Articol I. Agatha Christie Articol II. Muncile lui Hercule

— Dacă se obţine acel verdict, da.

— Ştiţi ce sugeraţi, mademoiselle? Jean Moncrieffe spuse nerăbdătoare:

— Ştiu ce spun. Vă gândiţi la otrăvire cu arsenic – puteţi dovedi că nu a fost otrăvită cu arsenic. Dar mai sunt alte otrăvuri – alcaloizii vegetali. După un an, mă îndoiesc că veţi găsi vreo urmă, chiar dacă au fost folosiţi. Şi ştiu eu cum sunt specialiştii ăştia. Ar putea să dea un verdict lipsit de angajamente, spunând că nu există nimic care să arate ce a cauzat moartea – şi atunci bârfele o să circule chiar şi mai repede!

Hercule Poirot rămase tăcut câteva clipe.

— În opinia dumneavoastră, cine este cel mai aprig bârfitor din sat? Se interesă el.

Tânăra se gândi şi în cele din urmă zise:

— Cred că bătrâna domnişoară Leatheran este cea mai rea dintre toate.

— Ah! Ar fi posibil să mă prezentaţi domnişoarei Leatheran – într-un mod neoficial, dacă se poate?

— Nimic mai simplu. La ora asta, toate babele dau târcoale făcându-şi cumpărăturile. Nu trebuie decât se ne plimbăm pe strada principală.

După cum spusese Jean, nu fu deloc dificil să facă tot ce-şi propuseseră. În faţa poştei, Jean se opri şi intră în vorbă cu o femeie înaltă, slabă, de vârstă medie, cu un nas lung şi ochi cercetători.

— Bună dimineaţa, domnişoară Leatheran.

— Bună dimineaţa, Jean. Ce zi minunată, nu-i aşa? Privirea cercetătoare îl măsură iscoditoare pe însoţitorul lui Jean Moncrieffe.

— Daţi-mi voie să vi-l prezint pe domnul Poirot, care se află aici pentru câteva zile, rosti Jean.

III

Ciugulind delicat dintr-un biscuite şi ţinând în echilibru pe genunchi o ceaşcă de ceai, Hercule Poirot începu să-şi facă tot felul de confidenţe cu gazda sa. Domnişoara Leatheran fusese atât de amabilă încât să-l invite la ceai, după care îşi pusese în minte să afle cu exactitate ce căuta acest străin exotic în mijlocul lor.

— Ah, domnişoară Leatheran, începu el, văd că sunteţi prea deşteaptă pentru mine! Mi-aţi ghicit secretul. Mă aflu aici la cererea Ministerului de Interne. Dar, vă rog – Poirot îşi coborî vocea -păstraţi informaţia asta pentru dumneavoastră!

— Desigur, desigur! Domnişoara Leatheran era agitată, complet tulburată. Ministerul de Interne… Doar nu vreţi să spuneţi… Nu biata doamnă Oldfield?

Încet, Poirot dădu afirmativ din cap de câteva ori.

— Vai! Domnişoara Leatheran transpuse în acel singur cuvânt o întreagă gamă de emoţii plăcute.

— Este o chestiune delicată, înţelegeţi. Mi s-a ordonat să raportez dacă există sau nu suficiente dovezi pentru exhumare.

— O să o dezgropaţi pe biata mieluşea! Exclamă domnişoara Leatheran. Ce îngrozitor!

Dacă ar fi spus „ce minunat” în loc de „ce îngrozitor”, cuvintele s-ar fi potrivit mai bine cu tonul vocii ei.

— Ce părere aveţi, domnişoară Leatheran?

— Desigur, domnule Poirot, au fost o mulţime de vorbe. Dar eu nu ascult niciodată vorbele. Întotdeauna există atâtea bârfe. Nu există îndoială că doctorul Oldfield s-a purtat foarte ciudat de când s-a întâmplat, dar, aşa cum am spus în repetate rânduri, nu trebuie să punem asta pe seama unei conştiinţe vinovate. Ar putea fi doar durere sufletească. Desigur, asta nu înseamnă că el şi nevasta erau foarte apropiaţi afectiv. Asta chiar o ştiu – şi de la o sursă de primă mână. Sora Harrison, care a stat cu doamna Oldfield timp de trei sau patru ani până la moartea doamnei Oldfield, a recunoscut acest lucru. Iar eu mereu am avut impresia, ştiţi, că sora Harrison avea bănuielile ei – nu că ar fi spus vreodată ceva, dar îţi poţi da seama, nu-i aşa, din atitudinea unei persoane. Poirot rosti cu tristeţe:

— Sunt atât de puţine lucruri concrete…

— Da, ştiu, dar, desigur, domnule Poirot, o să ştiţi dacă deshumaţi cadavrul.

— Da, fu de acord Poirot, atunci o să ştim.

— Desigur, au mai existat astfel de cazuri şi înainte, continuă domnişoara Leatheran, cu nările fremătându-i de plăcere. De exemplu, Armstrong, şi individul celălalt – nu-mi amintesc numele lui – şi, desigur, Crippen. Întotdeauna m-am întrebat dacă Ethel Le Neve a fost implicată şi ea sau nu. Desigur, Jean Moncrieffe este o tânără foarte drăguţă, sunt convinsă… Nu aş vrea să spun că l-a dus de nas, dar bărbaţii îşi cam pierd minţile după fete, nu-i aşa? Şi, desigur, petreceau mult timp împreună!

Poirot nu scoase o vorbă. O privea cu o nevinovată expresie întrebătoare, menită să întreţină conversaţia. În sinea lui, se distra numărând dăţile când apărea cuvântul „desigur”.

— Şi, desigur, cu un verdict post-mortem, o mulţime de lucruri o să iasă la iveală, nu-i aşa? Servitorii şi toate cele. Servitorii ştiu atât de multe, nu-i aşa? Şi, desigur, este aproape imposibil să-i împiedici să bârfească, nu-i aşa? Beatrice a fost dată afară de la familia Oldfield aproape imediat după înmormântare, iar mie chestia asta mi s-a părut ciudată, mai ales gândindu-ne cât de greu este în ziua de azi să faci rost de o servitoare. Se pare că doctorului Oldfield îi era teamă că s-ar putea să ştie ceva.

— În mod cert par să fi existat motive pentru o anchetă, afirmă Poirot cu solemnitate.

Domnişoara Leatheran fii scuturată de un fior de dezgust.

— Oamenii urăsc ideea asta, zise ea. Dragul nostru orăşel liniştit – târât în felul ăsta prin ziare… Şi toată publicitatea aia!

— Vă îngrozeşte gândul?

— Puţin, da. Ştiţi, eu sunt de modă veche.

— Şi, după cum spuneaţi, nu sunt altceva decât bârfe!

— Ei bine… Nu aş putea spune asta cu mâna pe inimă. Vedeţi, eu chiar cred că e adevărat ce se spune – nu iese fum fără foc.

— Şi eu mă gândeam exact la acelaşi lucru, afirmă Poirot şi se ridică. Pot să contez pe discreţia dumneavoastră, mademoiselle?

— Oh, desigur! Nu o să suflu o vorbă nimănui! Poirot zâmbi şi îşi luă rămas-bun.

În prag, îi spuse micuţei servitoare care îi înmâna pălăria şi haina:

— Mă aflu aici ca să investighez împrejurările morţii doamnei Oldfield, dar ţi-aş fi recunoscător dacă ai ţine această informaţie pentru dumneata.

Gladys, servitoarea domnişoarei Leatheran, aproape că se prăbuşi de mirare peste suportul de umbrele.

— Oh, domnule, doctorul chiar a omorât-o? Zise ea cu răsuflarea tăiată.

— Asta credeai, nu-i aşa?

— Păi, domnule, nu eu. Beatrice. Era acolo când doamna Oldfield a murit.

— Şi a crezut că a fost – Poirot alese deliberat cuvintele melodramatice – ceva necurat la mijloc?

Gladys dădu agitată din cap.

— Da, aşa e. Şi a zis că şi sora care era acolo, sora Harrison, credea la fel. Era atât de ataşată de doamna Oldfield şi atât de afectată când a murit, şi Beatrice zicea mereu cum sora Harrison ştia ceva despre asta fiindcă s-a întors imediat după aceea împotriva doctorului şi nu ar fi făcut-o dacă nu era ceva în neregulă, nu-i aşa?

— Unde se află acum sora Harrison?

— Are grijă de bătrâna domnişoară Bristow – e la capătul satului. Nu aveţi cum să rataţi casa – are nişte coloane şi verandă.

IV

La scurtă vreme după aceea, Hercule Poirot se găsea în faţa femeii care în mod sigur trebuia să ştie mai multe despre împrejurările ce dăduseră naştere zvonurilor decât oricare alta.

— Da, ştiu că circulă poveştile astea neplăcute. Am făcut tot ce-am putut să le opresc, dar totul e în zadar. Ştiţi, oamenilor le place agitaţia.

— Dar trebuie să fi existat ceva care să dea naştere acestor zvonuri? Zise Poirot.

Detectivul observă că expresia de preocupare de pe chipul ei se adânceşte. Dar femeia doar clătină din cap nedumerită.

— Poate, sugeră Poirot, doctorul Oldfield şi soţia lui nu se înţelegeau foarte bine şi asta a dat naştere la zvonuri?

Sora Harrison negă din cap, hotărâtă.

— A, nu, doctorul Oldfield era extrem de bun şi de răbdător cu soţia lui.

— Şi chiar ţinea foarte mult la ea?

Sora Harrison ezită.

— Nu… Nu aş putea spune una ca asta. Doamna Oldfield era o femeie foarte dificilă, nu era uşor să-i faci pe plac şi solicita în permanenţă compătimire şi atenţie care nu erau întotdeauna justificate.

— Vreţi să spuneţi că îşi exagera boala? Întrebă Poirot. Sora confirmă cu o înclinare din cap.

— Da – sănătatea ei precară era în mare parte rodul imaginaţiei ei.

— Şi totuşi, a murit, rosti Poirot cu gravitate.

— Oh, ştiu, ştiu…

Poirot o privi câteva clipe – nedumerirea ei preocupată, nesiguranţa aproape palpabilă.

— Cred – sunt sigur – că ştiţi ceea ce a stat la baza acestor poveşti.

Sora Harrison se înroşi.

— Ei bine… Pot să fac o presupunere. Cred că a fost servitoarea, Beatrice, cea care a răspândit toate zvonurile astea şi cred că ştiu ce anume i le-a băgat în cap.

— Da?

Sora Harrison rosti oarecum incoerent:

— Despre ce era vorba în discuţia asta?

Sora Harrison făcu o pauză, de parcă voia să-şi testeze acurateţea propriei memorii, apoi spuse:

— S-a întâmplat cam cu trei săptămâni înainte de ultimul atac care a ucis-o pe doamna Oldfield. Se aflau în sufragerie. Eu coboram scările când am auzit-o pe Jean Moncrieffe zicând: „Cât o să mai dureze? Nu mai pot aştepta”. Iar doctorul i-a răspuns: „Nu mult, draga mea, îţi jur”. Şi ea a continuat: „Nu mai suport aşteptarea asta. Crezi că o să fie totul în regulă, nu-i aşa?” El a spus: „Sigur. Nimic nu poate da greş. Anul viitor pe vremea asta vom fi căsătoriţi”. Făcu o pauză. Acesta a fost primul indiciu pe care l-am avut, domnule Poirot, că se petrecea ceva între doctor şi domnişoara Moncrieffe. Desigur, ştiam că o admiră şi că erau foarte buni prieteni, dar nimic mai mult. Am urcat din nou scările – fusesem de-a dreptul şocată – dar am observat că uşa de la bucătărie era deschisă şi am dedus de aici că Beatrice trebuie să fi ascultat. Şi vă daţi seama, nu-i aşa, că modul în care vorbeau putea fi interpretat în două moduri? Putea să însemne că doctorul ştia că soţia lui era foarte bolnavă şi că nu putea să o ducă prea mult – şi nu am nici o îndoială că la asta se referea – dar pentru cineva ca Beatrice ar fi putut să sune diferit – ca şi cum doctorul şi Jean Moncrieffe erau… Ei bine, plănuiau să o omoare pe doamna Oldfield.

— Dar dumneavoastră nu credeţi una ca asta, nu?

— Nu, nu, sigur că nu… Poirot o privi cercetător.

— Soră Harrison, zise el, mai ştiţi şi altceva? Ceva ce nu mi-aţi spus?

Femeia roşi şi răspunse cu aprindere:

— Nu, nu, în mod sigur. Ce ar mai putea să fie?

— Nu ştiu. Dar am avut impresia că ar mai putea să fie… Ceva.

Sora clătină din cap. Vechea expresie de preocupare revenise pe chipul ei.

— Este posibil ca Ministerul de Interne să ordone exhumarea trupului doamnei Oldfield, afirmă Poirot.

— O, nu! Sora Harrison era îngrozită. Ce lucru oribil!

— Credeţi că ar fi păcat?

— Cred că ar fi îngrozitor! Gândiţi-vă la vorbele care ar ieşi! Ar fi groaznic – chiar groaznic pentru doctorul Oldfield.

— Nu credeţi că ar fi, de fapt, un lucru bun pentru el?

— Ce vreţi să spuneţi?

— Dacă este nevinovat, nevinovăţia lui va fi dovedită.

Se întrerupse. Urmări cum gândul prinde rădăcini în mintea sorei Harrison, văzu încruntarea ei nedumerită, apoi cum i se înseninează fruntea.

Femeia inspiră adânc şi îl privi.

— Nu m-am gândit la asta, zise ea cu simplitate. Sigur, este singurul lucru care poate fi făcut.

De la etaj se auziră o serie de bocănituri. Sora Harrison sări în picioare.

— E bătrâna, domnişoara Bristow. S-a trezit. Trebuie să mă duc să o pregătesc înainte să i se aducă ceaiul şi să plec la plimbare. Da, domnule Poirot, cred că aveţi dreptate. O autopsie va lămuri lucrurile o dată pentru totdeauna. Va pune capăt întregii poveşti şi toate aceste zvonuri îngrozitoare despre doctorul Oldfield vor dispărea.

Îşi dădură mâna şi sora Harrison ieşi grăbită din încăpere.

V

Hercule Poirot o luă pe jos până la poştă şi dădu un telefon la Londra.

— Chiar trebuie să-ţi bagi tu nasul în toate, dragul meu Poirot? Eşti sigur că este un caz pentru noi? Doar ştii ce rezultă de obicei de pe urma acestor bârfe de ţară – de obicei nimic.

— Acesta, zise Hercule Poirot, este un caz special.

— Oh, bine – dacă spui tu. Ai un obicei atât de obositor să ai dreptate. Dar dacă umbli după potcoave de cai morţi, nu o să fim foarte încântaţi, să ştii.

Hercule Poirot zâmbi şi murmură:

— Nu, eu o să fiu cel încântat.

— Ce spui? Nu te aud prea bine.

— Nimic, nimic.

Închise. Intrând apoi în clădirea oficiului poştal, se aplecă peste tejghea şi spuse pe cel mai cuceritor ton al său:

— Aţi putea să-mi spuneţi, doamnă, unde stă acum fosta servitoare a doctorului Oldfield – Beatrice o cheamă?

— Beatrice King? A fost în două locuri de atunci. Acum e la doamna Marley de la bancă.

Poirot îi mulţumi, cumpără două vederi, mai multe timbre şi o piesă de olărie locală. În timpul acestor achiziţii, reuşi să aducă în discuţie moartea răposatei doamne Oldfield. Observă rapid expresia ciudată, furişă, care trecu rapid pe chipul dirigintei de poştă.

— Foarte brusc, nu-i aşa? Zise ea. A dat naştere la multe vorbe, după cum se poate să fi auzit. O sclipire de interes îi apăru în ochi când întrebă: De asta doriţi s-o vedeţi pe Beatrice King? Tuturor ni s-a părut ciudat modul cum a plecat de acolo, dintr-odată. S-ar putea crede că ştia ceva – şi poate chiar ştia. A aruncat nişte insinuări destul de clare.

Beatrice King era o fată care vorbea pe nas, scundă şi cu o înfăţişare destul de şireată. Afişa o placiditate prostească, însă ochii îi erau mai inteligenţi decât lăsa să se întrevadă atitudinea ei. Totuşi, se părea că nu se putea scoate nimic de la ea. Repeta încontinuu:

— Nu ştiu nimic… Nu e treaba mea să spun ce se întâmpla acolo… Nu ştiu ce vreţi să spuneţi cum că aş fi auzit vreo discuţie între domnul doctor şi domnişoara Moncrieffe. Nu sunt eu aia care să asculte pe la uşi, nu aveţi nici un drept să spuneţi una ca asta. Nu ştiu nimic.

— Ai auzit de otrăvirea cu arsenic? O întrebă Poirot.

O urmă de interes tainic trecu rapid pe chipul morocănos al fetei.

— Deci asta era în sticluţa de medicamente? Spuse ea.

— Ce sticluţă cu medicamente?

— Una dintre sticluţele pe care domnişoara Moncrieffe le-a preparat pentru coniţă. Sora a fost foarte supărată – mi-am dat seama de asta. A gustat-o, a mirosit-o, apoi a turnat-o la chiuvetă şi a umplut sticluţa cu apă de la robinet. Era oricum un medicament caré semăna cu apa. Şi odată, când domnişoara Moncrieffe i-a dus coniţei un vas cu ceai, sora l-a luat şi i-a făcut altul proaspăt – a zis că nu a fost făcut cu apă fiartă, dar asta a fost o minciună cusută cu aţă albă. Am crezut că e doar agitaţia tipică surorilor medicale – dar nu ştiu, poate că a fost mai mult de-atât.

Poirot înclină aprobator din cap şi întrebă:

— O plăceai pe domnişoara Moncrieffe, Beatrice?

— Nu mă deranja… Era un pic cam înţepată. Sigur, am ştiut mereu că are o slăbiciune pentru doctor. Numai s-o fi văzut cum se uita la el.

Din nou Poirot înclină din cap. După aceea se întoarse la han.

Acolo, dădu anumite instrucţiuni lui George.

VI

Doctorul Alan Garcia, analistul de la Ministerul de Interne, îşi frecă mâinile şi clipi către Hercule Poirot.

— Sunteţi prea amabil, replică Poirot.

— Ce v-a determinat interesul? Bârfele?

— După cum se spune – Intră zvonul, pe îmbrăcămintea căruia sunt pictate nenumărate limbi4.

A doua zi, Poirot luă din nou trenul spre Market Loughborough.

În Market Loughborough era agitaţie ca într-un stup. Agitaţia începuse încă din timpul procedurilor de exhumare. Acum că rezultatele autopsiei se aflaseră, freamătul dăduse în clocot.

Poirot era la han de vreo oră şi tocmai terminase un prânz copios, alcătuit din friptură şi plăcintă cu rinichi, totul dat pe gât cu bere, când i se aduse la cunoştinţă că era aşteptat de o doamnă.

Era sora Harrison. Chipul ei era alb şi istovit. Veni drept spre Poirot.

— Este adevărat? Chiar este adevărat, domnule Poirot? Detectivul o ajută cu blândeţe să se aşeze pe un scaun.

— Da. A fost găsit arsenic mai mult decât suficient ca să provoace moartea.

Sora Harrison exclamă:

— Nu m-am gândit niciodată… Nu mi-a trecut niciodată prin minte…!

Şi izbucni în lacrimi. Poirot rosti cu blândeţe:

— Adevărul a ieşit la iveală.

Femeia suspină.

— O să-l spânzure?

— Mai sunt multe de dovedit, rosti Poirot. Ocazia, accesul la otravă, modul cum a fost administrată.

— Dar să presupunem, domnule Poirot, că el nu a avut nimic de-a face cu asta… Absolut nimic.

— În acest caz – Poirot ridică din umeri – va fi achitat. Sora Harrison rosti încet:

— Este ceva, ceva care, cred, ar fi trebuit să vă spun până acum, dar n-am crezut că există vreo fărâmă de adevăr în asta. Era doar straniu.

— Ştiam că era ceva, zise Poirot. Ar fi bine să-mi spuneţi acum.

— Nu e prea mult. Doar că într-o zi când m-am dus la dispensar să iau ceva, Jean Moncrieffe făcea ceva cam… Ciudat.

— Da?

— Pare o prostie. Doar că îşi umplea pudriera – una roz, de email…

— Dar nu o umplea cu pudră – vreau să spun cu pudră de faţă. Vărsa în ea ceva din flacoanele din dulapul cu otrăvuri. Când m-a zărit, a închis pudriera şi a strecurat-o în geantă, apoi a pus repede flaconul în dulap, aşa că nu am putu să văd ce era. Aş fi vrut să spun că nu a fost nimic… Dar acum că ştiu că doamna Oldfield a fost într-adevăr otrăvită…

Se întrerupse.

— Mă scuzaţi, vă rog, spuse Poirot.

Ieşi şi îi telefonă sergentului Grey de la Poliţia din Berkshire.

Hercule Poirot intră în încăpere şi el şi sora Harrison rămaseră în tăcere.

Poirot vedea chipul unei tinere cu păr roşcat şi auzea o voce clară şi fermă spunând: „Nu sunt de acord”. Jean Moncrieffe nu dorise să se facă o autopsie. Dăduse o explicaţie destul de plauzibilă, dar faptul rămăsese. O tânără competentă, eficientă, hotărâtă. Îndrăgostită de un bărbat sătul de o nevastă infirmă şi permanent nemulţumită, care ar fi putut cu uşurinţă să mai trăiască ani buni, întrucât, după spusele sorei Harrison, boala era mai mult imaginară. Hercule Poirot oftă.

— La ce vă gândiţi? Întrebă sora Harrison.

— Cum se întâmplă lucrurile… Răspunse Poirot.

— Nu cred nici o clipă că el a ştiut ceva despre asta, afirmă sora Harrison.

— Nu, sunt sigur că nu a ştiut, fu de acord Poirot.

Uşa se deschise şi sergentul Grey intră, ţinând în mână ceva învelit într-o batistă de mătase. Desfăcu obiectul şi îl aşeză cu grijă pe masă. Era o pudriera de email de un roz strălucitor.

— Pe asta am văzut-o, rosti sora Harrison.

— Am găsit-o ascunsă în fundul sertarului de la biroul domnişoarei Moncrieffe, învelită într-o batistă. Din câte îmi dau seama, nu sunt amprente pe ea, dar voi proceda cu atenţie.

Ţinând-o cu batista, apăsă arcul de deschidere. Pudriera se deschise.

— Chestia asta nu e pudră de faţă, afirmă Grey. Îşi înmuie un deget în substanţă şi o gustă atent cu vârful limbii. Nu are un gust anume.

— Arsenicul alb este insipid, spuse Poirot.

— Va fi analizată de îndată, zise Grey. Se uită la sora Harrison. Puteţi să juraţi că e aceeaşi pudriera?

— Da, sunt sigură. Aceasta este pudriera pe care am văzut-o la domnişoara Moncrieffe la dispensar cu circa o săptămână înaintea morţii doamnei Oldfield.

Sergentul Grey oftă. Se uită spre Poirot şi dădu din cap. Acesta sună din clopoţel.

— Trimite-l, te rog, aici pe servitorul meu.

George, valetul perfect, discret, modest intră şi îl privi întrebător pe stăpânul său.

— Domnişoară Harrison, aţi identificat această pudriera ca aceea aflată în posesia domnişoarei Moncrieffe cu mai mult de un an în urmă. V-ar surprinde să aflaţi că această pudriera a fost vândută de domnii Woolworth doar cu câteva săptămâni în urmă şi, mai mult, că are un model şi o culoare care au fost fabricate numai în ultimele trei luni?

Sora Harrison rămase cu gura căscată, privindu-l pe Poirot, cu ochii ei mari şi întunecaţi.

— Ai mai văzut această pudriera, Georges? Întrebă Poirot.

— Da, domnule. Am observat această persoană, pe sora Harrison, cumpărând-o de la Woolworth vineri, în data de 18. Ca urmare a instrucţiunilor pe care mi le-aţi dat, am urmărit-o pe această doamnă pretutindeni. În ziua despre care v-am spus, a luat autobuzul până la Darnington şi a cumpărat această pudriera şi a dus-o acasă. Mai târziu, în aceeaşi zi, s-a dus la locuinţa unde stă domnişoara Moncrieffe. Conform instrucţiunilor dumneavoastră, eu mă aflam deja în casă. Am văzut-o cum a intrat în dormitorul domnişoarei Moncrieffe şi a ascuns obiectul în fundul unui sertar pe care îl vedeam foarte bine prin crăpătura uşii. Apoi a plecat, crezându-se neobservată. Pot să adaug că nimeni de aici nu-şi încuie uşa de la intrare şi era pe înserate.

Poirot se adresă sorei Harrison, cu un glas dur şi crud:

— Puteţi explica aceste fapte, soră Harrison? Cred că nu. Nu exista arsenic în acea cutie când a ieşit de la domnii Woolworth, însă era când a ieşit din casa domnişoarei Bristow. Adăugă încet: Nu a fost prea înţelept să păstraţi asupra dumneavoastră o rezervă de arsenic.

Sora Harrison îşi îngropă faţa în mâini şi rosti cu o voce scăzută, monotonă:

— E adevărat… Totul e adevărat… Am omorât-o. Şi toate astea în zadar… În zadar… Am fost nebună.

VII

Jean Moncrieffe spuse:

Poirot răspunse zâmbind:

— Aşa s-a şi întâmplat la început. E ca vechea legendă a Hidrei din Lerna. De fiecare dată când un cap era tăiat, alte două creşteau în loc. Aşa că, la început, zvonurile au crescut şi s-au înmulţit. Dar, vedeţi, sarcina mea, ca aceea a tizului meu Hercule, era să ajung la început – la capul original. Cine a început să răspândească acest zvon? Şi nu mi-a luat mult să descopăr că povestea pornise de la sora Harrison. M-am dus să o văd. Părea o femeie foarte drăguţă – inteligentă şi plină de înţelegere. Dar aproape imediat a făcut o greşeală gravă – mi-a repetat o conversaţie pe care o auzise, purtată între dumneavoastră şi doctor, şi acea conversaţie era cu totul greşită. Era foarte improbabilă din punct de vedere psihologic. Dacă dumneavoastră şi doctorul aţi fi conspirat s-o ucideţi pe doamna Oldfield, amândoi sunteţi mult prea inteligenţi şi cu picioarele pe pământ ca să aveţi o asemenea discuţie într-o cameră cu uşa deschisă, de unde putea fi auzită cu uşurinţă de cineva aflat pe scări sau în bucătărie. Mai mult, cuvintele care v-au fost atribuite nu se potriveau deloc cu structura dumneavoastră mentală. Erau cuvintele unei femei mult mai în vârstă şi una de un gen foarte diferit. Erau cuvintele pe care sora Harrison şi-ar imagina că le-ar fi folosit ea însăşi în asemenea împrejurări.

Până atunci privisem întreaga chestiune ca pe una destul de simplă. Mi-am dat seama că sora Harrison era o femeie destul de tânără şi încă destul de frumoasă, care se aflase în preajma doctorului Oldfield timp de aproape trei ani. Doctorul fusese foarte apropiat de ea şi îi fusese recunoscător pentru tactul şi simpatia ei. Ea rămăsese cu impresia că, dacă doamna Oldfield murea, doctorul o va cere probabil de nevastă. În loc de asta, după moartea doctorului Oldfield, află că acesta este îndrăgostit de dumneavoastră. Imediat, mânată de furie şi de gelozie, începe să răspândească zvonul că doctorul Oldfield şi-a otrăvit soţia.