Articol I. Agatha Christie Articol II. Muncile lui Hercule

— Oh, Doamne, nu! Ea e dură ca o stâncă! Hercule Poirot întrebă cu blândeţe:

— Atunci este vorba de acea… Tânără? Doctorul Stoddard răspunse:

— Sigur, şi ea e o tipă dură în felul ei. Vreau să spun că ea, personal, se descrie ca fiind dură. Dar, de fapt, este doar foarte tânără – un pic sălbatică şi chestii de genul ăsta!

— Dar nu e vorba decât de nerozia unui copil. Ajunge să fie implicată într-o astfel de destrăbălare fiindcă îşi închipuie că e la modă sau şic, sau aşa ceva.

Un zâmbet slab se ivi pe buzele lui Poirot.

— Pe fata asta ai mai întâlnit-o, nu-i aşa?

Michael Stoddard confirmă cu o înclinare a capului. Arăta foarte tânăr şi stânjenit.

— Am întâlnit-o în Mertonshire. La Balul Vânătorilor. Tatăl ei este general în rezervă – genul care tună şi fulgeră, să fie împuşcaţi toţi duşmanii, militar de modă veche. Sunt patru surori şi toate sunt un pic cam sălbatice – după părerea mea, au ajuns aşa din cauza unui asemenea tată. Şi locuiesc într-o zonă nu prea bună – în preajma unor fabrici de armament, unde banii nu sunt o problemă. Pentru cei de acolo nu există deloc spiritul acela de pe vremuri, al vieţii la ţară. Sunt doar o gaşcă de bogătani, şi majoritatea destul de plini de vicii. Fetele au nimerit într-o companie proastă.

Hercule Poirot îl privi gânditor câteva minute, apoi zise:

— Îmi dau seama acum de ce ai dorit să fiu de faţă. Vrei să mă ocup eu de chestiunea asta?

— Ai vrea? Simt că ar trebui să fac ceva – dar mărturisesc că mi-ar plăcea ca Sheila Grant să nu fie implicată.

— Îmi închipui că asta se poate aranja. Aş dori să o cunosc pe tânăra domnişoară.

— Vino!

Îl conduse afară din cameră. O voce strigă agitată din camera de vizavi.

Stoddard intră în încăpere. Poirot îl urmă. Era un dormitor aflat într-o dezordine totală – pe podea era risipită pudră, borcănaşe şi cutiuţe se găseau peste tot, hainele era împrăştiate. În pat zăcea o femeie cu un păr nefiresc de blond şi cu o expresie goală pe chipul depravat.

— Pe mine se târăsc tot felul de insecte! Strigă ea. Jur că aşa se întâmplă. Înnebunesc… Pentru numele lui Dumnezeu, fă-mi o injecţie sau ceva!

Doctorul Stoddard rămase lângă pat, iar când vorbi tonul lui era liniştitor, profesional.

Hercule Poirot ieşi tăcut din cameră. Mai era o încăpere alături. Deschise uşa.

Era o cameră micuţă, simplu mobilată. Pe pat era întinsă o siluetă zveltă, de fată, care stătea nemişcată.

Păr negru, o faţă prelungă, palidă… Şi, da, extrem de tânără…

O sclipire albă se zări între pleoapele fetei. Ochii ei se deschiseră, uimiţi, înfricoşaţi. Se uită în sus, scuturând din cap în efortul de a-şi da pe spate coama de păr negru-albăstrui. Semăna cu o mânză speriată – se dădu puţin în spate – aşa cum un animal sălbatic se fereşte când e bănuitor faţă de un străin care îi oferă mâncare.

Cu o voce subţire şi tânără rosti brusc:

— Cine naiba sunteţi?

— Nu te speria, mademoiselle.

— Unde e doctorul Stoddard?

Tânărul intră chiar atunci în încăpere. Fata i se adresă cu o notă de uşurare în glas:

— Oh! Iată-te! Cine e ăsta?

— Este un prieten de-al meu, Sheila. Cum te simţi acum?

— Groaznic. Mizerabil, îi răspunse fata. De ce oi fi luat chestia aia nenorocită?

Stoddard replică sec:

— Eu nu aş mai face asta dacă aş fi în locul tău.

— Eu… Nu o să mai iau. Hercule Poirot interveni:

— Cine ţi-a dat-o?

Ochii ei se măriră şi buza superioară i se strâmbă uşor.

— Era acolo, la petrecere, răspunse ea. Am încercat-o cu toţii. A fost… A fost minunat la început.

Hercule Poirot zise cu blândeţe:

— Dar cine a adus-o aici? Tânăra scutură din cap.

— Nu ştiu… Se poate să fi fost Tony – Tony Hawker. Dar chiar nu ştiu nimic despre asta.

Poirot rosti calm:

— Este prima dată când ai luat cocaină, mademoiselle? Ea confirmă din cap.

— Ar fi bine să fie şi ultima, interveni dur Stoddard.

— Da, cred că ai dreptate… Dar a fost minunat.

— Ascultă, Sheila Grant, replică Stoddard. Sunt doctor şi ştiu ce vorbesc. Odată ce începi să iei droguri, ajungi în final într-o stare mizerabilă de necrezut. Am văzut câteva cazuri şi ştiu cum e. Drogurile îi distrug pe oameni, trup şi suflet. Ce face băutura din om este nimic faţă de droguri. Trebuie să încetezi chiar în clipa asta! Crede-mă, nu este amuzant! Ce crezi că o să zică tatăl tău despre distracţia din noaptea asta?

— Tata? Sheila Rose ridică vocea. Tata? Începu să râdă. Îmi şi imaginez faţa lui tata! Nu trebuie să afle despre asta. O să facă atac de cord!

— Şi pe bună dreptate, zise Stoddard.

— Doctore… Doctore… Se auzi vaietul prelung al doamnei Grace din cealaltă cameră.

Stoddard murmură ceva nu foarte măgulitor şi ieşi din încăpere.

Sheila Grant îl privi din nou pe Poirot. Era uimită.

— Cine sunteţi? Nu aţi fost la petrecere.

— Nu, nu am fost la petrecere. Sunt un prieten al doctorului Stoddard.

— Şi dumneavoastră sunteţi doctor? Nu păreţi a fi.

— Numele meu, rosti Poirot, reuşind ca de obicei să facă această afirmaţie simplă să semene cu cortina care se dă la o parte pentru primul act al unei piese, numele meu este Hercule Poirot…

Afirmaţia păru să aibă efectul dorit. Uneori Poirot era neplăcut impresionat când descoperea că tânăra generaţie nu auzise niciodată de el.

Dar era evident că nu acesta era şi cazul cu Sheila Grant. Era total uluită – consternată. Rămase cu privirea ţintă la el, fără să şi-o poată desprinde…

III

Se mai spune, de asemenea, că toată lumea are cel puţin un văr de-al doilea în Mertonshire. Mertonshire se află la o distanţă rezonabilă de Londra, acolo se poate vâna şi pescui, are câteva sate pitoreşti, dar uşor cam pretenţioase, are un sistem bun de căi ferate şi o şosea nouă care facilitează venirea şi plecarea din metropolă. Servitorii au mai puţine de spus împotriva acestei zone decât faţă de alte regiuni, mai rurale, din Insulele Britanice. Drept urmare, este practic imposibil să locuieşti în Mertonshire dacă nu ai un venit de patru cifre sau, având în vedere impozitul pe venit şi altele asemenea, de cinci cifre este şi mai bine.

Hercule Poirot, fiind un străin, nu are nici un văr de-al doilea la ţară, dar îşi făcuse un cerc larg de prieteni şi nu avea nici o problemă în a primi o invitaţie în acea zonă. Mai mult, îşi alesese drept gazdă o doamnă foarte drăguţă a cărei îndeletnicire principală era să-şi exerseze limba ascuţită pe vecinii ei – singurul dezavantaj fiind că Poirot era nevoit să audă o mulţime de lucruri despre oameni care nu îl interesau câtuşi de puţin, înainte de a ajunge la persoanele de care era într-adevăr interesat.

— Familia Grant? A, da, sunt patru. Patru fete. Nici nu mă miră că bietul general nu le poate controla. Ce poate să facă un bărbat cu patru fete?

Mâinile lui Lady Carmichael se ridicară elocvent în aer. Poirot replică:

— Într-adevăr, ce poate face? Şi doamna continuă:

— Pe vremuri, la regimentul său, el era un comandant foarte strict – aşa mi-a spus. Dar fetele alea l-au învins. Nu mai e ca pe vremea tinereţii mele. Mi-amintesc că bătrânul colonel Sandys era aşa un zbir, că bietele lui fete…

(Urmă o relatare amănunţită a chinurilor fetelor Sandys şi ale altor prieteni din tinereţea lui Lady Carmichael.)

— Ţine cont, zise Lady Carmichael, revenind la vechiul subiect, nu vreau să spun că este ceva în neregulă cu fetele astea. Doar că sunt cam vesele şi s-au înhăitat cu un grup de nedorit. Nu era aşa pe vremuri aici. Acum vin tot felul de oameni ciudaţi. Nu mai a rămas nimic din ceea ce se chema „ţară”. În ziua de azi nu mai e vorba decât despre bani, bani, bani. Şi se aud cele mai stranii poveşti! Cine ai spus? Anthony Hawker? A, da, îl cunosc. Este ceea ce numesc eu un tânăr foarte neplăcut. Dar se pare că se scaldă în bani. Vine aici să vâneze şi dă petreceri – foarte costisitoare, şi cam ciudate, dacă e să dăm crezare zvonurilor – nu că eu aş face-o, fiindcă, după părerea mea, oamenii sunt atât de afurisiţi. Totdeauna cred ce-i mai rău. Ştii, a devenit de-a dreptul o modă să spui că o persoană bea sau ia droguri. Cineva mi-a zis deunăzi că acum, pentru tinerele fete, a fi ameţite de băutură este starea naturală, şi nu cred că asta e ceva drăguţ. Şi dacă o persoană este câtuşi de puţin ciudată sau are un comportament mai nesigur toată lumea strigă „droguri” şi nici asta nu e corect. Se spune asta despre doamna Larkin şi, deşi nu îmi place foarte mult de ea, chiar eu cred că este doar distrată. Este foarte bună prietenă cu acest Anthony Hawker şi de asta, după părerea mea, este atât de supărată pe fetele Grant – se spune că sunt nişte devoratoare de bărbaţi! Sunt de părere că, într-adevăr, cam aleargă după bărbaţi, dar ce-i rău în asta? Este ceva firesc, la urma urmelor. Şi sunt şi frumuşele, toate. Poirot strecură o întrebare:

— Doamna Larkin? Dragul meu, nu are rost să mă întrebi pe mine cine este. Cine e oricine în ziua de azi? Se spune că este o călăreaţă excepţională şi este evident că o duce bine. Soţul era cineva în oraş. A murit, nu au divorţat. Nu se află aici de multă vreme, a venit chiar după ce a sosit familia Grant. Întotdeauna am crezut că ea…

Bătrâna Lady Carmichael se opri. Rămase cu gura căscată şi cu ochii mari. Aplecându-se înainte îl lovi cu putere pe Poirot peste încheieturile degetelor cu cuţitaşul de scrisori pe care îl avea în mână. Neluând în seamă grimasa de durere a lui Poirot, exclamă nerăbdătoare:

— Ah, desigur! Deci de asta ai venit aici! Fiinţă nesuferită şi vicleană ce eşti, insist să-mi spui tot despre asta.

— Dar ce este de presupus că trebuie să spun?

Lady Carmichael încercă să-i aplice o altă lovitură dureroasă pe care Poirot o evită cu abilitate.

— Nu fi ca o scoică, Hercule Poirot! Văd cum îţi tremură mustaţa. Desigur, ceea ce te aduce aici este o crimă – şi doar mă tragi de limbă cu neruşinare! Acum să vedem, poate fi vorba de o crimă? Cine a murit în ultima vreme? Numai bătrâna Louisa Gilmore şi ea avea 85 de ani, şi mai suferea şi de dropică. Nu poate fi vorba despre ea. Bietul Leo Staverton şi-a rupt gâtul la vânătoare şi e tot învelit în ghips – nu poate fi asta. Poate că nu e vorba de crimă. Ce păcat! Nu-mi aduc aminte să fi fost furate nişte bijuterii în ultima vreme… Poate e vorba despre un criminal pe care îl urmăreşti? E Beryl Larkin? Şi-a otrăvit soţul? Poate din cauza remuşcărilor este atât de nehotărâtă.

— Madame, madame! Exclamă Hercule Poirot. Vă gândiţi prea departe!

— Prostii! Pui la cale ceva, Hercule Poirot.

— Cunoaşteţi clasicii, madame?

— Ce au de-a face clasicii cu asta?

— Au de-a face următoarele – încerc să-l întrec pe marele meu predecesor Hercule. Una dintre Muncile lui Hercule era îmblânzirea cailor sălbatici ai lui Diomede.

— Nu-mi spune că ai venit aici ca să antrenezi nişte cai – la vârsta dumitale, şi încălţat cu pantofii aceia de piele! Mie mi se pare că nici măcar o dată în viaţă nu te-ai suit pe vreun cal!

— Caii, madame, sunt simbolici. Erau nişte cai sălbatici care se hrăneau cu carne de om.

— Ce lucru neplăcut! Întotdeauna am fost de părere că grecii şi romanii ăştia antici sunt foarte neplăcuţi. Nu-mi închipui de ce preoţilor le place atât de mult să citeze din clasici – în primul rând, nimeni nu înţelege ce vor să spună şi mie mi se pare că toate subiectele din clasici sunt foarte nepotrivite pentru nişte preoţi. Atâtea incesturi, toate statuile alea despuiate – nu că pe mine m-ar deranja, dar ştii cum sunt preoţii, se supără dacă fetele vin la biserică fără să poarte ciorapi… Deci unde rămăsesem?

— Nu sunt foarte sigur.

— Bănuiesc, banditule, că nu vrei să-mi spui dacă doamna Larkin şi-a omorât soţul. Sau poate Anthony Hawker este criminalul din Brighton?

Se uită la Poirot plină de speranţă, dar acesta rămase impasibil.

— Poate că e vorba de falsuri, speculă Lady Carmichael. Am văzut-o pe doamna Larkin la bancă ieri-dimineaţă şi a încasat un cec de cincizeci de lire. Mi s-au părut cam mulţi bani. A, nu, asta e invers – dacă ar fi fost ea falsificatoarea ar fi vrut să plătească cu el, nu-i aşa? Hercule Poirot, dacă stai acolo şi te uiţi ca o bufniţă fără să spui nimic, o să-ţi arunc cu ceva în cap.

— Trebuie să aveţi puţină răbdare, replică Hercule Poirot.

IV

Ashley Lodge, reşedinţa generalului Grant, nu era o casă mare. Era situată pe coasta unui deal, avea grajduri bune şi o grădină neamenajată, cam lăsată în paragină.

În mijlocul acestui cămin anglo-indian, generalul Grant era aşezat confortabil într-un fotoliu mare, jerpelit, cu piciorul învelit în bandaje, aşezat pe un scaun.

— Guta, explică el. Aţi avut vreodată gută, domnule… Ăăă… Poirot? Îl face pe om să fie foarte prost dispus! E numai vina lui taică-meu. A băut porto toată viaţa – la fel şi bunică-meu. Sănătatea mea a fost condamnată. Doriţi ceva de băut? Sunaţi clopoţelul, vă rog, ca să vină valetul.

Un servitor cu turban apăru imediat. Numele lui era Abdul, şi generalul Grant îi ceru să aducă whisky şi sifon. Când acesta reveni, generalul îi turnă o porţie atât de generoasă, încât Poirot fu nevoit să protesteze.

— Mi-e teamă că nu pot să vă ţin companie, domnule Poirot. Ochii generalului erau teribil de trişti. Doctorul meu indian spune că pentru mine e o adevărată otravă. Nu cred că se pricepe la ceva. Doctorii ăştia sunt nişte ignoranţi. Doar strică cheful omului. Le place să-ţi interzică mâncarea şi băutura, şi să te oblige să mănânci tot felul de terciuri, ca peşte fiert. Peşte fiert – bleah!

În indignarea lui, generalul îşi mişcă neatent piciorul bolnav şi scoase un strigăt de durere agonizantă la junghiul resimţit.

Se scuză pentru limbajul folosit.

— Ca un urs pe care îl doare capul, aşa mă simt. Fetele mele mă evită când am un atac de gută şi nu le condamn. Am auzit că ai întâlnit-o pe una dintre ele.

— Am avut plăcerea asta. Aveţi câteva fete, nu-i aşa?

— Patru, răspunse generalul sumbru. Nici măcar un băiat. Patru afurisite de fete. Îţi cam dau bătaie de cap în ziua de azi.

— Am auzit că sunt încântătoare, toate patru.

— Nu sunt urâte. Dar niciodată nu ştiu ce pun la cale. Fetele de azi nu mai pot fi ţinute în frâu. Au timp liber – prea multă lejeritate pretutindeni. Ce poţi să le faci? Nu le poţi încuia în casă, nu?

— Bănuiesc că sunt populare prin zonă.

— Unele dintre mâţele bătrâne nu prea le plac, răspunse generalul Grant. Pe aici sunt o mulţime de lupi în blană de miei. Trebuie să fii foarte atent. Una dintre văduvele astea cu ochi albaştri aproape a pus mâna pe mine. Obişnuia să vină pe aici şi să toarcă precum un pisoiaş. „Generale Grant – trebuie să fi avut o viaţă atât de interesantă!” Generalul făcu cu ochiul şi îşi puse un deget pe nas. Era un pic cam prea evident, domnule Poirot. Dar, în general, presupun că nu e o zonă prea rea. Puţin cam prea avangardistă după gustul meu. Îmi plăcea la ţară când era la ţară – nu toate maşinile astea şi jazzul, şi afurisitul ăla de radio care urlă pretutindeni. Nu o să accept vreodată unul aici, şi fetele ştiu asta. Orice om are dreptul la puţină linişte în propria casă.

Cu abilitate, Poirot conduse discuţia înspre Anthony Hawker.

— Hawker? Hawker? Nu-l cunosc. A, ba da. Un individ nesuferit, cu ochii prea apropiaţi. Niciodată să nu ai încredere în cineva care nu te poate privi în faţă.

— Este prieten cu fiica dumneavoastră Sheila, nu-i aşa?

— Cu Sheila? Nu ştiam asta. Fetele nu-mi spun niciodată nimic. Sprâncenele stufoase se apropiară de nas, iar ochii albaştri, pătrunzători, de pe faţa roşie priviră direct în ochii lui Poirot. Ascultaţi, domnule Poirot, despre ce e vorba? Nu vreţi să-mi spuneţi de ce aţi venit să mă vedeţi?

Poirot rosti încet:

— Asta ar fi cam dificil – nici eu nu ştiu prea bine. Pot să vă spun numai asta: fiica dumneavoastră Sheila – poate chiar toate fetele dumneavoastră – şi-au făcut nişte prieteni nu tocmai potriviţi.

— Au nimerit într-o companie proastă, nu-i aşa? Mi-a fost puţin teamă de asta. Am mai auzit câte un zvon pe ici, pe colo. Îl privi patetic pe Poirot. Dar ce pot să fac, domnule Poirot? Ce pot să fac?

Poirot clătină nedumerit din cap. Generalul Grant continuă:

— Ce e în neregulă cu grupul cu care umblă? Poirot răspunse cu o altă întrebare:

— Aţi observat, domnule general, ca vreuna dintre fetele dumneavoastră să fi fost cu toane, agitată, apoi deprimată, nervoasă, cu stări schimbătoare?

— Doamne, sir, vorbiţi ca un prospect de medicament. Nu, nu am observat nimic de genul ăsta.

— Ce noroc, rosti Poirot cu gravitate.

— Ce naiba înseamnă toate astea, sir?

— Droguri!

— CEE?

Cuvântul se auzi ca un muget.

Ascultă apoi în tăcere la blasfemiile mânioase, mormăite care începură să curgă de pe buzele bătrânului. Apoi, după ce focul se potoli, sfârşind cu o descriere a ceea ce el, generalul, îi va face nenorocitului ticălos când va pune mâna pe el, Hercule Poirot rosti:

— Trebuie mai întâi, aşa cum spune admirabila doamnă Beeton, să prindem iepurele. După ce o să-l prindem pe acest vânzător de droguri, o să-l dau pe mâna dumneavoastră cu cea mai mare plăcere, domnule general.

Se ridică, se împiedică de o măsuţă mică, bogat sculptată, îşi recapătă echilibrul prinzându-se de general şi murmură:

— Mii de scuze, vă rog, domnule general. Înţelegeţi, desigur, că nu trebuie să spuneţi nimic din toate astea fiicelor dumneavoastră.

— Cum? O să scot eu adevărul de la ele, asta o să fac!

— Asta este exact ce nu o să faceţi. Tot ce o să obţineţi o să fie o minciună.

— Dar, la naiba, domnule…

— Vă asigur, domnule general Grant, că tot ceea ce trebuie să faceţi este să vă ţineţi gura. Acest lucru este vital – înţelegeţi? Vital!

— Oh, bine, fie ca dumneavoastră, mormăi bătrânul soldat. Fusese potolit pe moment, dar nu era convins. Hercule Poirot îşi croi drum cu atenţie printre alămurile Benares şi ieşi din încăpere.

V

Camera doamnei Larkin era plină de oameni.

Hercule Poirot fusese adus aici de o femeie între două vârste, foarte vioaie, o prietenă de-a doamnei Carmichael. Primi un cocteil şi fu îndemnat să ducă unul unei fete care stătea lângă fereastră. Tânăra era o blondă mignonă, cu o faţă albă şi ciudat de angelică. Ochii ei însă – observă de îndată Poirot – erau alerţi şi bănuitori.

— În sănătatea dumitale, mademoiselle, zise Poirot. Ea mulţumi din cap şi bău. Apoi rosti brusc:

— O cunoaşteţi pe sora mea.

— Pe sora dumitale? Ah, deci eşti una dintre domnişoarele Grant?

— Sunt Pam Grant.

— Şi unde este sora dumitale azi?

— E la vânătoare. Trebuie să se întoarcă în curând.

— Am întâlnit-o pe sora dumitale la Londra.

— Ştiu.

Pam Grant dădu aprobator din cap. Apoi întrebă direct:

— Sheila a intrat în vreun necaz?

— Deci nu ţi-a spus chiar tot. Fata clătină din cap.

— A fost şi Tony Hawker acolo?

Înainte ca Poirot să poată răspunde, uşa se deschise şi Hawker şi Sheila Grant intrară. Erau îmbrăcaţi în costume de vânătoare, iar Sheila era murdară de pământ pe obraz.

— Salut la toată lumea, am venit să bem ceva. Butelca lui Tony e goală…

— Glasul îngerilor, murmură Poirot. Pam Grant izbucni:

— Al diavolilor, vreţi să spuneţi. Poirot întrebă serios:

— Chiar aşa este?

Beryl Larkin se apropie de nou-sosiţi şi spuse:

— Iată-te, Tony. Spune-mi cum a fost cursa?

Îl atrase cu abilitate spre o canapea de lângă şemineu. Poirot îl văzu cum întoarce capul şi aruncă o privire spre Sheila înainte să se îndepărteze.

Sheila îl văzuse pe Poirot. Ezită o clipă, apoi se apropie de cei doi, aflaţi lângă fereastră. Începu brusc:

— Deci dumneavoastră aţi fost cel care a venit ieri acasă la noi.

— Ţi-a spus tatăl dumitale? Ea clătină din cap.

— Abdul v-a descris. Am… Bănuit. Pam exclamă:

— Aţi fost să-l vedeţi pe tata?!

Poirot răspunse:

— Ah… Da. Avem… Nişte prieteni comuni.

Pam rosti supărată:

— Nu-mi vine să cred.

— Ce nu-ţi vine să crezi? Că eu şi tatăl dumitale putem avea prieteni comuni?

Fata se înroşi.

— Nu fiţi absurd! Am vrut să spun… Că nu acesta a fost motivul adevărat… Se întoarse spre sora ei. De ce nu spui nimic, Sheila?

Sheila tresări şi răspunse:

— Nu a fost… Nu a avut nimic de-a face cu Tony Hawker?

— De ce ar fi avut? Întrebă Poirot.

Sheila se înroşi şi traversă camera îndreptându-se spre ceilalţi.

Cu vehemenţă, dar pe un ton scăzut, Pam rosti:

— Nu-mi place Tony Hawker. Este… Are ceva sinistru… la fel şi ea… Doamna Larkin, vreau să spun. Uitaţi-vă acum la ei!

Poirot îi urmări privirea.

Capul lui Hawker era apropiat de cel al gazdei sale. Părea să o consoleze. Vocea ei se ridică pentru o clipă:

— Dar nu pot să aştept. O vreau acum! Poirot rosti cu un zâmbet uşor:

— Les femmes – orice ar fi, întotdeauna vor acum, nu-i aşa?

Dar Pam Grant nu răspunse. Avea capul plecat şi se juca nervoasă cu fusta de tweed.

Poirot murmură pe un ton de conversaţie:

— Eşti destul de diferită de sora dumitale, mademoiselle. Tânăra îşi înălţă capul, neavând chef să discute banalităţi.

— Domnule Poirot, ce anume i-a dat Tony Sheilei? Ce anume o face atât de… Diferită?

Poirot o privi direct şi întrebă:

— Ai luat vreodată cocaină, domnişoară Grant?

Ea clătină din cap.

— Oh, nu! Deci asta e? Cocaină? Dar nu e foarte periculos? Sheila Grant venise iarăşi lângă ei, cu o băutură în mână.

— Ce e periculos? Întrebă ea.

— Vorbeam despre efectele drogurilor. Despre moartea lentă a minţii şi a spiritului, despre distrugerea a ceea ce este adevărat şi bun într-o fiinţă umană.

Sheilei Grant i se tăie răsuflarea. Băutura îi tremură în mână şi se vărsă pe podea. Poirot continuă:

— Cred că doctorul Stoddard ţi-a explicat foarte clar ce presupune acea adevărată moarte în timpul vieţii. Este atât de uşor de făcut – şi atât de greu de desfăcut. Persoana care profită în mod deliberat de degradarea şi de nefericirea altor oameni este un vampir care se hrăneşte cu carne şi sânge.

Poirot se întoarse să plece. În spatele lui o auzi pe Pam Grant spunând:

— Sheila!

Şi surprinse o şoaptă – o şoaptă abia rostită – a Sheilei Grant. Era atât de uşoară că de-abia o auzi.

— Butelca…

Hercule Poirot se duse să-şi ia rămas-bun de la doamna Larkin şi ieşi pe hol. Pe masa de acolo se găsea o butelcă de vânătoare pusă lângă o cravaşa şi o pălărie. Poirot o ridică. Pe ea se aflau iniţialele A. H.