Draft prof univ dr. Ioan Chiper

MUTATII IN ECUATIA DE PUTERE LA INCEPUTUL SECOLULUI XX

• 
  imperialismul economic care a vizat, în principal, asigurarea de „spaţii“ pentru obţinerea de materii prime şi alte resurse ieftine pentru industria proprie, piaţă de desfacere a mărfurilor industriale şi plasamente de capital.
  
• 
  imperialismul politic şi militar care a vizat constituirea unor vaste domenii coloniale con­trolate direct de metropolă. (7; 44)
  
• 
  imperialismul cultural şi spiritual ca expresie a exportului de modele culturale, ideologii şi religii.
  

Expansiunea colonială a fost justificată prin nevoia de a diminua presiunea demografică din „bătrânul“ continent, de refacerea unui prestigiu „şifonat“ de înfrângeri cum a fost cazul Franţei (3; 86) şi Italiei. Omul politic italian afirma: „La ce bun unitatea, dacă ea nu poate să ne asigure forţă şi grandoare?“ (11; 39). Nu de puţine ori expansiunea colonială a fost pusă pe seama „misiunii civilizatoare a omului alb“. (7; 48)

În anul 1914, împărţirea lumii între principalele mari puteri era încheiată. Anglia, Franţa şi Rusia stăpâneau 46% din suprafaţa Terrei şi aproximativ 43% din populaţia sa. Marea Britanie stăpânea 30 milioane km2 şi 400 milioane de locuitori care cuprindea mare parte din Africa Australă şi Orientală, Antilele, Ceylonul şi India. Franţa stăpânea lo milioane km² şi aproximativ 48 milioane de locuitori cuprinzând un „bloc african“ (Maghrebul, Africa Orientală Franceză, Africa Ecuatorială Franceză) şi un ansamblu „extrem oriental“ constituit din Uniunea indochinează. Din Europa mai posedau colonii Germania, Olanda, Portugalia, Italia şi Belgia. Pe lângă aceste colonii aceste state mai controlau alte teritorii – semicoloniile – din care făceau parte printre alte teritorii cele aparţinând Imperiului Otoman, China şi Persia.

Apariţia noilor puteri industriale – SUA şi Japonia – cu o economie în plină expansiune a influenţat lupta pentru controlul diferitelor spaţii extraeuropene. Fidelitatea SUA faţă de „doctrina Monroe“ (1823) le face iniţial să se întoarcă spre America Latină şi zonele maritime ale „emisferei occidentale“. SUA îşi făuresc un imperiu în Caraibe şi în Oceanul Pacific. Din 1898, americanii au anexat Insulele Hawai, au eliberat Cuba la cererea locuitorilor revoltaţi contra Spaniei, au anexat Porto Rico şi Insula Guam apoi au cucerit Filipinele. Statele Unite au intervenit, în anul 1909, în Nicaragua şi Santa Domingo.

După revoluţia Meiji, Japonia a intrat şi ea în era expansiunii teritoriale. Imperiul japonez a vizat China în special teritoriile bogate din Nord-Est. În anul 1894 japonezii au distrus flota chineză. În urma acestei acţiuni au ocupat sudul Manciuriei şi au obţinut recunoaşterea posesiunii asupra Insulei Formosa. După o scurtă confruntare cu Imperiul Rus (1904–1905) Japonia a obţinut jumătatea de sud a insulei Sahalin şi concesiunea Guangdong-ului. În 1910 Japonia a anexat Coreea.

Sistemul internaţional a fost marcat la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui următor de rivalitatea dintre marile puteri pentru controlul lumii extraeuropene. În Europa, Germania devine principala putere şi comportamentul ei pe continent a determinat o extraordinară destrămare şi recompunere a alianţelor în raport cu deceniile anterioare (6; 151). Prima mişcare diplomatică a lui Wilhelm al II-lea a fost făcută în 1890, la scurt timp după ce-l concediase pe Bismarck, când a respins propunerea diplomaţiei ruse de a renegocia Tratatul de Reasigurare pentru încă trei ani. Acest fapt a condus la pierderea de către Germania a controlului asupra Austro-Ungariei şi a împins Rusia către o apropiere de Franţa.

Tendinţa Rusiei de a se apropia de Franţa a fost întărită de un acord colonial încheiat între Germania şi Marea Britanie semnat la foarte scurt timp după refuzul Kaizerului de a reînnoi Tratatul de Reasigurare. Marea Britanie a primit de la Germania izvoarele Nilului şi insula Zanzibar, iar Germania insula Helgoland din Marea Nordului şi o fâşie de teritoriu ce lega fluviul Zambezi de Africa de Sud-Vest.

O eroare geopolitica de proporţii a făcut Wilhelm al II-lea când a apreciat că Rusia şi Franţa n-au interese fundamentale care să le apropie şi din clipa în care Germania a trecut irevocabil de partea imperiului dualist. Franţa şi Rusia au avut de fapt nevoie una de alta, indiferent de cât de diferite le-ar fi fost aspiraţiile, fiindcă nici una dintre ele nu-şi putea îndeplini obiectivele de politică externă fără o înfrângere / slăbire a Germaniei. Franţa era convinsă că nu poate recăpăta Alsacia şi Lorena fără război în timp ce Rusia n-avea nici o şansă în Balcani fără sprijinul Franţei unde se va ciocni de Austro-Ungaria care era ferm sprijinită de Germania. La mai puţin de un an de la refuzul germanilor de a reînnoi Tratatul de Reasigurare, Franţa şi Anglia au semnat un tratat iar în august 1892 a fost semnată şi convenţia militară franco-rusă care a însemnat pentru Franţa sfârşitul politicii de izolare pe continent şi apariţia blocului politico-militar cunoscut sub numele de Antanta.

Dacă Franţa ieşea din izolare, Germania prin lansarea programului Weltpolitik a reuşit să-şi adune adversari. În primul rând pe Marea Britanie când a formulat şi direcţiile strategice pentru înfăptuirea acesteia: „Politica mondială ca misiune, puterea mondială ca ţel şi construcţia flotei ca instrument“ (10; 78). În 1902, Imperiul britanic a semnat o alianţă cu Japonia prin care se puneau de acord asupra intereselor reciproce în China şi Coreea. În 1904 Marea Britanie a acceptat un tratat de cooperare cu Franţa în urma realizării unui „troc“ colonial: Egipt contra Maroc, trecându-se astfel în plan secundar vechile rivalităţi coloniale franco-britanice în Africa.

Apropierea ruso-britanică, la jumătatea primului deceniu al secolului XX a fost facilitată pe de o parte de slăbirea Rusiei în relaţiile internaţionale prin înfrângerile suferite în Asia (1904–1905) cât şi de nevoia Angliei de a-şi consolida poziţiile faţă de rivalul german. În aceste condiţii a fost semnată la Petesburg, la 18/31 august 1907, Convenţia între Regatul Unit şi Rusia privind Persia, Afganistanul şi Tibetul. Cele două părţi semnatare şi-au delimitat sferele de influenţă şi interes în zona asiatică dând undă verde formării Triplei Alianţe.

Pe continentul european începând cu primele decenii ale secolului XX apar două forţe: Tripla Alianţă şi Tripla Înţelegere. Acestea se vor confrunta pentru întâietate în lumea extraeuropeană.

Prima ciocnire a fost generată de „criza bosniacă“ din 1908 izbucnită ca urmare a anexării de către Viena a provinciei Bosnia-Herţegovina. Germania a sprijinit actul de forţă al Dublei monarhii astfel că protestele Rusiei şi revolta Serbiei, au rămas fără ecou. Viena a refuzat să părăsească teritoriile ocupate. Tripla Alianţă nu era încă pregătită din punct de vedere militar pentru o confruntare şi în consecinţă Anglia şi Franţa au sfătuit Rusia „ofensată“ să propună Serbiei recunoaşterea faptului împlinit (10; 97-98).

În 1911 a fost rândul Germaniei să provoace Franţa în cea de-a doua criză marocană^*. În martie 1911 triburile marocane s-au răsculat împotriva sultanului şi au asediat oraşul Fes. Trupele franceze au intervenit înfrângând pe răsculaţi sub pretextul apărării rezidenţilor francezi din oraşul Fes. Germania a considerat că Franţa a încălcăt acordul care a pus capăt primei crize marocane şi a ocupat porturile Agadir şi Magador. Dacă Marea Britanie şi-a susţinut foarte puternic aliatul francez nu acelaşi lucru l-a făcut Austro-Ungaria care n-a dorit să-şi rişte supravieţuirea ca stat de dragul unei aventuri africane. Câştigurile germane au fost modeste din încheierea „afacerii marocane“ având în vedere că au obţinut doar 275. 000 km2 din Congo-ul francez, iar imperiul avea pretenţii mondiale. Ziarul german „Berliner Tageblatt“ scria în 3 noiembrie 1911: „Practic am riscat un război mondial pentru câteva mlaştini din Congo“ (6; 176).

În următorii ani, pe măsură ce se vor întări din punct de vedere militar marile puteri din cele două blocuri politico-militare îşi vor asuma niveluri de risc nefireşti în raport cu interesele lor naţionale şi strategice astfel ca în 1914 razboiul mondial n-a mai putut fi evitat, cu toate că cele două tabere au stat „departe“ de războaiele balcanice (1912-1913).

1. 
   Bădescu, Ilie, Timp şi cultură, Bucureşti, 1988.
   
2. 
   Broué, Pierre, Histoire de l'Internaţionale Comuniste, 1919-1943, Paris, 1997.
   
3. 
   Girardet, R., L'Idee coloniale en France de 1871 á 1962, Paris, 1972.
   
4. 
   Gusti, D., Comunism, socialism anarhism, sindicalism şi bolşevism, Bucureşti, l993.
   
5. 
   Hobsbawm, Eric, Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Lider, Bucureşti, 1998.
   
6. 
   Kissinger, Henry, Diplomaţia, traducere din limba engleză Mircea Ştefănescu, Radu Paraschivescu, Bucureşti, 1998.
   
7. 
   Milza, Pierre; Berstein, Serge, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene, (1900-1945), vol. I, Editura All, Bucureşti, 1998.
   
8. 
   Măgureanu, Virgil, Studii de sociologie politică, Albatros, Bucureşti, 1997.
   
9. 
   Negulescu, P. P., Destinul omenirii, Nemira, Bucureşti, 1994.
   
10. 
    Popa, Mircea N., Primul război mondial 1914-1918, Bucureşti, 1979.
    
11. 
    Renouvin, Pierre, Histoire des relations internationales, tome VI, deuxième partie, Paris, 1955.
    
12. 
    Saizu, I.; Tacu, Al., Europa economică interbelică, Institutul European, Iaşi, 1997.
    
13. 
    Schroeder, Richard C.; Glick, Nathan, Scurtă descriere a sistemului american de guvernământ, United States Information Agency, 1991.
    
14. 
    Toffler, Heidi şi Alvin, Război şi anti-război. Supravieţuirea în zorii secolului XXI, traducere de Mihnea Columbeanu, Editura Antet, Bucureşti, 1995.
    

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL: GENEZĂ ŞI IMPACT. PRĂBUŞIREA IMPERIILOR MULTINAŢIONALE ÎN EUROPA ŞI APARIŢIA, REFACEREA SAU ÎNTREGIREA STATELOR NAŢIONALE

„Lămpile s-au stins în întreaga Europă“ a spus un înalt funcţionar al Foreign Office-ului britanic în momentul izbucnirii primului război mondial. La Viena scriitorul Karl Kraus a început să strângă documente pentru o dramă-reportaj pe care şi-a intitulat-o „Ultimele zile ale umanităţii“. Alexandru D. Xenopol scria în acele momente dramatice: „Europa, şi prin ea omenirea întreagă, trece printr-o clipă dintre cele mai grave ale existenţei ei seculare. Popoarele şi statele se prăbuşesc unele asupra celorlalte; toate trag sabia, toate încearcă tunul, toate fac chemarea la puterile distrugerii; pare că s-ar grăbi să răstoarne, în puţin timp, toată clădirea ridicată cu încetul prin lungi veacuri de muncă“ (5; 37).

Deşi aparţineau celor două „tabere“ ostile niciunul dintre iluştrii oameni citaţi nu vedea la sfârşitul războiului victoria ţării lui ci sfârşitul lumii şi nu erau singurii (1; 36). Până în 1914 nu mai fusese în Europa un război important care să fi angajat toate marile puteri şi toate ţările europene cu excepţia Spaniei, Olandei, Elveţiei şi a celor trei ţări scandinave. Mai mult chiar au fost trimise trupe de peste Ocean pentru a lupta în afara ţării lor. Canadienii au luptat în Franţa, australienii şi neo-zeelandezii în Marea Egee şi Gallipoli. Indienii au fost trimişi în Orientul Mijlociu şi Europa. Batalioanele de muncă ale chinezilor au venit în Europa, africanii au luptat în rândurile armatei franceze. Statele Unite au „încălcat“ doctrina Monroe şi au intervenit în „afacerile europene“.

Deşi acţiunile militare din afara Europei n-au fost de amploare războiul naval între cele două tabere a fost total şi global: prima luptă s-a dat în Insulele Falkland iar confruntările decisive s-au dat şi în adâncurile sau la suprafaţa Oceanului Atlantic şi Marea Nordului. Războiul a fost total şi global pentru că a angajat aproape toate resursele planetei iar confruntarea economică dintre tabere a luat forma unui război economic total.