată! Pare incredibil!

Doamna Rice zise gânditoare:

— După cât de uşor a mers, ai zice că lucrurile de felul ăsta sunt chiar normale. Practic au întins imediat mâna după bani. E… e chiar dezgustător, serios!

Harold replică sec:

— Nu e momentul potrivit să ne plângem de corupţia din serviciile publice. Cât?

— Tariful e destul de mare.

Şi începu să citească o listă de cifre.

Şeful poliţiei

Comisarul

Agentul

Doctorul

Portarul de noapte

Singurul comentariu al lui Harold fu:

— Portarul de noapte nu primeşte prea mult, nu? Doamna Rice explică:

— Directorul a afirmat că moartea nu ar trebui să se petreacă în hotel. Povestea oficială va fi că Philip a suferit un atac de cord în tren. A ieşit pe coridor să ia aer – ştii cum lumea lasă mereu uşile deschise – şi a căzut din tren. E minunat ce poate face poliţia când doreşte!

— Slavă Domnului că poliţia noastră nu e la fel!

Şi cu această stare de spirit britanică şi superioară coborî la masa de prânz.

VII

Acum era pentru prima dată când o vedea pe Elsie după noaptea trecută. Era foarte palidă şi evident încă se resimţea după şocul suferit, dar se strădui cu eleganţă sa se poarte ca de obicei, făcând diverse remarci banale despre vreme şi peisaj.

Discutară despre un nou oaspete care tocmai sosise, încercând să-i ghicească naţionalitatea. Harold fu de părere că, după mustaţă, trebuia să fie francez, Elsie zise că era neamţ, iar doamna Rice credea că s-ar putea să fie spaniol.

Pe terasă nu mai era nimeni în afară de ei, cu excepţia celor două poloneze care stăteau într-un capăt şi brodau.

Ca întotdeauna când dădea cu ochii de ele, Harold simţi un fior ciudat de nelinişte. Feţele acelea imobile, nasurile coroiate, mâinile lungi, ca nişte gheare…

Un valet se apropie de ei şi îi spuse doamnei Rice că era căutată. Ea se ridică şi îl urmă. La intrarea în hotel, o văzură întâlnindu-se cu un oficial al poliţiei în uniformă.

Lui Elsie i se tăie răsuflarea.

— Nu crezi… Că e ceva în neregulă? Harold o linişti rapid:

— Oh, nu, nu e nimic de genul ăsta. Dar şi el simţi un brusc fior de teamă. Mama dumitale a fost minunată! Zise el.

— Ştiu. Mama e o mare luptătoare. Nu se lasă niciodată învinsă. Elsie se cutremură. Dar totul e aşa oribil, nu?

— Haide, nu te mai gândi acum la asta. S-a terminat totul. Elsie zise cu o voce şoptită:

— Nu pot să uit că… Că eu sunt cea care l-a omorât. Harold o contrazise rapid:

— Nu te gândi în felul ăsta! A fost un accident. Ştii că aşa a fost.

Chipul ei se însenină puţin. Harold adăugă:

— Şi oricum, totul ţine acum de trecut. Trecutul e trecut, încearcă să nu te mai gândeşti niciodată la asta.

Doamna Rice se întoarse. După expresia ei îşi dădură seama că totul era în regulă.

— Am tras o sperietură, zise ea aproape veselă. Dar nu a fost vorba decât de câteva formalităţi legate de nişte acte. Totul e în regulă, copii. Am scăpat. Cred că putem comanda un lichior ca să sărbătorim.

Lichiorul fu comandat şi adus. Îşi ridicară paharele.

— Pentru Viitor! Zise doamna Rice. Harold îi zâmbi lui Elsie şi spuse:

— Pentru fericirea dumitale!

Ea îi zâmbi la rândul ei şi rosti ridicând paharul:

— Şi a dumitale – şi pentru succes! Sunt sigură că o să ajungi cineva!

Ca o reacţie la teamă se simţeau veseli, aproape ameţiţi. Umbra se ridicase! Totul era bine…

La capătul terasei, cele două femei ca nişte păsări se ridicară în picioare şi îşi strânseră cu grijă lucrul de mână. Apoi traversară dalele de piatră.

Înclinându-se uşor, se aşezară lângă doamna Rice. Una din ele începu să vorbească. Cealaltă îşi fixă privirea asupra lui Harold şi a lui Elsie. Pe buze îi zăbovea un surâs uşor. Şi, după părerea lui Harold, nu era un surâs plăcut…

Se uită spre doamna Rice. Ea o asculta pe poloneză şi, deşi nu putea înţelege nici un cuvânt, expresia de pe chipul doamnei Rice era edificatoare. Vechea angoasă şi disperare reveniseră. Ea asculta şi, din când în când, rostea un cuvânt.

Cele două surori se ridicară şi, după ce se înclinară ţeapăn, intrară în hotel.

Harold se aplecă în faţă şi spuse cu o voce răguşită:

— Ce s-a întâmplat?

Doamna Rice îi răspunse cu un ton jos, lipsit de speranţă:

— Femeile acelea o să ne şantajeze. Au auzit tot noaptea trecută. Şi acum, că am încercat să muşamalizăm totul, lucrurile stau de o mie de ori mai rău…

VIII

În cele din urmă ajunse în locul unde le observase pentru prima dată pe cele două femei sinistre care ţineau acum viaţa lui şi a lui Elsie în ghearele lor malefice.

— Blestemate să fie! Exclamă el cu glas tare. Să le ia naiba pe harpiile astea două!

O tuse uşoară îl făcu să se întoarcă şi se trezi în faţa străinului cu mustaţă impresionantă, care tocmai ieşise din umbra copacilor.

Lui Harold îi veni greu să găsească ceva de spus. Era clar că omuleţul auzise cuvintele pe care tocmai le rostise. Pierdut, Harold începu, oarecum ridicol:

— Oh… Ăăă… Bună ziua.

Cu o engleză perfectă, celălalt replică:

— Dar pentru dumneavoastră, mi-e teamă că nu e prea bună.

— Păi… Harold amuţi din nou. Omuleţul continuă:

— Bănuiesc că aveţi necazuri, monsieur. Vă pot ajuta cumva?

— A, nu, mulţumesc. Îmi mai vărsăm şi eu nervii. Celălalt rosti cu blândeţe:

— Dar totuşi cred că vă pot fi de ajutor. Am dreptate, nu, dacă leg necazurile dumneavoastră de cele două doamne care stăteau pe terasă?

Harold îl privi ţintă.

— Ştiţi ceva despre ele? Apoi adăugă: De fapt, cine sunteţi? Ca şi cum îşi declara ascendenţa regală, omuleţul spuse cu modestie:

— Sunt Hercule Poirot. Nu vreţi să facem o scurtă plimbare prin pădure şi să-mi spuneţi povestea dumneavoastră? După cum am mai zis, cred că vă pot ajuta.

Nici până în ziua de azi, Harold nu e sigur ce îl făcuse să toarne dintr-odată întreaga poveste unui om cu care vorbise doar câteva minute. Poate era de vină stresul excesiv. Oricum, aşa se petrecură lucrurile. Îi spuse lui Hercule Poirot întreaga poveste.

Acesta ascultă în tăcere. O dată sau de două ori dădu cu gravitate din cap. Când Harold se opri, celălalt rosti visător:

— Păsările stimfalide, cu ciocuri de fier, care se hrănesc cu carne de om şi îşi au sălaşul lângă Lacul Stymphalis… Da, se potriveşte foarte bine.

— Poftim? Făcu Harold privindu-l uimit.

„Poate, îşi zise el, omuleţul ăsta ciudat era nebun!” Hercule Poirot zâmbi.

— Mă gândesc, asta-i tot. Am felul meu de a privi lucrurile. Acum, în ceea ce priveşte necazul dumneavoastră. Nu sunteţi într-o poziţie prea plăcută.

Harold rosti nerăbdător:

— Nu am nevoie să-mi spuneţi dumneavoastră asta! Hercule Poirot continuă:

— Şantajul este o chestiune serioasă. Aceste harpii vă vor obliga să plătiţi şi să tot plătiţi! Şi dacă le sfidaţi, atunci ce o să se întâmple?

Harold răspunse cu amărăciune:

— Toată povestea o să iasă la iveală. Cariera mea va fi ruinată, iar biata fată care nu a făcut nimănui nici un rău va trece prin chinurile iadului, şi Dumnezeu ştie cum se va termina totul!

— Prin urmare, zise Hercule Poirot, ceva trebuie făcut!

— Ce? Întrebă Harold sec.

Hercule Poirot se opri, cu ochii pe jumătate închişi.

— E momentul castanietelor de bronz, zise el şi Harold se îndoi din nou de sănătatea lui mintală.

— Aţi înnebunit? Întrebă el. Celălalt clătină din cap.

— Mais non! Mă străduiesc numai să urmez exemplul marelui meu predecesor, Hercule. Aveţi răbdare câteva ore, prietene. Mâine s-ar putea să vă scap de persecutorii dumneavoastră.

IX

Când coborî a doua zi dimineaţă, Harold Waring îl găsi pe Hercule Poirot stând singur pe terasă. Fără să vrea, Harold fusese impresionat de promisiunile lui Hercule Poirot.

— Ei bine?

Hercule Poirot îi zâmbi radios.

— E bine.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Totul s-a rezolvat în mod satisfăcător.

— Dar ce s-a întâmplat? Hercule Poirot replică visător:

— Am folosit castanietele de bronz. Sau, ca să folosesc termeni mai moderni, am făcut firele de metal să zbârnâie – pe scurt, am folosit telegraful! Păsările stimfalide, monsieur, au fost îndepărtate acolo unde nu vor mai putea să-şi exercite ingeniozitatea pentru ceva vreme.

— Erau căutate de poliţie? Au fost arestate?

— Exact.

— Ce minunat! Nu m-am gândit la una ca asta. Se ridică. Trebuie să le găsesc pe doamna Rice şi pe Elsie ca să le spun.

— Ştiu deja.

— A, bine. Harold se aşeză din nou. Spuneţi-mi ce s-a… Brusc, se întrerupse.

Pe aleea dinspre lac veneau două siluete cu pelerine fluturânde şi aspect de pasăre.

— Am crezut că aţi spus că au fost arestate! Exclamă el. Hercule Poirot îi urmări privirea.

— A, doamnele acelea? Sunt total inofensive. Doamne poloneze de familie bună, aşa cum v-a spus portarul. Poate că aspectul lor nu e prea plăcut, dar asta e tot.

— Dar nu înţeleg!

— Nu, nu înţelegeţi! Celelalte doamne erau căutate de poliţie – ingenioasa doamnă Rice şi lăcrimoasa doamnă Clayton! Ele sunt nişte bine-cunoscute păsări de pradă. Cele două, mon cher, îşi câştigă existenţa din şantaj.

Harold avu senzaţia că lumea se învârte în jurul lui. Rosti cu glas slab:

— Dar bărbatul… Bărbatul care a fost omorât?

— Nimeni nu a fost omorât. Nu a existat nici un bărbat!

— Dar l-am văzut!

— Ba nu. Doamna Rice, înaltă cum e şi cu voce profundă, imită foarte bine un bărbat. Ea este cea care a jucat rolul soţului – fără peruca grizonantă şi machiată adecvat pentru rol.

Se aplecă înainte şi îl bătu pe celălalt pe genunchi.

— Nu trebuie să treceţi prin viaţă fiind aşa credul, prietene. Poliţia unei ţări nu este aşa de uşor de mituit – probabil nu poate fi mituită deloc – şi în nici un caz când este vorba de crimă! Aceste femei profitau de ignoranţa englezului obişnuit când vine vorba de limbi străine. Fiindcă vorbeşte franceza sau germana, doamna Rice era mereu cea care discută cu directorul şi se ocupă de rezolvarea afacerii. Poliţia soseşte şi merge în camera ei, într-adevăr! Dar ce se întâmplă, de fapt? Dumneavoastră nu ştiţi. Poate spune că şi-a pierdut o broşa – ceva de genul ăsta. Orice scuză e bună pentru ca poliţia să vină şi dumneavoastră să îi vedeţi. În rest, ce se întâmplă de fapt? Telegrafiaţi după bani, o mulţime de bani, şi îi înmânaţi doamnei Rice care se ocupă de negocieri. Şi asta-i tot! Dar ele sunt lacome, aceste păsări de pradă. Au observat că aveaţi o aversiune nejustificată faţă de aceste două nefericite doamne poloneze. Doamnele în chestiune au venit şi au purtat o discuţie total nevinovată cu doamna Rice, iar ea nu a rezistat tentaţiei de a repeta jocul. Ştia că nu înţelegeaţi ce se vorbeşte. Aşa că dumneavoastră ar fi trebuit să telegrafiaţi după mai mulţi bani pe care doamna Rice ar fi pretins că i-ar fi dat acestor noi şantajişti.

Harold inspiră adânc.

— Şi Elsie… Elsie?

Hercule Poirot îşi feri privirea.

— Şi-a jucat bine rolul. Întotdeauna o face. E o actriţă foarte talentată. Totul este foarte pur, foarte inocent. Ea apelează nu la sex, ci la cavalerism. Hercule Poirot adăugă visător: Asta are mereu succes la englezi.

Harold Warins trase adânc aer în piept şi zise hotărât:

— Am de gând să mă apuc să învăţ toate limbile europene care există! Nimeni nu o să-şi mai bată joc de mine a doua oară!

Capitolul 7

TAURUL DIN CRETA

Hercule Poirot îl privi gânditor pe vizitatorul său.

Văzu un chip palid, cu o bărbie hotărâtă, ochi care păreau mai mult cenuşii decât albaştri şi păr cu acea nuanţă de negru-albăstrui care se întâlneşte atât de rar – cu buclele superbe ale unei zeităţi greceşti.

Observă costumul de tweed, bine croit, dar şi uzat, geanta îndelung purtată şi aroganţa involuntară a atitudinii care se putea remarca dincolo de nervozitatea evidentă a tinerei.

Poirot gândi: „Ah, da, este o demnă reprezentantă a Provinciei, dar nu are nici un ban! Şi trebuie să fie ceva cu totul ieşit din comun ca să o determine să vină la mine”.

Diana Maberly începu cu o voce uşor tremurătoare:

— Eu… Nu ştiu dacă mă puteţi ajuta, domnule Poirot. Este… E o situaţie extraordinară.

— Da, spuneţi-mi, o îndemnă Poirot.

— Am venit la dumneavoastră fiindcă nu ştiu ce să fac! Nu ştiu nici măcar dacă este ceva de făcut! Zise Diana Maberly.

— Mă lăsaţi să judec eu asta?

Chipul fetei se împurpura brusc şi rosti pe nerăsuflate:

— Am venit la dumneavoastră fiindcă bărbatul cu care sunt logodită de peste un an a rupt logodna. Se opri şi îl privi sfidătoare. Probabil vă spuneţi că sunt complet nebună.

Hercule Poirot clătină încet din cap.

— Dimpotrivă, mademoiselle, nu am nici o îndoială că eşti deosebit de inteligentă. Şi în mod sigur nu este treaba mea să îi împac pe îndrăgostiţii certaţi şi ştiu că îţi dai foarte bine seama de asta. Prin urmare, este ceva neobişnuit legat de ruptura acestei logodne. Am dreptate, nu-i aşa?

Fata dădu aprobator din cap. Apoi spuse cu o voce clară, precisă:

— Hugh a rupt logodna fiindcă are impresia că înnebuneşte şi consideră că oamenii care sunt nebuni nu trebuie să se căsătorească.

Sprâncenele lui Hercule Poirot se ridicară un pic a mirare.

— Şi dumneata nu eşti de acord?

— Nu ştiu… Ce înseamnă să fii nebun, la urma urmelor? Toţi suntem un pic nebuni.

— Aşa se spune, fu de acord Poirot, cu prudenţă.

— Doar atunci când ajungi să crezi că eşti un ou fiert sau ceva de genul ăsta trebuie să te închidă la ospiciu.

— Şi logodnicul dumitale nu a ajuns în stadiul ăsta? Diana Maberly replică:

— Nu-mi dau seama să fie ceva în neregulă cu Hugh. Este… Cea mai normală persoană pe care o ştiu. Raţional… Demn de încredere…

— Atunci, de ce are impresia că înnebuneşte? Poirot făcu o scurtă pauză înainte să continue: Există poate cazuri de nebunie în familia lui?

Şovăitoare, Diana dădu aprobator din cap şi spuse:

— Bunicul lui a fost nebun, cred – şi vreo strămătuşă, ceva. Dar ce vreau eu să spun e că în fiecare familie există cineva ciudat. Ştiţi, vreunul mai redus din punct de vedere intelectual sau excesiv de deştept.

Ochii ei aveau o privire rugătoare. Hercule Poirot clătină trist din cap.

— Îmi pare rău pentru dumneata, mademoiselle. Fata îşi ridică bărbia şi strigă:

— Nu vreau să vă pară rău pentru mine! Vreau să faceţi ceva!

— Ce ai vrea să fac?

— Nu ştiu – dar ceva e în neregulă.

— Vrei să-mi spui, mademoiselle, tot ce poţi despre logodnicul dumitale?

Diana rosti rapid:

— Numele lui este Hugh Chandler. Are 24 de ani. Tatăl lui este amiralul Chandler. Locuiesc la Lyde Manor, care aparţine familiei Chandler de pe timpul reginei Elisabeta. Hugh este singurul copil. A intrat în marină – toţi cei din familia Chandler sunt marinari, e un soi de tradiţie, chiar de pe vremea când Sir Gilbert Chandler a călătorit pe mare împreună cu Sir Walter Raleigh în anul o mie cinci sute şi ceva. Intrarea lui Hugh în marină a fost de la sine înţeleasă. Tatăl lui nu ar fi acceptat altceva. Şi totuşi… Şi totuşi, tatăl lui a fost cel care a insistat să părăsească marina.