Articol I. Agatha Christie Articol II. Muncile lui Hercule

— Adică, un fiasco total? Japp tresări.

— Mie-mi spui! Aş fi putut da de ceva necazuri din cauza asta, dar din fericire, în timpul raidului am pus mâna pe Peverel (ştii, criminalul din Batersea). Ca norocul, se presupunea că fugise în Scoţia. Unul dintre sergenţii noştri isteţi l-a identificat din fotografii. Aşa că totul e bine când se termină cu bine – glorie pentru noi şi un impuls teribil pentru club – iar de atunci e mai plin ca niciodată!

— Dar nu aţi avansat în ancheta pentru droguri. Există, poate, o ascunzătoare la faţa locului?

— Trebuie să fie. Dar nu putem s-o găsim. Am periat tot localul. Şi, între noi fie vorba, a avut loc şi o cercetare neoficială – făcu cu ochiul. Aparent, o spargere. Nu a fost un succes, şi omul nostru aproape că a fost făcut bucăţele de afurisitul ăla de câine care doarme acolo.

— A, Cerber?

— Da. Un nume prostesc pentru un câine – să-l botezi după denumirea unei firme de sare!

— Cerber, murmură Poirot gânditor.

— Ce-ar fi să o rezolvi tu, Poirot, sugeră Japp. E o problemă frumuşică şi merită să-i dai de cap. Urăsc traficul de droguri – distruge oamenii, trup şi suflet. Asta chiar reprezintă infernul!

Poirot murmură meditativ:

— Dacă pui lucrurile cap la cap – aşa e. Ştii care era ce-a de-a douăsprezecea muncă a lui Hercule?

— N-am idee.

— Capturarea Cerberului. Se potriveşte, nu?

— Habar n-am despre ce vorbeşti, bătrâne, dar nu uita – „Un om mâncat de câine” – asta ar fi un adevărat titlu de articol!

Şi Japp izbucni într-un râs sănătos.

III

Era devreme, şi clubul era aproape gol. Contesa şi Poirot stăteau la o măsuţă lângă intrare.

— Dar nu sunt într-o dispoziţie serioasă, protestă ea. La petite Alice, ea e mereu serioasă şi, entre nous, mie mi se pare plicticos. Bietul meu Niki, de ce distracţie o să aibă parte? De niciuna.

— Nutresc pentru dumneata o mare afecţiune şi nu aş vrea să te văd că dai de necaz.

— Dar e absurd ce spui! Sunt stăpâna lumii, banii curg!

— Localul ăsta e al dumitale? Privirea contesei deveni uşor nesigură.

— Sigur, replică ea.

— Dar ai un partener?

— Cine ţi-a spus asta? Întrebă contesa cu asprime.

— Partenerul acesta este Paul Varesco?

— Ah! Paul Varesco! Ce idee!

— Are cazier. Îţi dai seama că sunt o mulţime de infractori care vin aici?

Contesa izbucni în râs.

— Iată cum vorbeşte un adevărat bon burgeois! Evident că îmi dau seama! Nu realizezi că asta reprezintă jumătate din atracţia locului? Aceşti tineri din Mayfair s-au plictisit să-i vadă în jurul lor pe unii de-ai lor în West End. Vin aici să-i vadă pe infractori: hoţi, şantajişti, escroci – poate chiar criminali – pe cei care vor apărea în ziarele de duminică săptămâna viitoare! Este incitant – au impresia că astfel văd cu adevărat viaţa! Aşa procedează omul prosper care toată săptămâna vinde chiloţi, şosete, corsete! Ce schimbare faţă de viaţa lui respectabilă şi de prietenii lui respectabili! Iar apoi, o emoţie şi mai mare – la masă, mângâindu-şi mustaţa, stă un inspector de la Scotland Yard – un inspector în redingotă!

— Aşadar, ştiai? Întrebă încet Poirot.

Ochii ei îi întâlniră privirea şi contesa zâmbi.

— Mon cher ami, nu sunt atât de naivă cum pari să crezi!

— Şi faci şi trafic cu droguri aici?

— Ah, ça no! Contesa continuă cu glas aspru: Asta ar fi o ruşine!

Poirot o privi câteva clipe, apoi oftă.

— Te cred, zise el. Dar în cazul ăsta este cu atât mai necesar să-mi spui cine deţine cu adevărat localul ăsta.

— E al meu, izbucni ea.

— Pe hârtie, da. Dar este cineva în spatele dumitale.

— Ştii, mon ami, consider că eşti prea curios. El nu e prea curios, Dou-dou.

Vocea i se transformă în gângurit când rosti ultimele cuvinte şi aruncă osul de raţă din farfurie uriaşului câine negru care îl prinse cu un clămpănit feroce din fălci.

— Cum i-ai spus acelui animal?

— C 'est mon petit Dou-dou!

— Dar e ridicol să-i dai un nume ca ăsta!

— Însă e adorabil. E un câine poliţist. Poate să facă orice! Orice! Stai puţin!

Se ridică, privi înjur şi brusc apucă o farfurie cu o friptură suculentă ce fusese aşezată pentru cină la o masă din apropiere. Traversă spre nişa de marmură şi puse farfuria jos, în faţa câinelui, rostind în acelaşi timp câteva cuvinte în ruseşte.

Cerber privea fix în faţa lui, ca şi cum friptura nici nu exista.

— Vezi? Şi nu e o chestiune de minute. Nu, ar rămâne aşa ore întregi dacă ar fi nevoie.

Apoi contesa murmură un cuvânt şi, ca fulgerul, Cerber îşi îndoi gâtul lui lung şi friptura dispăru ca prin minune.

Vera Rossakoff îşi aruncă braţele în jurul gâtului câinelui şi îl îmbrăţişa cu căldură, ridicându-se pe vârfuri ca să facă asta.

— Vezi cât de blând poate să fie! Exclamă ea. Eu, Alice, toţi prietenii lui putem să facem orice ne place! Dar dacă i se spune cuvântul, te asigur că poate să sfâşie un… Inspector de poliţie, de exemplu, în bucăţele! Da, în bucăţele. Izbucni în râs. Nu trebuie decât să spun cuvântul şi…

Poirot o întrerupse grăbit. Nu avea încredere în simţul umorului contesei. Inspectorul Stevens putea să fie într-un adevărat pericol.

— Profesorul Liskeard doreşte să vă vorbească. Profesorul stătea plin de reproş lângă contesă.

— Mi-ai luat friptura, se plânse el. De ce mi-ai luat friptura? Era o friptură bună!

IV

— Joi noaptea, bătrâne, zise Japp. Atunci o să se spargă buba. Andrew se ocupă, desigur – Brigada Antidrog – dar o să fie încântat să participi. Nu, mulţumesc, nu vreau siropurile dumitale ciudate. Trebuie să am grijă de stomacul meu. Văd nişte whisky acolo? Aşa mai merge!

— Am rezolvat problema, cred. Mai este o ieşire din club – şi am găsit-o!

— Pe unde?

— Prin spatele grătarului. O parte din el culisează.

— Dar cred că îţi dai seama…

— Nu, bătrâne. Când a început data trecuta raidul, luminile s-au stins – oprite de la tabloul principal – şi ne-au trebuit câteva minute ca să le aprindem. Nimeni nu a ieşit pe uşa principală, căci era supravegheată, dar e clar că ar fi putut să se strecoare cineva pe calea secretă cu bunurile. Am examinat casa din spatele clubului şi în felul ăsta am dat peste şmecheria cu grătarul.

— Şi ce vă propuneţi să faceţi? Japp îi făcu cu ochiul.

— Să lăsăm lucrurile să se desfăşoare conform planului – poliţia apare, luminile se sting – şi cineva va aştepta de cealaltă parte a uşii secrete ca să vadă cine apare. De data asta i-am prins!

— De ce joi?

Din nou Japp făcu cu ochiul.

— Acum am reuşit să supraveghem Golconda destul de bine. Joi o să plece de acolo nişte marfă. Smaraldele lui Lady Carrington.

— Eşti de acord să fac unul dau două mici aranjamente? Întrebă Poirot.

Joi seara, aşezat la măsuţa lui obişnuită de lângă intrare, Poirot cercetă clubul. Ca de obicei, Infernul se dezlănţuise!

Contesa era chiar şi mai extravagant fardată decât de obicei – dacă aşa ceva era posibil! Se comporta foarte „ruseşte”

În acea seară, aplaudând şi râzând zgomotos, Paul Varesco sosise. Uneori, purta un costum de seară impecabil, alteori, ca în seara respectivă, alesese o ţinută de bandit – o haină cu nasturi, strânsă pe corp şi o eşarfa la gât. Avea o înfăţişare de băiat rău, foarte atrăgător. Desprinzându-se de o femeie corpolentă, de vârstă medie, plină de diamante, Paul Varesco se aplecă spre Alice Cunningham, care stătea la o masă scriind preocupată într-un carneţel, şi o invită la dans. Femeia corpolentă se încruntă la Alice şi îl privi pe Varesco plină de adoraţie.

În ochii domnişoarei Cunningham nu se zărea deloc adoraţie, ci sclipeau cu un interes pur ştiinţific, iar Poirot surprinse fragmente din discuţia lor atunci când trecură dansând pe lângă el. Alice trecuse cu cercetarea dincolo de guvernanta din copilăria lui Paul, ajungând la învăţătoarea din şcoala generală.

Când muzica se opri, ea se aşeză lângă Poirot părând fericită şi tulburată.

— Foarte interesant, începu ea. Varesco va fi unul dintre cele mai interesante cazuri din cartea mea. Simbolismul este inconfundabil. De exemplu, purtarea vestelor – pentru că vesta e simbolul cămăşilor aspre purtate de pocăiţi, cu toate asociaţiile care derivă de aici – şi totul devine clar. Se poate spune că e în mod evident tipul de infractor, dar poate fi tratat…

— Aducerea pe calea cea bună a unui desfrânat a fost mereu una dintre iluziile cele mai dragi ale femeilor, afirmă Poirot. Alice Cunningham îl privi cu răceală.

— Nu există nimic personal în toată treaba asta, domnule Poirot.

— Niciodată nu este, replică Poirot. Întotdeauna e vorba de un altruism pur şi dezinteresat – dar de obicei obiectul lui este un membru atrăgător al sexului opus. De pildă, vă interesează unde am mers la şcoală sau ce atitudine a avut învăţătoarea faţă de mine?

— Dumneavoastră nu sunteţi genul de infractor, replică domnişoara Cunningham.

— Recunoaşteţi un infractor când îl vedeţi?

— Cu siguranţă.

Profesorul Liskeard li se alătură, aşezându-se lângă Poirot.

— Vorbiţi despre infractori? Ar trebui să studiaţi codul lui Hammurabi, domnule Poirot. În 1800 î. Hr. Foarte interesant. Cel care este prins furând în timpul unui incendiu va fi aruncat în foc. Privi cu plăcere înainte, spre grătarul electric. Şi mai sunt şi alte legi mai vechi, sumeriene. Dacă o nevastă îşi ura soţul şi îi spunea: „Nu eşti bărbatul meu” o aruncau în râu. Era mai simplu şi mai ieftin decât divorţul la tribunal. Dar dacă un soţ îi spunea asta soţiei lui, nu trebuia decât să-i plătească o anumită cantitate de argint. Nimeni nu-l arunca pe el în râu.

— Aceeaşi veche poveste, zise Alice Cunningham. O lege pentru bărbat şi alta pentru femeie.

— Desigur, femeile dau o mai mare apreciere banilor, zise profesorul gânditor. Ştiţi, adăugă el, chiar îmi place locul ăsta. Vin aici în majoritatea serilor. Nu trebuie să plătesc nimic. Contesa a aranjat asta – foarte amabil din partea ei – ca mulţumire pentru sfaturile mele în privinţa decoraţiunilor, după cum spune ea. Nu că asta ar avea ceva de-a face cu mine, de fapt – n-am idee de ce mi-a tot pus atâtea întrebări; este evident că ea şi decoratorul au înţeles totul pe dos. Sper că nu o să ştie nimeni vreodată că am avut chiar şi cea mai mică legătură cu lucrurile astea îngrozitoare. Nu aş supravieţui unei astfel de ruşini. Dar e o femeie încântătoare – seamănă cu o babiloniană, aşa am avut mereu impresia. Babilonienele erau bune femei de afaceri, ştiţi…

Cuvintele profesorului fură înghiţite de un cor neaşteptat. Cuvântul „poliţia!” se auzi – femeile se ridicară în picioare, într-o babilonie de sunete. Luminile se stinseră, la fel şi grătarul electric.

Ca o reacţie parcă la agitaţia din jur, vocea profesorului continuă să recite liniştită diferite fragmente din codul de legi al lui Hammurabi.

Când luminile prinseră viaţă din nou, Hercule Poirot se afla la jumătatea scării largi, cu trepte scunde. Poliţiştii de la uşă îl salutară, şi el ieşi în stradă, îndreptându-se spre colţ. Imediat după colţ, înghesuit lângă perete, era un omuleţ urât mirositor, cu nasul roşu. Acesta spuse pe o voce răguşită şi neliniştită:

— Îs aci, şefu'. Tre' să-mi fac treaba?

— Da. Dă-i drumul.

— Da' îs o mulţime de poliţai în jur!

— E în regulă. Li s-a spus despre tine.

— Sper că n-o să-şi bage nasu'.

— Nu o să facă asta. Eşti sigur că poţi să faci ceea ce trebuie? Animalul respectiv este mare şi fioros.

— N-o să fie fioros cu mine, afirmă omuleţul încrezător. Nu cu ce am io aci! Orice câine o să meargă şi în iad pentru asta!

— În orice caz, murmură Poirot, trebuie să te urmeze afară din iad!

V

În orele mici ale dimineţii, sună telefonul. Poirot ridică receptorul.

— Da, aşa e. Eh bien?

— Droguri, nu. Am pus mâna pe smaralde.

— Unde?

— Profesorul Liskeard?

— Şi tu eşti surprins, nu? Sincer, nu ştiu ce să cred despre asta! Părea surprins ca un bebeluş – se uita ţintă la ele şi a zis că n-are nici cea mai mică idee cum au ajuns acolo. Şi, la naiba, chiar cred că era sincer! Varesco ar fi putut să le strecoare acolo destul de uşor atunci când s-au stins luminile. Nu-l văd pe un om bătrân ca Liskeard amestecat în genul ăsta de treburi. Doar face parte din toate societăţile acelea simandicoase, are legături până şi cu British Museum! Singurul lucru pe care cheltuieşte bani sunt cărţile, şi încă din acelea de mâna a doua, mucegăite. Nu, nu se potriveşte. Încep să cred că ne-am înşelat în legătură cu întreaga afacere – nu au existat deloc droguri la club.

— Ah, dar au fost, prietene, au fost acolo aseară. Spune-mi, nu a ieşit nimeni pe uşa secretă?

— Ba da, prinţul Henry de Scandenberg şi suita lui – sosise în Anglia ieri. Vitamian Evans, ministrul din Cabinet (ce chestie afurisită să fii ministrul muncii, trebuie să fii atât de atent! Pe nimeni nu deranjează dacă un politician Tory cheltuieşte bani pe un mod de viaţă extravagant căci contribuabilii consideră că sunt banii lui – dar când e vorba de un laburist, oamenii au impresia că banii lor sunt cheltuiţi! Şi chiar aşa şi e, oarecum). Lady Beatrice Viner a fost ultima – se mărită poimâine cu pedantul duce de Leominster. Nu cred că vreunul dintre toţi aceştia este implicat în afacere.

— Ai dreptate. Totuşi, drogurile au fost în club şi cineva le-a scos.

— Cine?

— Eu, mon ami, replică Poirot calm.

— Dacă nu am fi aşa cum suntem, vai, prea bătrâni, ce situaţie compromiţătoare ar fi! Exclamă ea. Vezi, am venit aşa cum mi-ai spus în bilet. Cred că pe urmele mele este un poliţist, dar poate rămâne în stradă. Şi acum, prietene, despre ce este vorba?

Poirot îi luă galant haina din blană de vulpe.

— De ce ai pus smaraldele acelea în buzunarul profesorului Liskeard? Întrebă el. Ce n'est pas gentille, ce que vous avez fait là!

Contesa făcu ochii mari.

— Evident, am vrut să le pun în buzunarul dumitale!

— Oh, în buzunarul meu?

— Sigur. Am venit repede la masa unde stai de obicei – dar luminile erau stinse şi bănuiesc că din greşeală le-am pus în buzunarul profesorului.

— Şi de ce ai vrut să pui smaraldele furate în buzunarul meu?

— Mi s-a părut – a trebuit să gândesc rapid, mă înţelegi – cel mai bun lucru!

— Zău, Vera, eşti impayable!

— Dar, dragă prietene, gândeşte-te! Soseşte poliţia, luminile se sting (micul nostru aranjament pentru clienţii care nu trebuie puşi în situaţii stânjenitoare) şi o mână îmi ia poşeta de pe masă. Eu o smulg înapoi, dar simt prin catifea ceva tare înăuntru. Îmi strecor mâna în poşetă, recunosc pipăind bijuteriile şi înţeleg de îndată cine le-a pus acolo!

— Ah, da?

— Sigur că da! E acel salaud! Şopârla, monstrul acela cu două feţe, vipera aia mincinoasă, nenorocitul de Paul Varesco.

— Cel care este partenerul dumitale în Infern?

— Da, da, el e cel care deţine locul, care pune banii. Până acum nu m-a trădat – eu sunt o fiinţă încrezătoare! Dar acum că a vrut să mă păcălească, că a încercat să mă dea pe mâna poliţiei – ah! Da, acum o să scuip numele lui! Da, o să-l scuip!

— Calmează-te, zise Poirot, şi vino cu mine în camera alăturată.

Deschise uşa. Era o încăpere mică şi pentru moment câinele păru să o umple cu totul. Cerber arăta supradimensionat chiar şi în spaţiul larg din Infern. În micuţa sufragerie a locuinţei de serviciu a lui Poirot, în încăpere nu părea să fie decât Cerber. Totuşi, mai era şi micul bărbat mirositor.

— Am venit aci conform planului, şefu', zise bărbatul cu voce răguşită.

— Dou-dou! Ţipă contesa. Îngeraşul meu Dou-dou!

Cerber bătu podeaua cu coada – dar nu se mişcă.

— Dă-mi voie să ţi-l prezint pe domnul William Higgs, strigă Poirot ca să acopere sunetul produs de coada lui Cerber. Un adevărat maestru în profesia sa. În timpul nebuniei de azi-noapte, continuă Poirot, domnul Higgs l-a convins pe Cerber să iasă cu el din Infern.

— L-a convins? Contesa îl privi uimită pe bărbatul cu figură de şobolan. Dar cum? Cum?

Domnul Higgs îşi lăsă în jos privirea, ruşinos.

— Adică, cam greu să spui 'naintea unei cucoane. Dar îs lucruri la care nici un câine nu rezistă. Mă urmează oriunde dacă vreau io. Sigur că nu merge la fel cu căţelele – nu, acolo ie diferit.

Contesa Rossakoff se întoarse spre Poirot.

— Dar de ce? De ce? Poirot răspunse încet:

— Un câine antrenat în acest scop va duce un obiect în bot până când i se comandă să dea drumul. O să-l ducă dacă e nevoie timp de ore întregi. Vrei să-i spui câinelui să dea drumul la ceea ce ţine?

Vera Rossakoff se uită uimită, se întoarse şi rosti două cuvinte scurte.

Fălcile puternice ale lui Cerber se deschiseră. Apoi, alarmant, păru că limba lui Cerber cade din gură.

Poirot păşi înainte şi ridică un mic pachet învelit în cauciuc roz. Îl desfăcu. Înăuntru era un pachet de pudră albă.

— Ce este? Întrebă cu asprime contesa. Poirot răspunse calm:

— Cocaină. Pare o cantitate atât de mică, dar suficientă să valoreze mii de lire pentru cei care doresc să plătească pentru ea. Suficient să aducă nefericire şi ruină pentru câteva sute de oameni.

Contesei i se tăie răsuflarea.

— Şi crezi că eu… Dar nu e aşa! Strigă ea. Jur că nu e aşa! În trecut, m-am distrat cu bijuterii, cu nimicuri, cu mici curiozităţi – care îl ajută pe om să trăiască bine, înţelegi. Şi de ce nu? De ce să aibă cineva mai mult decât altul?

— Exact ce cred eu despre câini, interveni domnul Higgs.

— Nu ai nici un simţ al binelui sau răului, îi spuse Poirot cu tristeţe contesei.

Ea continuă:

— Dar droguri – nu! Pentru că provoacă nefericire, durere, distrugere! Nu am avut idee că încântătorul, nevinovatul micuţul meu Infern era folosit în acest scop!

— Sunt de acord cu 'mneata cu drogurile! Doparea ogarilor – e o mizerie, asta e! Io niciodată n-aş avea de-a face cu asta şi nici n-am avut!

— Dar spune-mi că mă crezi, prietene! Îl imploră contesa.

— Sigur că te cred! Nu mi-am sacrificat timpul ca să-l condamn pe adevăratul organizator al reţelei de trafic? Nu am îndeplinit cea de-a douăsprezecea Muncă a lui Hercule şi nu l-am adus pe Cerber din Infern ca să dovedesc adevărul? Şi să îţi spun ceva – nu-mi place să văd că prietenilor mei li se înscenează – da, înscenează – ceva, pentru că dumneata trebuia să încasezi lovitura dacă lucrurile nu mergeau aşa cum trebuie. Smaraldele au fost puse în poşeta dumitale ca să fie găsite şi, dacă ar fi fost cineva destul de deştept (ca mine) ca să bănuiască o ascunzătoare în gura unui câine fioros – eh bien, este câinele dumitale, nu-i aşa? Chiar dacă a acceptat-o pe la petite Alice într-o asemenea măsură încât să asculte şi ordinele ei! Da, poţi să faci ochii mari! Încă de la început nu am plăcut-o pe domnişorica aceea, cu jargonul ei ştiinţific şi haina şi fusta cu buzunare mari. Da, buzunare! Nu e firesc ca o femeie să fie atât de nepăsătoare faţă de propria înfăţişare! Şi ce-mi spune ea mie – că fundamentul contează! Aha! Ceea ce e fundamental se află în buzunarele ei. Buzunare în care poate duce droguri şi lua bijuterii – un mic schimb uşor de realizat în timp ce dansează cu complicele ei pe care se preface că-l priveşte ca pe un caz psihologic. Ah, dar ce acoperire! Nimeni nu îl bănuieşte pe psihologul interesat, om de ştiinţă cu diplomă medicală şi ochelari. Poate transporta droguri şi îi poate convinge pe pacienţii ei bogaţi să cadă pradă viciului, să scoată bani pentru un club de noapte şi să aranjeze ca acesta să fie condus de cineva cu… Să spunem, o mică slăbiciune în trecutul ei! Dar îl dispreţuieşte pe Hercule Poirot, crede că îl poate păcăli cu vorbăria ei despre guvernante şi veste! Eh bien, eu sunt pregătit pentru ea. Luminile se sting. Mă ridic repede de la masă şi mă duc lângă Cerber. În întuneric, o aud venind, îi deschide botul şi bagă înăuntru pachetul, iar eu, delicat, fără să simtă, tai cu o forfecuţă o bucăţică din mâneca ei. Teatral, scoate o bucăţică de material. Iată, acelaşi material de tweed cu carouri, pe care am de gând să-l dau lui Japp ca să-l potrivească în locul de care aparţine. Apoi o să facă o arestare şi o să spună cât de isteţ a fost şi de această dată Scotland Yardul.

Contesa Rossakoff îl privi stupefiată. Brusc, scoase un strigăt ca sirena unui vas.

— Dar Niki – Niki al meu! Va fi îngrozitor pentru el… Se opri. Sau crezi că nu?

— Sunt o mulţime de fete în America, o linişti Hercule Poirot.

— Dacă nu erai dumneata, mama lui ar fi fost în închisoare – în închisoare!

— Cu părul tăiat, închisă într-o celulă şi mirosind a dezinfectant! Ah, dar eşti minunat – minunat!

Repezindu-se înainte, îl prinse pe Poirot în braţe şi îl strânse cu pasiunea ei slavă. Domnul Higgs îi privi apreciativ. Cerber lovi podeaua cu coada.

În mijlocul acestei scene de bucurie se auzi sunetul soneriei.

— Japp! Exclamă Poirot, desprinzându-se din braţele contesei.

— Poate ar fi bine să mă duc în cealaltă cameră, zise contesa.

Se strecură pe uşa dintre cele două camere. Poirot se uită înspre uşa de la intrare.

— Şefu', rosti pe nas domnul Higgs, mai bine te-ai uita în oglindă, ce zici?

Poirot îl ascultă şi tresări. Ruj şi mascara îi împodobeau faţa într-un amestec fantastic.

— Dacă este domnu' ăla Japp de la Scotland Yard, o să gândească tot ce-i mai rău, afirmă domnul Higgs.

Apoi adăugă, în timp ce soneria se auzi din nou şi Poirot se străduia să-şi îndepărteze unsoarea roşie de pe vârfurile mustăţilor:

— Şi ce vrei să fac – s-o şterg şi io? Şi ce facem cu Bătrânu' ăsta de aci?

— Dacă-mi amintesc bine, zise Hercule Poirot, Cerber s-a întors în infern.

— Cum vreţi, replică domnul Higgs. De fapt, l-am cam îndrăgit… Da' totuşi, nu-i genu' de să-l păstrez io – nu mereu – e prea evident, dacă înţelegi ce vreau să spui. Şi numa' când te gândeşti cât m-ar costa mâncarea! Cre' că mănâncă precum un leu!

— De la Leul din Nemea la Capturarea Cerberului, murmură Poirot. Cercul e complet.

VI

O săptămână mai târziu, domnişoara Lemon îi aduse şefului ei o factură.

Obrajii lui Hercule Poirot se făcură de nuanţa trandafirilor. Acesta se înroşi până în albul ochilor.

— E în perfectă ordine, domnişoară Lemon. Un mic… Ăăă… Tribut pentru… O ocazie. Fiul contesei tocmai s-a logodit în America – cu fiica şefului lui, un magnat al oţelului. Trandafirii roşii sunt… Mi se pare că sunt florile ei preferate.

— Chiar şi aşa, zise domnişoara Lemon. Sunt foarte scumpi în perioada asta a anului.

Hercule Poirot îşi îndreptă spatele.

— Sunt momente, zise el, când nu trebuie să faci economii. Fredonând un cântecel, ieşi pe uşă. Pasul îi era uşor, aproape săltăreţ. Domnişoara Lemon se uită după el. Sistemul ei de îndosariere era uitat. Toate instinctele ei feminine erau în alertă.

— Doamne Sfinte, murmură ea. Mă întreb… Serios – la vârsta lui! Nu se poate…

SFÂRŞIT

2 În original, Christian name – nume de botez, (n.tr.)

3 Deirdre este cea mai tragică eroină din mitologia irlandeză, (n.tr.)

4 William Shakespeare, Hamlet, actul 1, scena 1, trad. Leon Leviţchi, Editura Univers, 1984 (n.tr.)

5 Alphonse Bertillon (1853-1914), poliţist francez şi cercetător în biometrie, inventatorul antropometriei, un sistem de identificare bazat pe măsurile fizice (n.tr.)

6 Stanley Baldwin (1867-1947), prim-ministru al Marii Britanii în perioada interbelică (n.tr.)

7 Arthur Neville Chamberlain (1869-1940) premier al Marii Britanii din 1937 până în 1940 (n.tr.)

8 În engleză, First Lord of Admirality, preşedintele Comisiei Amiralităţii (Board of Admirality), organismul însărcinat cu conducerea Marinei Regale a Marii Britanii, (n.tr.)

9 William Shakespeare, Macbeth, Actul V, Scena III, trad. Ion Vinea, Editura pentru Literatură Universală, 1964

10 Mews – curte sau strada mărginită de clădiri folosite odinioară drept grajduri, dar transformate în locuinţe (n.tr.)