Articol I. Agatha Christie Articol II. Muncile lui Hercule

Lady Hoggin interveni:

— Dacă ai fi acordat atenţia necesară îndatoririlor tale, nimeni nu s-ar fi strecurat să taie lesa.

Domnişoara Carnaby părea gata să izbucnească în lacrimi. Poirot zise grăbit:

— Şi ce s-a întâmplat în continuare?

— Ei bine, normal că m-am uitat peste tot. Şi am strigat! L-am întrebat pe gardianul din parc dacă a văzut un om cu un câine pechinez, dar nu observase nimic de genul ăsta. Nu am ştiut ce să fac, aşa că am continuat să caut, dar în cele din urmă, evident, a trebuit să vin acasă.

Domnişoara Carnaby se opri brusc. Poirot îşi putea imagina foarte bine scena care urmase.

— Şi apoi aţi primit scrisoarea? Întrebă el.

— A doua zi dimineaţa, cu prima poştă. Spunea că, dacă vreau să-l mai văd pe Shan Tung în viaţă, trebuia să trimit 200 de lire în bancnote de o liră într-un pachet neînregistrat adresat unui căpitan Curtis. În Bloomsbury Road Square nr. 38. Mai spunea că, dacă banii erau marcaţi sau dacă anunţam poliţia, atunci… Atunci urechile şi coada lui Shan Tung aveau să fie… Tăiate!

Domnişoara Carnaby începu să suspine.

— Ce groaznic, murmură ea. Cum pot oamenii să fie asemenea diavoli!

Lady Hoggin continuă:

— Spunea că, dacă trimit banii neîntârziat, Shan Tung va fi înapoiat în aceeaşi seară viu şi nevătămat, dar că, dacă după aceea mă duc la poliţie, Shan Tung o să fie cel care va avea de suferit…

Domnişoara Carnaby murmură cu ochii în lacrimi:

— Oh, Doamne, mi-e atât de teamă că şi acum… Desigur, domnul Poirot nu este chiar de la poliţie…

Lady Hoggin interveni nerăbdătoare:

— Deci vedeţi, domnule Poirot, că trebuie să fiţi foarte atent. Hercule Poirot se grăbi să-i risipească neliniştea.

— Dar eu nu sunt de la poliţie. Investigaţia mea va fi condusă foarte discret, foarte liniştit. Puteţi fi figură, Lady Hoggin, că Shan Tung va fi în perfectă siguranţă. Asta vă garantez.

Amândouă doamnele părură uşurate de cuvântul magic. Poirot continuă:

— Aveţi aici scrisoarea? Lady Hoggin clătină din cap.

— Nu, mi s-a spus să o pun împreună cu banii.

— Şi aşa aţi făcut?

— Da.

— Hm, păcat!

— Dar mai avem lesa câinelui. Să o aduc?

Ieşi din încăpere. Hercule Poirot profită de absenţa ei ca să pună câteva întrebări pertinente.

— Amy Carnaby? Oh! E de treabă. Un suflet bun, deşi cam naiv, desigur. Am mai avut câteva doamne de companie şi toate erau proaste de-a binelea, desigur. Dar Amy îi este devotată lui Shan Tung şi a fost teribil de supărată de toată povestea – aşa cum era şi normal, după ce a căscat gura pe lângă cărucioare şi mi l-a neglijat pe micuţul meu iubit! Cameristele astea bătrâne sunt toate la fel, leşinate după copii! Nu, sunt destul de sigură că nu a avut nimic de-a face cu asta.

— Nici nu pare genul, fii de acord Poirot. Dar cum câinele a dispărut când era în grija ei, trebuie să ne asigurăm de cinstea ei. De când lucrează pentru dumneavoastră?

— De aproape un an. Am primit recomandări excelente pentru ea. A lucrat pentru bătrâna Lady Hartingfield până la moartea acesteia – cred că vreo zece ani. După aceea a avut grijă o vreme de o soră invalidă. Este cu adevărat o persoană deosebită – dar proastă, aşa cum v-am spus.

Amy Carnaby se întoarse în acel moment, cu răsuflarea şi mai tăiată, şi scoase la iveală lesa câinelui pe care i-o dădu lui Poirot cu mare solemnitate, privindu-l cu speranţă.

Poirot o cercetă atent.

— Mais oui, zise el. Fără îndoială, a fost tăiată.

Cele două femei aşteptară răbdătoare.

— O să păstrez asta, spuse Poirot.

Solemn, o puse în buzunar. Cele două femei oftară uşurate, în mod evident, făcuse ceea ce ele se aşteptau.

III

Era obiceiul lui Hercule Poirot să nu lase nimic necercetat.

— Amy Carnaby? Făcu domnişoara Maltravers. Desigur, mi-o amintesc perfect. Avea un suflet bun şi se potrivea mănuşă cu mătuşa Julia. Era devotată câinilor şi citea nemaipomenit cu glas tare. Era şi foarte plină de tact – niciodată nu contrazicea un om invalid. Ce s-a întâmplat cu ea? Sper că nu are necazuri. Acum vreun an, i-am dat nişte referinţe pentru o femeie… Numele ei începe cu H…

Poirot îi explică succint că domnişoara Carnaby încă lucra acolo. Fusese o mică problemă cu pierderea unui câine.

— Amy Carnaby este devotată câinilor. Mătuşa mea a avut un pechinez pe care i l-a lăsat după moarte domnişoarei Carnaby, iar aceasta îl iubea foarte mult. Cred că a suferit foarte mult când a murit. Da, este un suflet tare bun. Desigur, nu este tocmai intelectuală.

Hercule Poirot fu de acord că probabil domnişoara Carnaby nu putea fi descrisă ca intelectuală.

În continuarea anchetei, află fără multe probleme cine era gardianul din parc cu care domnişoara Carnaby vorbise în acea după-amiază fatidică. Bărbatul îşi aminti incidentul în chestiune.

— O doamnă între două vârste, destul de corpolentă, cam agitată, şi-a pierdut pechinezul. O ştiam bine din vedere – îşi aduce câinele aproape în fiecare după-amiază. Am văzut-o venind cu el. Era într-o stare teribilă când l-a pierdut. A venit în fugă la mine, întrebându-mă dacă nu am văzut pe cineva cu un câine pechinez! Bună întrebare! Grădinile sunt pline de câini, de toate rasele – terieri, pechinezi, şoricari, chiar şi ogari – avem de toate. Nu e probabil că aş remarca un pechinez mai mult decât pe altul.

Hercule Poirot aprobă dând gânditor din cap. Apoi se duse în Bloomsbury Road Square nr. 38.

Numerele 38, 39 şi 40 formau împreună hotelul Balaclava. Poirot urcă scările şi deschise uşa. Fu întâmpinat de semiobscuritate şi de miros de mâncare de varză, cu nişte reminiscenţe de la peştele afumat de la micul dejun. În stânga se găsea o masă de mahon pe care era o crizantemă tristă. Deasupra mesei, era agăţat un suport îmbrăcat în postav, în care erau ţinute scrisorile pentru oaspeţi. Poirot privi câteva minute gânditor tăblia, apoi deschise uşa din dreapta. Aceasta dădea într-un fel de salon cu măsuţe şi câteva aşa-zise fotolii, acoperite cu creton cu un model deprimant. Trei doamne bătrâne şi un gentleman în vârstă cu aspect fioros îşi ridicară capul şi îl priviră pe intrus cu o ură ucigătoare. Hercule Poirot roşi şi se retrase.

Merse mai departe pe coridor şi dădu de o scară. În dreapta, un culoar se bifurca în unghi drept spre ceea ce evident era sala de mese.

Puţin mai departe pe acest culoar, se afla o uşă inscripţionată „BIROU”.

Poirot ciocăni şi, neprimind nici un răspuns, deschise uşa şi aruncă o privire înăuntru. Văzu un birou mare, acoperit de hârtii, însă nu se zărea nimeni. Se retrase, închizând din nou uşa. Intră în sala de mese.

O fată cu înfăţişare tristă şi şorţ murdar îşi târşâia picioarele cărând un coşuleţ plin de cuţite şi furculiţe pe care le aşeza pe mese.

Hercule Poirot rosti pe un ton de scuză:

— Scuzaţi-mă, unde o pot găsi pe doamna directoare? Fata se uită la el cu o privire goală.

— Nu ştiu, sunt sigură de asta. Hercule Poirot continuă:

— Nu e nimeni în birou.

— Nu ştiu unde ar putea fi, sunt sigură de asta.

— Poate, zise Hercule Poirot răbdător şi insistent, aţi putea afla?

Fata oftă. Oricât de îngrozitoare era rutina ei zilnica, acum era şi mai apăsătoare din cauza noii sarcini care i se încredinţase.

— Bine, să văd ce pot să fac, rosti ea tristă.

Poirot îi mulţumi şi ieşi iarăşi pe hol, neîndrăznind să înfrunte privirile furioase ale ocupanţilor salonaşului. Se uita la suportul acoperit cu postav când un fâsâit şi un iz puternic de violete de Devonshire anunţă sosirea directoarei.

Doamna Harţe era plină de amabilitate.

— Îmi pare foarte rău că nu eram în birou! Exclamă ea. Doreaţi o cameră?

— Nu chiar, murmură Hercule Poirot. Mă întrebam dacă a stat aici, în ultima vreme, un prieten de-al meu. Un căpitan Curtis.

— Curtis! Exclamă doamna Harţe. Căpitanul Curtis? Oare unde am mai auzit numele ăsta?

Poirot nu putea să-i fie de ajutor. Ea clătină nedumerită din cap.

— Aşadar, nu aţi avut aici un căpitan Curtis, zise el.

— Ei bine, nu de curând, asta-i sigur. Şi totuşi, numele îmi este familiar cu siguranţă. Puteţi să mi-l descrieţi pe prietenul dumneavoastră?

— Asta ar fi cam dificil, răspunse el. Bănuiesc că uneori se întâmplă să sosească scrisori pentru persoane care, de fapt, nu stau aici.

— Se mai întâmplă, desigur.

— Ce faceţi cu aceste scrisori?

— Păi, le ţinem un timp. Asta probabil înseamnă că persoana în cauză va sosi în scurt timp. Desigur, dacă scrisorile sau pachetele rămân aici multă vreme şi nimeni nu le cere, sunt returnate la poştă.

Hercule Poirot dădu gânditor din cap şi spuse:

— Înţeleg. Apoi adăugă: Lucrurile stau în felul următor: i-am scris o scrisoare prietenului meu aici.

Chipul doamnei Harţe se lumină.

— Asta explică lucrurile. Trebuie să fi observat numele pe un plic. Însă avem atât de mulţi domni foşti militari care stau sau care au trecut pe aici… Daţi-mi voie să verific.

Se uită la suport. Hercule Poirot zise:

— Nu e acolo acum.

— Bănuiesc că trebuie să fi fost returnată poştaşului. Îmi pare atât de rău. Sper că nu era nimic important.

— Nu, nu avea importanţă.

Se îndreptă spre uşă, urmat de doamna Harţe, învăluită în mirosul ei puternic de violete.

— Dacă apare prietenul dumneavoastră…

— Este puţin probabil. Probabil că m-am înşelat…

— Tarifele noastre sunt foarte moderate, zise doamna Harţe. Cafeaua după masă este gratuită. Dacă vă interesează să vedeţi vreuna dintre camerele noastre…

Cu mare greutate, Hercule Poirot evadă.

IV

Salonul doamnei Samuelson era mai mare, mai bogat mobilat şi se bucura chiar şi de mai multă căldură sufocantă de la – calorifere decât cel al lui Lady Hoggin. Ameţit, Hercule Poirot îşi croi drum printre mese aurite şi un masiv grup statuar.

— Dar, serios, domnule Poirot, a fost cel mai uimitor lucru. Totul s-a petrecut într-o secundă. Eram lângă Harrods. O doică m-a întrebat cât e ceasul…

Poirot o întrerupse:

— O doică?

— Da. Şi avea un copilaş atât de dulce! Un micuţ drăgălaş. Avea nişte obrăjori rozalii încântători. Se spune că în Londra copiii nu par sănătoşi, însă sunt sigură…

— Ellen, rosti doamna Samuelson. Domnişoara Keble roşi, se bâlbâi şi apoi tăcu. Doamna Samuelson spuse cu ironie usturătoare:

— Şi în timp ce domnişoara Keble se apleca asupra unui cărucior cu care nu avea nimic de-a face, acest ticălos obraznic a tăiat lesa lui Nanki Poo şi a dispărut cu el.

Domnişoara Keble murmură cu ochii în lacrimi:

— S-a întâmplat într-o secundă. M-am uitat şi drăgălaşul dispăruse – în mână îmi rămăsese numai lesa tăiată. Poate doriţi să o vedeţi, domnule Poirot?

— În nici un caz, replică Poirot grăbit. Nu dorea să facă o colecţie de lese tăiate. Înţeleg, continuă el, că la scurt timp după aceea aţi primit o scrisoare?

Povestea urmă exact acelaşi curs: scrisoarea, ameninţări cu violenţe asupra urechilor şi cozii lui Nanki Poo. Numai două lucruri difereau – suma cerută (300 de lire) şi adresa la care să fie trimisă (de data asta era un comandant Blackleigh, hotel Harrington, Clonmel Gardens 76, Kensington).

Doamna Samuelson continuă:

— Când l-am primit în siguranţă înapoi pe Nanki Poo, m-am dus eu însămi la acel hotel, domnule Poirot. La urma urmelor, trei sute de lire sunt trei sute de lire.

— Adevărat.

— Primul lucru pe care l-am văzut a fost scrisoarea mea cu banii într-un fel de suport din hol. În timp ce o aşteptam pe proprietăreasă, am pus plicul în buzunar. Din păcate…

— Din păcate, când l-aţi deschis, conţinea numai o foaie albă de hârtie, interveni Poirot.

— Cum de aţi ştiut? Doamna Samuelson se întoarse spre el plină de admiraţie.

Poirot ridică din umeri.

— Evident, chère Madame, hoţul a avut grijă să recupereze banii înainte să înapoieze câinele. Apoi a înlocuit banii cu o hârtie goală şi a pus înapoi în suport scrisoarea, în caz că absenţa ei ar fi fost observată.

— Nici un comandant Blackleigh nu a stat vreodată acolo.

Poirot zâmbi.

— Şi, evident, soţul meu a fost extrem de enervat de toată povestea. De fapt, a fost livid – absolut livid!

Poirot murmură prudent:

— Nu l-aţi… hm… Consultat înainte să trimiteţi banii?

— Sigur că nu! Replică doamna Samuelson cu hotărâre. Poirot o privi interogativ şi doamna îi explică:

— Nu aş fi riscat nici o clipă. Bărbaţii sunt atât de ciudaţi când vine vorba de bani! Jacob ar fi insistat să mergem la poliţie. Nu puteam să risc asta. Bietul meu Nanki Poo! Orice putea să i se întâmple! Desigur, a trebuit să-i spun soţului meu după aceea, deoarece a trebuit să-i explic de ce am scos banii din bancă.

— Înţeleg, înţeleg, murmură Poirot.

— Şi niciodată nu l-am văzut atât de furios. Bărbaţii, murmură doamna Samuelson aranjându-şi frumoasa brăţară cu diamante şi răsucindu-şi inelele pe degete, nu se gândesc la nimic decât la bani.

V

Hercule Poirot luă liftul spre biroul lui Sir Joseph Hoggin, îşi trimise cartea de vizită şi i se spuse că pe moment Sir Joseph era ocupat, dar că îl va primi imediat. În cele din urmă, o blondă arogantă ieşi din biroul lui Sir Joseph ţinând în mâini un teanc de hârtii. În trecere, îi aruncă micuţului detectiv caraghios o privire dispreţuitoare.

— Ei bine, domnule Poirot? Luaţi loc. Aveţi ceva veşti pentru mine?

— Întreaga afacere este extrem de simplă. În fiecare caz, banii au fost trimişi la una dintre acele pensiuni sau hoteluri particulare unde nu există portar sau valet şi unde un mare număr de oaspeţi vin şi pleacă încontinuu, printre ei fiind şi foarte mulţi foşti militari. Nimic mai simplu pentru cineva să intre, să scoată scrisoarea din suportul pentru corespondenţă, fie s-o ia cu totul, fie să ia banii şi să-i înlocuiască cu o foaie albă de hârtie. Prin urmare, în fiecare din cazuri, urma se sfârşeşte brusc într-o fundătură.

— Adică, nu aveţi idee cine e individul ăsta?

— Am anumite idei. Va dura câteva zile să le lămuresc. Sir Joseph îl privi curios.

— Bună treabă. Atunci, când veţi avea ceva de raportat…

— Vă voi căuta acasă.

— Dacă daţi de capăt acestei afaceri, va fi o treabă grozavă, afirmă Sir Joseph.

— Nu se pune problema să nu reuşesc. Hercule Poirot reuşeşte întotdeauna.

Sir Joseph Hoggin îl privi pe detectiv şi rânji.

— Sunteţi destul de sigur pe dumneavoastră, nu-i aşa? Întrebă el.

— Am toate motivele.

— Ei bine, vedeţi dumneavoastră, Sir Joseph se lăsă pe spătarul scaunului, trufia merge înaintea căderii.

VI

Stând în faţa caloriferului electric – modelul lui geometric oferindu-i o mulţumire liniştită – Hercule Poirot dădea indicaţii valetului şi totodată omului său bun la toate.

— Perfect, sir.

— Cel mai probabil, un apartament sau o garsonieră. În mod sigur se află într-o anumită zonă: la sud de parc, la est de biserica Kensington, la vest de Knightsbridge Barracks şi la nord de Fulham Road.

— Înţeleg perfect, sir.

— Un caz curios, murmură Poirot. S-a dat dovadă aici de un talent clar pentru organizare. Şi mai este, desigur, invizibilitatea surprinzătoare a actorului principal – Leul din Nemeea însuşi, dacă îl pot boteza astfel. Da, un mic caz interesant. Aş fi vrut să-mi placă mai mult de clientul meu – dar, din nefericire, seamănă cu un fabricant de săpunuri din Liège, care şi-a otrăvit soţia ca să se însoare cu secretara lui blondă. Unul dintre succesele mele de început.

Georges clătină din cap şi rosti grav:

— Blondele astea, sir, sunt vinovate pentru o mulţime de necazuri.

VII

— Aceasta este adresa, sir.

Hercule Poirot luă bucăţica de hârtie care îi era înmânată.

— Excelent, bunul meu Georges. Şi în ce zi a săptămânii?

— Joia, sir.

— Joia. Şi astăzi, din fericire, este joi. Deci să nu mai zăbovim.

Douăzeci de minute mai târziu, Hercule Poirot urca scările unui obscur bloc de apartamente, ascuns pe o micuţă stradă laterală care se ramifica dintr-una mai elegantă. Numărul 10 din clădirea Rosholm se afla la etajul trei şi ultimul, şi blocul nu avea lift. Poirot se chinui să urce scara îngustă şi răsucită ca un tirbuşon.

Se opri ca să-şi tragă sufletul pe palierul de la ultimul etaj şi din spatele uşii cu numărul 10 un sunet nou sparse tăcerea – lătratul ascuţit al unui câine.

Hercule Poirot dădu din cap cu un zâmbet uşor pe buze. Apăsă pe butonul soneriei de la numărul 10.

Lătratul se înteţi – paşi se apropiară de uşă, aceasta se deschise…

Domnişoara Amy Carnaby se dădu înapoi şi îşi duse mâna spre pieptul generos.

— Îmi daţi voie să intru? Întrebă Hercule Poirot şi pătrunse în încăpere fără să mai aştepte un răspuns.

În dreapta, era o uşă care dădea spre un salon şi Hercule Poirot intră. În spatele lui, domnişoara Carnaby îl urma ca în vis.

Camera era foarte mică şi înghesuită. Printre mulţimea de mobile se zărea o persoană – o femeie în vârstă întinsă pe o sofa în apropierea unui foc de gaz. Când Poirot intră, un pechinez sări de pe canapea şi se apropie scoţând câteva lătrături ascuţite şi bănuitoare.

— Aha, făcu Poirot. Actorul principal! Te salut, micuţule prieten!

Se aplecă, întinzând mâna. Câinele o adulmecă, ţinându-şi aţintiţi ochii inteligenţi asupra detectivului. Domnişoara Carnaby murmură slab:

— Deci ştiţi?

Hercule Poirot confirmă cu o înclinare a capului.

— Da, ştiu. O privi pe femeia de pe canapea. Sora dumitale, bănuiesc.

Domnişoara Carnaby rosti mecanic:

— Da, Emily, acesta… Acesta este domnul Poirot. Emily Carnaby scoase o mică exclamaţie:

— Oh!

Câinele pechinez o privi, dădu din coadă şi îşi reluă cercetarea mâinii lui Poirot. Din nou, coada i se mişcă uşor. Poirot ridică blând câinele şi se aşeză cu el pe genunchi.

— Aşadar, am capturat Leul din Nemeea, spuse el. Misiunea mea a luat sfârşit.

Amy Carnaby rosti cu o voce aspră şi uscată:

— Chiar ştiţi totul?

Poirot înclină din cap afirmativ.

— Cred că da. Aţi organizat această afacere – iar Augustus vă ajută. Aţi luat câinele stăpânei dumneavoastră pentru plimbarea obişnuită, l-aţi adus aici şi aţi mers în parc cu Augustus. Gardianul de acolo v-a văzut cu un pechinez, ca de obicei. Dădaca, dacă am fi găsit-o vreodată, ar fi confirmat că aveaţi un pechinez când aţi vorbit cu ea. Apoi, în timp ce stăteaţi de vorbă, aţi tăiat lesa şi Augustus, dresat de dumneavoastră, a şters-o de îndată şi a venit direct acasă. Câteva minute mai târziu, aţi dat alarma că a fost furat câinele.

Se aşternu o pauză. Apoi domnişoara Carnaby se îndreptă de spate cu o oarecare demnitate patetică.

— Da, afirmă ea. Totul este adevărat. Nu… Nu am nimic de spus.

Femeia invalidă de pe canapea începu să plângă uşor.

— Chiar nimic, mademoiselle? Întrebă Poirot. Domnişoara Carnaby răspunse:

— Nimic. Am fost hoaţă – şi acum am fost dată în vileag.

— Nu aveţi nimic de spus… În apărarea dumneavoastră? Murmură Poirot.

Pe obrajii albi ai lui Amy Carnaby apărură brusc pete roşii.

— Nu… Nu regret ce am făcut, afirmă ea. Cred că sunteţi un om bun, domnule Poirot, şi că este posibil să înţelegeţi. Vedeţi, mi-a fost atât de groaznic de frică!

— Frică?

— Şi, pe măsură ce îmbătrânesc şi devin tot mai neputincioasă, nu mă va mai vrea nimeni. Vor dori pe cineva tânăr şi energic. Am cunoscut atâţia oameni ca mine – nimeni nu te vrea şi trăieşti într-o singură cameră; nu te poţi bucura nici măcar de căldura focului şi nu ai prea multe de mâncare, iar în cele din urmă nu-ţi mai poţi plăti nici măcar chiria pentru cameră… Există aziluri, desigur, dar nu este foarte simplu să ajungi acolo dacă nu ai nişte prieteni influenţi, şi eu nu am. Mai sunt atâtea femei ca mine – doamne de companie sărace – femei fără pregătire, inutile, care nu au nimic de aşteptat decât o frică de moarte…

Vocea i se frânse. Apoi continuă:

— Aşa că… Unele dintre noi ne-am adunat şi… Şi ne-am gândit la asta. Augustus a fost cel care ne-a dat ideea. Vedeţi, majoritatea oamenilor nu pot deosebi un pechinez de altul. (La fel cum facem cu chinezii.) Desigur, e ridicol. Nimeni care se pricepe nu ar putea să-l confunde pe Augustus cu Nanki Poo sau cu Shan Tung, sau cu orice alt pechinez. În primul rând, el este mult mai inteligent şi mult mai frumos, dar, aşa cum am spus, pentru cei mai mulţi oameni un pechinez este doar un pechinez. Augustus mi-a dat ideea – asta, combinat cu faptul că atât de multe femei bogate au pechinezi.

Poirot spuse cu un zâmbet slab:

— Trebuie să fi fost foarte profitabil – estorcare! Câte sunteţi în… Bandă? Sau poate mai bine aş întreba câte operaţiuni au fost duse la bun sfârşit?

Domnişoara Carnaby răspunse simplu:

— Shan Tung a fost al şaisprezecelea. Hercule Poirot ridică mirat din sprâncene.

— Felicitări! Organizarea dumneavoastră trebuie să fi fost într-adevăr excelentă.

Emily Carnaby interveni:

— Amy a fost mereu bună la organizare. Tată nostru – a fost vicar de Kellington în Essex – spunea mereu că Amy era de-a dreptul genială la planificare. Ea făcea mereu toate aranjamentele pentru evenimentele sociale, bazare şi lucruri de soiul ăsta.

Poirot se înclină uşor şi spuse:

— Sunt de acord. Ca infractor, mademoiselle, sunteţi de prim rang.

— Infractor! Exclamă Amy Carnaby. Oh, Doamne, bănuiesc că asta şi sunt. Dar… Dar nu m-am simţit astfel niciodată.

— Cum v-aţi simţit?

— Desigur, aveţi dreptate. Am încălcat legea. Dar vedeţi… Cum să vă explic? Aproape toate aceste femei care ne angajează sunt atât de nepoliticoase şi de rele! De pildă, lui Lady Hoggin nici că-i pasă ce îmi spune. Ieri mi-a spus că tonicul ei are un gust neplăcut şi practic m-a acuzat că i-am făcut ceva. Lucruri de felul ăsta… Domnişoara Carnaby se înroşi. Este foarte neplăcut. Şi să nu poţi să spui ceva sau să dai vreo replică doare şi mai tare, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, zise Hercule Poirot.

— Apoi, să vezi cum banii sunt aruncaţi cu atâta uşurinţă – este întristător. Uneori, Sir Joseph obişnuia să vorbească despre vreo lovitură pe care a dat-o în City – ceva care uneori mi se părea (desigur, eu am doar un creier de femeie şi nu înţeleg chestiunile financiare) de-a dreptul necinstit. Vedeţi, domnule Poirot, toate astea m-au tulburat şi m-au făcut să simt că a lua ceva bani de la aceşti oameni care sigur nu le vor simţi lipsa şi care nu au avut prea multe scrupule când i-au căpătat… Ei bine, nu părea deloc ceva greşit.

— Un Robin Hood modern, murmură Poirot. Spuneţi-mi, domnişoară Carnaby, aţi fost vreodată nevoite să puneţi în practică ameninţările din scrisorile dumneavoastră?