Articol I. Agatha Christie Articol II. Muncile lui Hercule

Astfel am văzut la început situaţia. Era vorba de o femeie geloasă şi de un zvon mincinos. Dar vechea expresie atât de comună „nu iese fum fără foc” a început să-mi tot revină în minte, căpătând semnificaţie. Am început să mă întreb dacă nu cumva sora Harrison făcuse mai mult decât să răspândească un zvon. Îmi spusese că boala doamnei Oldfield era în mare parte imaginară – că în realitate nu avea mari dureri. Dar însuşi doctorul nu se îndoia de adevărul suferinţei soţiei sale. El nu fusese surprins de moartea ei. Chemase un alt doctor cu puţin timp înainte de moartea soţiei şi acesta îşi dăduse seama de gravitatea bolii ei. Într-o doară, am adus în discuţie ideea exhumării… Sora Harrison a fost la început îngrozită de această idee. Apoi, aproape imediat, gelozia şi ura au pus stăpânire pe ea. Lasă-i să găsească arsenicul – asupra ei nu va plana nici o bănuială. Doctorul şi Jean Moncrieffe aveau să fie cei care vor suferi.

Apoi a mai rămas doar o speranţă. Să o fac pe sora Harrison să întreacă măsura. Dacă exista vreo şansă ca Jean Moncrieffe să scape, mi-am imaginat că sora Harrison se va strădui din răsputeri ca să o implice în crimă. I-am dat instrucţiuni credinciosului meu Georges – cel mai discret om, pe care ea nu-l cunoştea din vedere. El a urmărit-o îndeaproape. Şi astfel, totul s-a terminat cu bine.

— Aţi fost minunat, zise Jean Moncrieffe. Doctorul Oldfield interveni în discuţie:

— Da, aşa este. Nu o să vă pot mulţumi niciodată îndeajuns. Ce orb am fost!

Poirot întrebă curios:

— Şi dumneavoastră aţi fost la fel, mademoiselle? Jean Moncrieffe răspunse încet:

— Am fost teribil de îngrijorată. Vedeţi, arsenicul din dulapul cu otrăvuri nu ieşea la socoteală…

— Jean, doar nu ai crezut…?! Exclamă Oldfield.

— Nu, nu era vorba de tine. Însă am crezut că, într-un fel sau altul, doamna Oldfield a pus mâna pe el, că lua ca să se îmbolnăvească şi să capete mai multă atenţie, şi din greşeală a luat prea mult. Dar mi-era teamă că, dacă avea loc o autopsie şi se descoperea arsenicul, această teorie nu avea să fie luată în consideraţie şi se va ajunge la concluzia că tu ai făcut-o. De aceea nu am spus nimic despre arsenicul care lipsea. Am şi falsificat registrul de otrăvuri! Însă ultima persoană pe care aş fi bănuit-o era sora Harrison.

— Şi eu la fel, recunoscu Oldfield. Era o femeie atât de blândă! Ca o Madonă.

Poirot rosti cu tristeţe:

— Da, probabil ar fi fost o soţie şi o mamă bună… Numai că emoţiile au fost puţin cam prea puternice pentru ea. Oftă şi murmură: Cum se întâmplă lucrurile…

Apoi, zâmbindu-le bărbatului între două vârste cu chipul fericit şi tinerei nerăbdătoare din faţa lui, spuse pentru sine:

— Aceştia doi au ieşit din întuneric spre lumină… Iar eu am îndeplinit a doua Muncă a lui Hercule.

Capitolul 3

CĂPRIORUL DIN ARCADIA

Hercule Poirot bătu din picioare, încercând să şi le încălzească, apoi suflă în pumni. Fulgi de zăpadă i se topeau şi se scurgeau de pe vârfurile mustăţii.

Se auzi un ciocănit la uşă şi o cameristă îşi făcu apariţia. Era o fată masivă, cu respiraţie greoaie, care îl privi cu mare curiozitate pe Hercule Poirot. Era foarte posibil să nu fi văzut niciodată un om asemănător.

— Aţi sunat? Întrebă ea.

— Da. Eşti bună să aprinzi focul?

Fata ieşi şi se întoarse imediat cu hârtie şi surcele. Îngenunche în faţa şemineului mare, victorian, şi începu să pregătească focul.

Hercule Poirot continuă să bocănească din picioare, să-şi mişte braţele şi să sufle în pumni.

Era enervat. Automobilul lui – un Messarro Gratz foarte scump – nu demonstrase acea perfecţiune mecanică aşteptată din partea unei maşini. Şoferul lui, un tânăr care beneficia de un salariu frumuşel, nu reuşise să rezolve problema. Maşina refuzase să meargă mai departe, oprindu-se pe un drum secundar la doi kilometri depărtare de orice localitate, în mijlocul ninsorii care tocmai începuse. Hercule Poirot, încălţat cu obişnuiţii săi pantofi din piele eleganţi făcuţi la comandă, fusese nevoit să străbată pe jos acei doi kilometri până la un sat aflat pe malul unui râu – Hartly Dene, un sat care, deşi animat în timpul verii, era de-a dreptul sinistru iarna. La hanul Black Swan, sosirea unui oaspete provocase consternare. Proprietarul fusese foarte elocvent în a sublinia că garajul din localitate putea să îi pună la dispoziţie lui Poirot o maşină cu care domnul să-şi continue călătoria.

Hercule Poirot respinsese propunerea. Spiritul lui de economie fusese jignit – să închirieze o maşină? Deja avea o maşină – una mare, scumpă. Numai în acea maşină – şi nu în alta!

— Avea de gând să-şi continue călătoria spre oraş. Şi, în orice caz, chiar dacă reparaţiile se puteau face rapid, el nu voia să-şi continue drumul prin ninsoarea aceea până a doua zi dimineaţa. Ceru o cameră, un foc şi o masă. Oftând, proprietarul îi arătă camera, trimise camerista să facă focul, apoi se retrase pentru a discuta cu nevasta problema mesei.

O oră mai târziu, cu picioarele întinse către căldura plăcută, Hercule Poirot reflectă ceva mai îngăduitor la cina care tocmai îi fusese servită. Adevărat, friptura fusese şi tare, şi plină de zgârciuri, varza de Bruxelles fusese cam mare, decolorată şi apoasă, iar cartofii erau necopţi la mijloc. Nici despre budinca de mere care urmase nu se puteau spune prea multe lucruri bune, iar brânza fusese tare şi biscuiţii, moi. Cu toate acestea, îşi zise Hercule Poirot, privind mulţumit flăcările jucăuşe şi sorbind delicat din cana cu lichid nămolos numit eufemistic cafea, era mai bine să fii cu burta plină decât goală şi, după ce ai tropăit pe drumurile acoperite cu zăpadă în pantofii de piele făcuţi la comandă, să stai în faţa unui foc era un adevărat paradis!

Se auzi un ciocănit la uşă şi camerista îşi făcu apariţia.

— Domnule, omul de la garaj se află aici şi ar vrea să vă vadă.

Hercule Poirot răspunse amabil:

— Lasă-l să urce.

Fata chicoti şi se retrase. Poirot reflectă binevoitor că modul în care o să fie descris de această tânără prietenilor ei va fi prilej de distracţie pentru multe zile de iarnă ce aveau să vină.

Se auzi un alt ciocănit – de data asta diferit – şi Poirot strigă:

— Intră.

Ridică o privire aprobatoare spre tânărul care stătea stânjenit, răsucindu-şi şapca în mâini.

„Iată, gândi Poirot, unul dintre cele mai frumoase specimene ale omenirii pe care îl văzuse vreodată – un tânăr simplu, cu o înfăţişare izbitoare de zeu grec.”

Tânărul spuse cu o voce joasă, răguşită:

— E vorba despre maşină, domnule. Am adus-o şi am găsit care era problema. Durează vreo oră să o reparăm.

— Ce are? Îl întrebă Poirot.

Tânărul se avântă entuziasmat în descrierea detaliilor tehnice. Poirot dădea blând din cap, dar nu îl asculta. Era un mare admirator al fizicului perfect. După părerea lui, existau prea mulţi oameni urâţi înjur. Rosti aprobator, ca pentru sine:

— Da, un zeu grec – un tânăr păstor din Arcadia.

Tânărul se opri brusc din vorbă. În acel moment, sprâncenele lui Hercule Poirot se încruntară pentru o clipă. Prima lui reacţie fusese estetică, a doua – mentală. Ridicând privirea, ochii lui se îngustară, curioşi.

— Înţeleg, spuse el. Da, înţeleg. Făcu o pauză, apoi adăugă: Şoferul meu mi-a explicat ceea ce mi-ai spus.

Îl văzu pe celălalt roşind, observă cum degetele strâng şapca pline de nervozitate.

Tânărul răspunse bâlbâindu-se;

— Da… Ăăă… Da, domnule. Ştiu. Hercule Poirot continuă cu blândeţe:

— Dar te-ai gândit să vii şi să-mi spui asta personal?

— Păi… Da, domnule, m-am gândit că ar fi bine.

— Foarte conştiincios din partea dumitale, mulţumesc, spuse Poirot.

Din ultimele cuvinte răzbătea o notă subtilă, dar clară de concediere, însă nu se aştepta ca tânărul să plece şi nu se înşelă. Bărbatul nu se mişcă.

Degetele i se mişcau convulsiv, strivind şapca de tweed, apoi tânărul zise cu o voce joasă, încurcată:

— Ăăă, scuzaţi-mă, domnule, dar e adevărat, nu-i aşa, că sunteţi domnul detectiv… Sunteţi Hercules Pwarrit?

Rosti numele cu mare grijă.

— Aşa este, admise Poirot.

Roşeaţa se ridică în obrajii tânărului.

— Am citit un articol despre dumneavoastră în ziar, spuse el.

— Da?

— Da? Ce doreşti să-mi ceri? Vorbele izbucniră grăbite:

— Mă tem că o să mă credeţi teribil de obraznic, domnule, însă cum aţi venit aici din întâmplare… Ei bine, era o ocazie prea bună ca să o ratez. Am citit despre dumneavoastră şi lucrurile deştepte pe care le-aţi făcut. Oricum, mi-am zis că, la urma urmelor, pot să vă întreb. Nu strică o întrebare, nu-i aşa?

Hercule Poirot clătină din cap.

— Ai nevoie de ajutorul meu?

Celălalt dădu aprobator din cap şi spuse cu o voce răguşită şi ruşinată:

— Este vorba… De o tânără doamnă. Dacă o puteţi găsi pentru mine.

— S-o găsesc? Deci a dispărut?

— Aşa e, domnule.

Hercule Poirot se îndreptă pe scaun şi rosti cu asprime:

— Poate te-aş putea ajuta. Dar ar trebui să mergi la poliţie. E treaba lor şi au mult mai multe resurse la dispoziţie decât am eu.

Tânărul se foi de pe un picior pe altul şi spuse stânjenit:

— Nu pot să fac asta, domnule. Nu e vorba de aşa ceva. E ceva mai special, ca să zic aşa.

Hercule Poirot îl privi cu atenţie, apoi îi arătă un scaun.

— Eh bien, atunci ia loc. Cum te cheamă?

— Williamson, domnule, Ted Williamson.

— Ia loc, Ted. Şi povesteşte-mi tot.

— Mulţumesc, domnule.

Îşi trase scaunul mai aproape şi se aşeză cu grijă pe marginea lui. În ochi avea încă aceeaşi expresie rugătoare de câine. Hercule Poirot îl îndemnă cu blândeţe:

— Povesteşte-mi.

Ted Williamson inspiră adânc.

— Vedeţi, domnule, s-a petrecut aşa. Nu am văzut-o decât o singură dată. Şi nu îi ştiu numele sau altceva. Însă toată povestea e ciudată, şi felul cum scrisoarea îmi tot vine înapoi.

— Începe cu începutul, îl întrerupse Hercule Poirot. Nu te grăbi. Spune-mi tot, aşa cum s-a întâmplat.

— Da, domnule. Ei bine, poate că ştiţi Grasslawn, domnule, casa aceea mare de lângă râu, după pod?

— Nu ştiu absolut nimic.

— Îi aparţine lui Sir George Sanderfield. O foloseşte vara pentru weekenduri şi petreceri – de obicei vine acolo o gaşcă de petrecăreţi. Actriţe şi oameni de genul ăsta. Ei bine, era iunie trecut – şi radioul nu mergea, aşa că m-au trimis pe mine să văd despre ce era vorba.

Poirot dădu din cap.

— Aşa că m-am dus. Domnul era pe râu cu musafirii lui, bucătăreasa era plecată, iar valetul se dusese să servească băuturile şi toate cele pentru masa de prânz. În casă nu mai era decât o fată – camerista uneia dintre invitate. Ea mi-a dat drumul înăuntru şi mi-a arătat unde era aparatul, apoi a rămas cu mine cât am lucrat la el. Aşa că am început să vorbim… O chema Nita, aşa mi-a spus, şi era camerista unei dansatoare rusoaice care era invitată acolo.

— Ce naţionalitate avea, era englezoaică?

— Nu, domnule, cred că era franţuzoaică. Avea un accent ciudat, dar vorbea bine engleza. Era… Prietenoasă şi după o vreme am întrebat-o dacă nu vrea să iasă în oraş în seara aia şi să mergem la film, însă mi-a zis că doamna va avea nevoie de ea. Dar apoi a spus cum ar putea ea să plece ceva mai devreme după-amiaza fiindcă invitaţii nu aveau să se întoarcă de la râu până mai târziu. Deci, ca să n-o mai lungesc, mi-am luat liber după-amiaza fără să spun cuiva (şi aproape că am fost dat afară pentru asta!) şi ne-am dus să ne plimbăm pe malul râului.

Făcu o pauză. Pe buze îi zăbovea un zâmbet şi avea o privire visătoare. Poirot rosti blând:

— Era foarte drăguţă, nu?

— Era cea mai încântătoare fiinţă de pe lume. Părul ei era ca aurul – i se ridica de-o parte şi de alta a capului ca nişte aripi – şi avea un fel sprinţar de a merge. Eu… Ei bine, m-am îndrăgostit pe loc. Nu vreau să zic că nu-i aşa.

Poirot dădu înţelegător din cap. Tânărul continuă:

— Mi-a zis că doamna ei avea să se întoarcă acolo peste două săptămâni şi ne-am înţeles să ne întâlnim din nou atunci. Făcu o pauză. Dar nu a mai venit. Am aşteptat-o la locul stabilit, dar nici urmă de ea. Aşa că mi-am luat inima-n dinţi şi m-am dus acasă să întreb de ea. Doamna rusoaică era acolo, şi mi-au spus că era şi camerista ei. Au trimis după ea, însă când a venit, nu era deloc Nita! Doar o fată brunetă, cu o figură vicleană – o obrăznicătură cum nu s-a pomenit! Marie o chema. „Ai vrut să mă vezi?” m-a întrebat ea, fandosită.

Trebuie să fi observat că am fost şocat. Am întrebat-o dacă ea era camerista doamnei rusoaice şi că nu era ea cea pe care am văzut-o, iar ea a râs şi a zis că fosta cameristă a fost dată afară brusc. „Dată afară? Am zis. De ce?” Iar ea a ridicat din umeri şi şi-a depărtat mâinile a mirare. „Cum să ştiu? Doar n-am fost de faţă.”

Ei bine, domnule, asta m-a lăsat cu gura căscată. Pe moment, n-am găsit nimic ce să spun. Dar după aceea, mi-am adunat curajul şi m-am dus din nou să o văd pe această Marie şi i-am cerut să-mi dea adresa Niţei. Nu i-am dat de înţeles că nici măcar nu ştiam numele de familie al Niţei. I-am promis un cadou dacă îmi dădea ce-i ceream – era genul care nu făcea nimic pe gratis. Ei bine, mi-a adus ce voiam – o adresă din nordul Londrei, şi i-am scris Niţei acolo. Dar scrisoarea s-a întors în scurtă vreme – pe plic era scris „Nu mai locuieşte la această adresă”.

Ted Williamson se opri. Ochii lui, ochii aceia hotărâţi, de un albastru-închis, îl priviră pe Poirot.

— Înţelegeţi cum stau lucrurile, domnule? Zise el. Nu este un caz pentru poliţie. Dar aş dori să o găsiţi. Şi nu ştiu cum să mă achit. Dacă… Dacă o găsiţi. Roşeaţa din obraji i se accentua. Eu… Am ceva pus deoparte. Aş putea să vă dau cinci lire… Sau chiar zece.

Poirot îi răspunse cu blândeţe:

— Nu trebuie să discutăm acum chestiunile financiare. Mai întâi, gândeşte-te la un aspect: fata asta, această Nita – ştia cum te numeşti şi unde lucrezi?

— A, da, domnule.

— Ar fi putut să ia legătura cu tine dacă ar fi dorit? Ted răspunse mai încet:

— Da, domnule.

— Atunci nu crezi că… Poate… Ted Williamson îl întrerupse:

— Vreţi să spuneţi, domnule, că eu m-am îndrăgostit de ea, dar ea de mine, nu? Poate asta e adevărat într-un fel… Însă mă plăcea – chiar mă plăcea – şi nu a fost o simplă distracţie… Şi am stat şi m-am gândit, domnule, dacă ar putea exista un motiv pentru toate astea. Vedeţi, domnule, era într-un anturaj ciudat. E posibil să fi avut ceva probleme, dacă mă înţelegeţi ce vreau să spun…

— Vrei să spui că e posibil să aibă un copil? Copilul tău?

— Nu, nu al meu, domnule. Ted se înroşi. Nu s-a întâmplat nimic greşit între noi.

Poirot îl privi gânditor şi murmură:

— Şi dacă e adevărat ceea ce sugerezi… Tot mai vrei să o găseşti?

Culoarea se ridică şi mai mult în obrajii lui Ted Williamson.

— Da, vreau, nu încape îndoială! Vreau să mă căsătoresc cu ea, dacă şi ea va dori asta. Şi nu contează în ce necazuri s-a băgat! Dar o să mi-o găsiţi, domnule?

Hercule Poirot zâmbi şi murmură, ca pentru sine:

— Părul ca nişte aripi de aur… Da, cred că este cea de-a treia Muncă a lui Hercule… Dacă îmi aduc bine aminte, s-a întâmplat în Arcadia…

II

Hercule Poirot se uită gânditor la foaia de hârtie pe care Ted Williamson scrisese cu multă grijă numele şi adresa. „Domnişoara Valetta, Upper Renfrew Lane nr. 17, N 15” Se întrebă dacă avea să afle ceva de la acea adresă. Cumva, îşi imagina că nu. Dar fusese singurul ajutor pe care i-l putuse da Ted.

— Domnişoara Valetta?

— A plecat de multă vreme.

Poirot făcu un pas în uşă, tocmai când aceasta se închidea.

— Îmi puteţi da, vă rog, adresa ei?

— Nu, n-aş putea s-o fac. Nu mi-a lăsat una.

— Când a plecat?

— Vara trecută.

— Îmi puteţi spune exact când?

Un clinchet uşor se auzi dinspre mâna dreaptă a lui Poirot când două monede de jumătate de coroană se ciocniră una de alta ademenitor.

Femeia cu ochi spălăciţi se înmuie ca prin farmec şi deveni amabilitatea întruchipată.

— Păi, sigur că aş vrea să vă ajut, domnule. Staţi să mă gândesc. August… Nu, înainte de asta… Da, trebuie să fi fost iulie. Cam în prima săptămâna din iulie. A plecat în mare grabă. S-a întors în Italia, cred.

— Deci era italiancă?

— Da, domnule.

— Şi a fost la un moment dat camerista unei dansatoare rusoaice, nu-i aşa?

— Aşa e. Madame Semoulina sau aşa ceva. Dansa la Thespian, în music-hallul ăsta după care toată lumea e înnebunită. Era una dintre vedete.

— Ştiţi de ce şi-a părăsit postul domnişoara Valetta? Femeia ezită o clipă înainte să răspundă:

— Nu pot să ştiu asta.

— A fost dată afară, nu-i aşa?

— Păi… Cred că a avut loc o ceartă. Dar să ştiţi că domnişoara Valetta nu a vrut să spună nimic despre asta. Nu era genul care să vorbească în stânga şi-n dreapta. Însă părea înfuriată. Avea un temperament teribil – de-a dreptul italian – ochii negri îi aruncau văpăi şi părea gata să înfigă cuţitu-n cineva. Nu aş fi îndrăznit s-o supăr când avea starea asta!

— Şi sunteţi foarte sigură că nu ştiţi adresa actuală a domnişoarei Valetta?

Jumătăţile de coroană zăngăniră din nou încurajator. Răspunsul părea să fie adevărat.

— Aş fi vrut s-o fi ştiut, domnule. M-aş fi bucurat să v-o pot spune. Dar… A plecat în mare grabă şi asta a fost tot!

Poirot îşi zise gânditor:

— Da, şi asta a fost tot…

III

— Sanderfield? George Sanderfield? Nesuferit om! Se scaldă în bani, dar se aude că e un escroc. Un bandit! O aventură amoroasă cu o dansatoare? Da, desigur, Doamne – a avut o aventură cu Katrina. Katrina Samuşenka. Trebuie s-o fi văzut! O, Doamne – e minunată! Are o tehnică încântătoare. Lebăda din Tuolela – trebuie s-o fi văzut! Eu am creat decorul. Şi cealaltă chestie de Debussy… Sau era La Biche au Bois de Mannine? A dansat cu Michael Novgin. E atât de minunat, nu-i aşa?

— Şi era prietenă cu Sir George Sanderfield?

— Da, obişnuia să-şi petreacă weekendurile la casa lui de lângă râu. Am auzit că el dădea nişte petreceri fabuloase.

— Este posibil, mon cher, să mă prezinţi lui mademoiselle Samuşenka?

— Dar, dragul meu, ea nu mai e aici. A plecat brusc la Paris sau nu ştiu unde. Ştii, umblă vorba că era spion bolşevic sau ceva – nu că eu aş crede una ca asta – dar ştii cum le place oamenilor să vorbească. Katrina a susţinut mereu că este de viţă nobilă – tatăl ei a fost prinţ sau mare duce – chestiile obişnuite! Vandel făcu o pauză şi reveni la subiectul care-l preocupa cel mai mult – el însuşi. După cum spuneam, dacă vrei să surprinzi spiritul Bathshebei, trebuie să abordezi tradiţia semitică. O să-l exprim prin…

Şi continuă fericit să vorbească.

IV

Întrevederea pe care Hercule Poirot reuşi s-o aranjeze cu Sir George Sanderfield nu începu sub auspicii prea bune. Banditul, după cum îl calificase Ambrose Vandel, era oarecum stânjenit. Sir George era un bărbat scund şi pătrăţos, cu un păr negru, aspru, şi un colac de grăsime la ceafă.

— Nu, într-adevăr.

— Deci despre ce este vorba? Mărturisesc că sunt curios.

— A, este foarte simplu – doar o mică informaţie. Celălalt râse neliniştit.

— Aha, deci vrei să îţi dau un pont. Nu ştiam că te interesează finanţele.

— Nu este o chestiune de les affaires. Este vorba de o anumită doamnă.

— Aha, o femeie. Sir George Sanderfield se lăsă pe speteaza fotoliului şi păru să se relaxeze. Vocea lui părea uşurată.

— Cred că o cunoaşteţi pe mademoiselle Katrina Samuşenka? Întrebă Poirot.

Sanderfield râse.

— Da. O fiinţă încântătoare. Păcat că a plecat din Londra.

— De ce a plecat?

— Dragă prietene, eu nu ştiu. Am auzit că s-a certat cu conducerea. Era temperamentală – foarte rusoaică în dispoziţie, îmi pare rău că nu pot să te ajut, dar n-am nici cea mai mică idee unde se află. Nu am păstrat deloc legătura cu ea.

Tonul lui părea să-l expedieze pe Poirot, în timp ce se ridica în picioare.

— Însă nu lui mademoiselle Samuşenka vreau eu să-i dau de urmă, replică Poirot.

— Nu?

— Nu, este vorba de camerista ei.

— Poate vă aduceţi aminte de ea? Zise Poirot. Neliniştea îl cuprinse iarăşi pe Sanderfield.

— Doamne Sfinte, cum aş putea? Rosti el stânjenit. Normal, îmi amintesc că avea una… Cam de soi rău, aş zice. Genul de fată iscoditoare şi băgăcioasă. În locul dumitale, nu aş crede o iotă din ce spune. E genul de mincinoasă înnăscută.

— Aşadar, v-o amintiţi destul de bine, murmură Poirot. Sanderfield răspunse grăbit:

— E doar o impresie, asta-i tot… Nici măcar nu mai ţin minte cum o cheamă. Stai să mă gândesc, Marie sau ceva de genul ăsta. Nu, mi-e teamă că nu te pot ajuta să dai de ea. Îmi pare rău.

Poirot rosti cu blândeţe:

— Deja am aflat numele lui Marie Hellin de la Teatrul Thespian – şi adresa ei. Însă eu vorbesc, Sir George, de camerista care era cu mademoiselle Samuşenka înaintea lui Marie Hellin. Vorbesc de Nita Valetta.

Sanderfield îl privi fix pe Poirot şi spuse:

— Nu-mi amintesc deloc de ea. Eu îmi aduc aminte numai de Marie. O tânără brunetă, cu o privire răutăcioasă.

— Fata de care vorbesc a fost la reşedinţa dumitale Grasslawn în iunie trecut, preciza Poirot.

Sanderfield răspunse morocănos:

— Ei bine, tot ce pot să spun e că nu mi-o amintesc. Eu nu cred că avea o cameristă cu ea. Cred că vă înşelaţi.

Hercule Poirot clătină din cap. Nu era de părere că se înşela.

V

Marie Hellin îl măsură rapid pe Poirot cu ochii ei mici şi inteligenţi, apoi, la fel de rapid, îşi feri privirea. Tonul ei era calm şi măsurat când rosti:

— Ai aflat de ce a plecat?

— A plecat… Brusc, asta-i tot ce ştiu. Se poate să se fi îmbolnăvit, ceva de genul ăsta. Madame nu a precizat.

— Ţi s-a părut că stăpâna era o persoană cu care te puteai înţelege cu uşurinţă?

Tânăra ridică din umeri.

— Avea toane. Ba râdea, ba plângea. Uneori era atât de deprimată, că nu voia să vorbească sau să mănânce. Alteori era de-o veselie nebună. Aşa sunt de obicei dansatoarele astea. E vorba de temperament.

— Şi Sir George?

Tânăra ridică privirea, devenind brusc atentă. O sclipire dezagreabilă i se ivi în ochi.

— Ah, Sir George Sanderfield? Vreţi să aflaţi ceva despre el? Poate chiar asta urmăriţi să aflaţi. Celălalt subiect a fost numai o scuză, nu? Ah, Sir George, v-aş putea spune Unele lucruri ciudate despre el, da, aş putea…

Poirot o întrerupse:

— Nu este necesar.

Ea îl privi cu gura căscată. În privire i se citea o dezamăgire furioasă.

VI

— Mereu spun că dumneata ştii tot, Alexis Pavlovici. Hercule Poirot murmură cuvintele cu cea mai măgulitoare intonaţie.

În acea seară ajunsese la restaurantul Samovarul din Paris al cărui proprietar, contele Alexis Pavlovici, se mândrea că ştia tot ce se petrecea în lumea artistică.