Articol I. Agatha Christie Articol II. Muncile lui Hercule

„Fără odihnă, gândi Poirot, fără graţie feminină!” Sufletul lui bătrân se revolta împotriva stresului şi a grabei lumii moderne. Toate aceste tinere femei care îl înconjurau – atât de asemănătoare, atât de lipsite de farmec, de feminitatea atrăgătoare! Hercule Poirot simţea nevoia unei atracţii mai explozive. Ah! Să vezi o femme du monde, chic, înţelegătoare, spirituelle – o femeie cu forme generoase, o femeie îmbrăcată ridicol de extravagant! Odată existau astfel de femei. Dar acum… Acum…

Trenul se opri în staţie; oamenii ieşiră grăbiţi, împingându-l pe Poirot în vârfurile andrelelor. Alţii intrară, presându-l şi mai mult în cutia de sardine care devenise metroul. Trenul porni încă o dată, cu o smucitură, şi Poirot fu împins într-o femeie masivă care ducea numeroase pachete, zise: „Pardon!” apoi într-un bărbat înalt şi ciolănos a cărui servietă îl înţepă în şale. Zise iarăşi un „Pardon!” Simţi cum mustaţa îi devine moale şi pleoştită. Quel enfer! Din fericire, la următoarea staţie trebuia să coboare!

Se părea însă că era şi staţia la care voiau să se dea jos şi alte o sută cincizeci de persoane, căci era Piccadilly Circus. Ca un val uriaş, umplură peronul. Imediat Poirot fu înghesuit pe o scară rulantă care îi duse la suprafaţa pământului.

„Sus, îşi zise Poirot, departe de Infern…”

Cât de dureros putea fi colţul unei valize înfipte în piciorul cuiva pe scara rulantă!

În acel moment îşi auzi numele strigat. Uimit, ridică privirea. Pe scara opusă, cea care cobora, privirea lui neîncrezătoare întâlni o viziune din trecut. O femeie cu forme pline şi generoase; părul ei roşcat, extravagant, era încoronat de o pălărioară de paie de care era prins un adevărat stol de mici păsări cu pene strălucitoare. Blănuri cu aspect exotic îi acopereau lejer umerii.

Gura ei cu ruj purpuriu se deschise larg, iar vocea ei răsunătoare, cu accent străin, se auzi vibrantă – avea plămâni buni.

— El este! Ţipă ea. Mon cher Hercule Poirot! Trebuie să ne întâlnim! Insist!

Dar Soarta însăşi nu este mai necruţătoare decât două scări rulante care se mişcă în direcţii opuse. Cu fermitate, implacabil, Hercule Poirot era purtat în sus, iar contesa Vera Rossakoff, în jos.

Răsucindu-se şi aplecându-se peste balustradă, Poirot strigă disperat:

— Chère Madame – unde vă pot găsi?

Răspunsul ei ajunse slab la el din adâncuri – neaşteptat, dar în acel moment ciudat de nimerit.

— În infern…

Hercule Poirot clipi. Apoi clipi din nou. Brusc, se clătină pe picioare. Fără să-şi dea seama, ajunsese la capătul scării şi neglijase să păşească aşa cum trebuie. Mulţimea se răspândi în jurul lui. Puţin mai într-o parte, o mulţime densă se înghesuia pe scara care ducea în jos. Oare să se alăture lor? Acesta fusese înţelesul cuvintelor contesei? Fără îndoială că a călători prin măruntaiele pământului la acea oră de vârf era un adevărat infern. Dacă asta intenţionase contesa să spună, el nu putea decât să fie cu totul de acord…

Hotărât, Poirot se îndreptă spre cealaltă scară, se înghesui în mulţimea care cobora şi fu iarăşi purtat în adâncuri. La piciorul scării nu se vedea încă nici urmă de contesă. Lui Poirot nu-i rămânea decât să urmeze luminile albastre, galbene etc…

Oare contesa folosea linia Bakerloo sau Piccadilly? Poirot cercetă fiecare peron în parte. Fu măturat de mulţimea grăbită care se îmbarca sau cobora din metrouri, dar nu zări nicăieri silueta extravagantei rusoaice, contesa Vera Rossakoff.

Obosit, epuizat şi teribil de furios, Hercule Poirot urcă încă o dată la suprafaţă şi păşi în vacarmul din Piccadilly Circus. Ajunse acasă într-o dispoziţie de nerăbdare plăcută.

Este nenorocul bărbaţilor mici de înălţime şi meticuloşi de a râvni la femei înalte şi neobişnuite. Poirot nu reuşise niciodată să scape de fascinaţia fatală pe care contesa o exercita asupra lui. Deşi nu o mai văzuse de vreo douăzeci de ani, magia încă nu dispăruse. Cu toate că machiajul ei semăna acum cu un tablou, iar femeia din spatele lui era bine ascunsă vederii, pentru Hercule Poirot ea reprezenta încă luxul şi graţia. Micul burghez era încă încântat de aristocraţie. Amintirea modului abil în care contesa furase bijuteriile îi provocă din nou admiraţie. Îşi aduse aminte de aplombul cu care ea îşi recunoscuse fapta atunci el când o acuzase de furt. O femeie dintr-o mie – dintr-un milion! Iar acum o întâlnise – şi o pierduse!

„În infern”, spusese ea. Oare e sigur că nu-l înşelase auzul? Chiar spusese asta?

Dar ce voise să spună? Se referise la metroul londonez? Sau cuvintele ei trebuiau să fie luate în sens religios? Desigur, chiar dacă modul ei de viaţă făceau ca iadul să fie cea mai plauzibilă destinaţie pentru ea în viaţa de apoi, în mod sigur politeţea ei rusească ar fi împiedicat-o să-i sugereze lui Hercule Poirot că era necesar ca şi el să se îndrepte spre acelaşi loc, nu?

Nu, trebuie să se fi referit la ceva cu totul diferit. Trebuie să se fi referit… Hercule Poirot se opri brusc, uluit. Ce femeie uimitoare, imprevizibilă! O altfel de femeie ar fi strigat: „Ritz” sau „Claridge”. Dar Vera Rossakoff strigase pătrunzător şi imposibil: „Infern!”

Poirot oftă. Dar nu era înfrânt. În nedumerirea lui, aborda cea mai simplă şi directă cale a doua zi dimineaţă şi o întrebă pe secretara lui, domnişoara Lemon.

Domnişoara Lemon era incredibil de urâtă şi nemaipomenit de eficientă. Pentru ea, Poirot nu reprezenta o personalitate – era un simplu angajator, căruia îi oferea nişte servicii de excepţie. Toate gândurile şi visurile ei erau concentrate asupra unui nou sistem de îndosariere pe care îl perfecţiona încet.

— Domnişoară Lemon, pot să vă întreb ceva?

— Desigur, domnule Poirot.

Domnişoara Lemon îşi luă degetele de pe clapele maşinii de scris şi aşteptă atentă.

— Dacă un prieten v-ar cere să-l întâlniţi în infern, ce aţi face?

Ca de obicei, domnişoara Lemon nu ezită înainte să răspundă – ca de obicei, ea avea pregătite toate răspunsurile.

— Cred că ar fi recomandabil să rezervaţi o masă. Hercule Poirot o privi stupefiat.

— Să – rezerv – o – masă? Repetă el sacadat. Domnişoara Lemon dădu aprobator din cap şi trase telefonul mai aproape.

— În seara asta? Întrebă ea şi, luând tăcerea lui Poirot drept aprobare, formă rapid un număr. Barul Temple 14578? Infernul? Aş dori o rezervare pentru două persoane, domnul Hercule Poirot. La ora 23.

Puse receptorul în furcă şi rămase cu degetele deasupra claviaturii. Pe chipul ei se citea o uşoară – foarte uşoară – expresie de nerăbdare. Îşi făcuse datoria, părea să spună, iar acum şeful ei putea, nu-i aşa, să o lase să-şi continue treaba?

Dar Hercule Poirot avea nevoie de explicaţii.

— Aşadar, ce este acest Infern? Întrebă el. Domnişoara Lemon păru uşor surprinsă.

— A, nu ştiaţi, domnule Poirot? E un club de noapte – destul de nou şi foarte la modă la ora actuală – condus de o rusoaică, am impresia. Pot să aranjez destul de uşor să deveniţi membru.

După care, fiindcă pierduse destul vremea – după cum nu se strădui să ascundă – domnişoara Lemon se avântă într-o canonadă a dactilografierii.

La ora 11 în acea seară, Hercule Poirot trecu pragul uşii deasupra căreia o firmă de neon arăta discret câte o literă o dată. Un domn cu redingotă roşie îl întâmpină şi îi luă haina.

Cu un gest îl îndrumă spre o scară largă cu trepte scunde, care ducea jos. Pe fiecare treaptă era scrisă câte o frază:

Prima spunea: „Am vrut binele…”

A doua: „Şterge trecutul şi ia-o de la capăt…”

A treia: „Pot să renunţ oricând vreau…”

— Drumul spre iad e pavat cu bune intenţii, murmură Hercule Poirot apreciativ. C'est bien imaginé ça!

Coborî scările. La baza lor era un bazin cu apă, pe care pluteau crini purpurii. Deasupra lui se arcuia un pod sub forma unei bărci. Poirot îl traversă.

În stânga lui, într-un fel de grotă de marmură stătea cel mai mare şi mai urât câine negru pe care îl văzuse vreodată Poirot! Stătea foarte drept, zvelt şi nemişcat. Poate că – îşi zise (sperând!) Poirot – nu era real. Dar în acea clipă câinele îşi întoarse capul urât şi feroce şi din adâncul trupului lui negru scoase un mârâit prelung. Era un sunet terifiant.

Apoi Poirot observă un coş decorativ cu biscuiţi rotunzi pentru câini. Pe coş era o etichetă – „Un dar pentru Cerber!

Ochii animalului erau fixaţi asupra lui. Încă o dată se auzi mârâitul lung, huruitor. În grabă, Hercule Poirot luă un biscuite şi îl aruncă spre câinele uriaş.

O gură mare şi adâncă se deschise şi fălcile puternice clămpăniră. Cerberul acceptase darul! Poirot intră pe o uşă deschisă.

Încăperea nu era mare. Era presărată cu măsuţe, cu un spaţiu pentru dans în mijloc. Iluminatul era asigurat de mici lămpi roşii, şi pereţii erau împodobiţi cu fresce. Într-un capăt al sălii se găsea un grătar de care se ocupau mai mulţi bucătari costumaţi ca diavoli cu coarne şi cozi.

Poirot observă toate acestea înainte ca, plină de impulsivitatea dată de natura ei slavă, contesa Vera Rossakoff, îmbrăcată într-o somptuoasă rochie de seară roşie, să se repeadă la el cu braţele întinse.

— Ah, ai venit! Dragul meu – dragul meu prieten! Ce bucurie să te văd din nou! După toţi aceşti ani – atât de mulţi! Oare câţi? Nu, să nu spunem câţi! Mie mi se pare că a fost ieri. Nu te-ai schimbat – nu te-ai schimbat câtuşi de puţin!

— Nici dumneata, chère amie! Exclamă Poirot, aplecân-du-se deasupra mâinii ei.

Cu toate acestea, era deplin conştient că douăzeci de ani sunt totuşi douăzeci de ani! Contesa Rossakoff putea fi descrisă pe drept cuvânt drept o ruină. Dar cel puţin era o ruină spectaculoasă. Exuberanţa, deplina bucurie de a trăi era încă acolo şi ea ştia, mai bine ca nimeni alta, cum să flateze un bărbat.

Îl trase pe Poirot spre o masă la care mai stăteau alte două persoane.

— Prietenul meu, reputatul meu prieten, domnul Hercule Poirot, anunţă ea. Cel care este spaima răufăcătorilor! Odată şi mie mi-a fost teamă de el, dar acum duc o viaţă de o plictiseală extremă şi plină de virtute. Nu e aşa?

Bărbatul în vârstă, înalt şi slab, căruia i se adresă, spuse:

— Nu vorbiţi de plictiseală, contesă.

— Profesorul Liskeard, îl prezentă contesa. Cel care ştie totul despre trecut şi care mi-a dat nişte idei nepreţuite despre modul cum să decorez aici.

Arheologul se cutremură uşor.

— Dacă aş fi ştiut ce aveai de gând să faci! Murmură el. Rezultatul este îngrozitor.

Poirot se uită cu mai mare atenţie la fresce. Pe peretele din faţa lui, cânta Orfeu şi trupa lui de jazz, în timp ce Euridice privea plină de speranţă înspre grătar. Pe peretele opus, Osiris şi Isis păreau să dea o petrecere subpământeană pe o corabie. Pe al treilea perete nişte tineri strălucitori se bucurau de o baie… În pielea goală.

— Tărâmul Tinerilor, explică repede contesa, şi continuă dintr-o suflare prezentarea: Şi iat-o pe mica mea Alice.

Poirot se înclină spre cea de-a doua ocupantă a mesei, o tânără cu înfăţişare severă, îmbrăcată cu o fustă şi haină cu carouri. Purta ochelari cu ramă de baga.

— Este foarte, foarte deşteaptă, afirmă contesa Rossakoff. Are diplomă şi este psiholog, şi cunoaşte toate motivele pentru care nebunii sunt nebuni! Asta nu este – aşa cum ai crede – din cauză că sunt nebuni! Nu, sunt tot felul de alte motive! Găsesc că asta e foarte ciudat.

Fata pe nume Alice zâmbi cu amabilitate, dar uşor dispreţuitor. Cu o voce fermă îl întrebă pe profesor dacă doreşte să danseze. El păru flatat, dar răspunse cu îndoială:

— Draga mea doamnă, mi-e teamă că ştiu numai vals.

— Asta chiar e vals, replică Alice cu calm.

Se ridicară să danseze, deşi nu prea le reuşea. Contesa Rossakoff oftă. Urmându-şi şirul gândurilor, murmură:

— Şi totuşi, nu arată chiar aşa de rău…

— Nu se pune în valoare aşa cum trebuie, rosti Poirot înţelept.

— Chiar aşa! Exclamă contesa. Nu pot înţelege tineretul din ziua de azi. Nu mai încearcă să facă plăcere – în tinereţe, eu mereu încercam asta – culorile care mi se potriveau, căptuşeli ici-colo la rochii, corsetul strâns în jurul taliei, părul, poate cu o nuanţă ceva mai interesantă…

Îşi dădu de pe frunte buclele grele – fără îndoială că ea, cel puţin, se străduia – şi se străduia din greu!

— Să te mulţumeşti cu ceea ce ţi-a dat natura, asta e… asta e o prostie! Este un lucra atât de arogant! Mica Alice scrie pagini întregi cu cuvinte lungi despre Sex, dar oare cât de des, mă întreb, îi propune vreun bărbat să meargă împreună în weekend la Brighton? Sunt doar cuvinte lungi şi muncă – binele muncitorilor şi viitorul omenirii! Nu sunt decât reguli şi prohibiţii! Nu era aşa când eram eu tânără!

— Asta îmi aduce aminte – ce mai face fiul dumitale, madame?

În ultima clipă înlocuise „băieţelul” cu „fiul”, aducându-şi aminte că trecuseră douăzeci de ani.

Chipul contesei se lumină cu entuziasm matern.

— E un înger scump! E atât de mare acum, cu umeri largi, atât de frumos! E în America. Construieşte acolo – poduri, bănci, hoteluri, magazine, căi ferate, orice vor americanii!

Poirot păru uşor uimit.

— Deci este inginer? Sau arhitect?

— Ce contează? Zise contesa. E adorabil! E înconjurat numai de bârne de fier, de maşinării şi de chestii care presează. Genul de lucruri pe care nu le-am înţeles niciodată. Dar ne adorăm unul pe celălalt! Aşa că, de dragul lui, o ador şi pe Alice. Da, sunt logodiţi. S-au întâlnit într-un avion sau pe o navă, sau într-un tren, s-au îndrăgostit – şi totul în mijlocul unei discuţii despre bunăstarea muncitorilor. Şi când ea a venit la Londra, a venit la mine şi eu am îndrăgit-o. Contesa îşi împreună mâinile deasupra pieptului ei generos. Şi i-am spus: „Tu şi Niki vă iubiţi, aşa că şi eu te iubesc – dar dacă îl iubeşti, de ce l-ai lăsat în America?” Iar ea a început să vorbească despre „munca” ei, despre cartea pe care o scrie, despre cariera ei, iar eu, sincer, n-am înţeles nimic, dar i-am spus: „Omul trebuie să fie înţelegător”. Rosti totul dintr-o suflare. Şi ce părere ai, cher ami, despre tot ce am imaginat aici?

— Este foarte bine imaginat, replică Poirot, privind apreciativ. Este chic!

Localul era plin şi avea acel aer inconfundabil de succes care nu putea fi contrafăcut. Se zăreau cupluri languroase îmbrăcate în haine de seară, domni solizi în costume de afaceri. Membrii orchestrei, costumaţi ca diavoli, cântau o muzică antrenantă. Fără îndoială, Infernul era un local de succes.

— Avem tot felul de oameni aici, zise contesa. Aşa şi trebuie să fie, nu? Porţile Infernului sunt deschise tuturor.

— Poate cu excepţia săracilor? Sugeră Poirot. Contesa izbucni în râs.

— Nu ni se spune că bogaţilor le este greu să pătrundă în împărăţia Cerurilor? Atunci este evident că ar trebui să aibă prioritate în Infern.

Profesorul şi Alice se întoarseră la masă. Contesa se ridică.

— Trebuie să vorbesc cu Aristide.

Schimbă câteva cuvinte cu chelnerul-şef, un Mefistofel slab, apoi trecu de la o masă la alta, stând de vorbă cu oaspeţii.

Profesorul, ştergându-şi transpiraţia de pe frunte şi sorbind din paharul cu vin, remarcă:

— E o personalitate, nu-i aşa? Oamenii simt asta.

Se scuză şi se duse să discute cu cineva de la o altă masă. Lăsat singur cu rigida Alice, Poirot se simţi uşor stânjenit întâlnind privirea rece a ochilor albaştri. Detectivul îşi spuse că, de fapt, tânăra arăta chiar bine, dar i se părea deosebit de primejdioasă.

— Nu vă ştiu numele de familie, murmură el.

— Cunningham. Doctor Alice Cunningham. Aţi cunoscut-o pe Vera în vremurile de altădată, nu-i aşa?

— Trebuie să fie douăzeci de ani.

— Găsesc că este un caz foarte interesant de studiu, afirmă doctor Alice Cunningham. Evident, mă interesează ca mamă a bărbatului cu care urmează să mă căsătoresc, dar mă interesează şi din punct de vedere profesional.

— Adevărat?

— Da. Scriu o carte despre psihologia infractorilor. Viaţa de noapte din acest loc mi se pare foarte edificatoare. Sunt aici câteva tipuri de infractori care vin cu regularitate. Am discutat cu vreo câţiva dintre ei despre viaţa lor anterioară. Desigur, ştiţi totul despre tendinţele infracţionale ale Verei – adică, despre faptul că fură.

— A, da, ştiu asta, spuse Poirot, uşor deconcertat.

— Eu îi spun complexul Coţofenei. Ia tot ce străluceşte. Niciodată bani. Întotdeauna bijuterii. Consider că, în copilărie, a fost alintată şi i s-au făcut toate poftele, şi a fost foarte protejată. Viaţa a fost insuportabil de plicticoasă pentru ea – plicticoasă şi sigură. Firea ei avea nevoie de dramă – tânjea după pedeapsă. Asta stă la baza plăcerii ei pentru furturi, îşi doreşte importanţa, notorietatea implicată de pedeapsă!

Poirot obiectă:

— Cu siguranţă viaţa ei nu a fost sigură şi plicticoasă ca membră a ancien régime din Rusia în timpul revoluţiei.

O expresie de amuzament uşor se ivi în ochii de un albastru-deschis ai domnişoarei Cunningham.

— Ah, făcu ea. O membră a ancien régime? V-a spus ea asta?

— Fără îndoială că este o aristocrată, replică Poirot înţepat, încercând să-şi reprime anumite amintiri neliniştitoare despre diferitele relatări cu privire la tinereţea ei, spuse lui de contesa însăşi.

— Omul crede ceea ce vrea să creadă, remarcă domnişoara Cunningham, aruncându-i o privire profesională.

Poirot se simţi brusc alarmat. Într-o clipă, gândi el, avea să i se spună care era complexul lui. Se decise să ducă lupta pe terenul inamicului. Îi plăcea compania contesei în parte şi datorită ascendenţei ei aristocratice, şi nu avea de gând să permită distrugerea plăcerii lui de către o puştoaică ochelaristă cu ochi ca agrişele şi o diplomă în psihologie!

— Ştii ce mi se pare uimitor? Întrebă el.

Alice Cunningham nu recunoscu în foarte multe cuvinte că nu ştia. Se mulţumi să pară plictisită, dar înţelegătoare. Poirot continuă:

— Mă uimeşte că dumneata – care eşti tânără şi ai putea fi şi drăguţă dacă te-ai strădui – ei bine, mă uimeşte că nu depui nici un efort! Porţi acea haină greoaie şi fustă cu buzunare mari, ca şi cum te-au duce să joci golf. Dar aici nu e un teren de golf, este o pivniţă unde sunt 22°C, nasul îţi străluceşte de la căldură, dar nu îl dai cu pudră, rujul cu care te-ai dat este neinteresant şi nu subliniază curbura buzelor! Eşti femeie, dar nu atragi atenţia asupra acestui lucru. Iar eu te întreb: „De ce nu?” Este păcat!

Pentru o clipă, fu satisfăcut să o vadă pe Alice Cunningham părând aproape umană. Zări chiar o sclipire de furie în ochii ei. Apoi ea îşi recapătă atitudinea de dispreţ superior.

— Stimatul meu domn Poirot, începu ea, cred că nu sunteţi la curent cu ideologia modernă. Ceea ce contează este fundamentul – nu ornamentul.

Ridică privirea în timp ce un bărbat brunet şi foarte frumos se apropie de ei.

— Este un tip extrem de interesant, murmură ea cu entuziasm. Paul Varesco! Trăieşte de pe urma femeilor şi are nişte pofte ciudate şi depravate! Aş vrea să-mi spună mai multe despre guvernanta care a avut grijă de el când avea trei ani.

O clipă mai târziu dansa cu tânărul – care dansa dumnezeieşte. Când ajunseră lângă masa lui Poirot, acesta o auzi spunând:

— Şi după vara la Bognor ţi-a dat un cocor de jucărie? Un cocor – da, este foarte sugestiv.

Pentru un moment, Poirot se lăsă în voia gândului că interesul domnişoarei Cunningham pentru tipologiile criminale ar putea să aibă ca rezultat găsirea trupului ei mutilat într-o pădure pustie. Nu o plăcea pe Alice Cunningham, dar era destul de cinstit ca să-şi dea seama că motivul acestui sentiment era faptul că ea era atât de evident neimpresionată de Hercule Poirot! Orgoliul lui suferea!

Apoi văzu ceva care i-o scoase pe moment pe Alice Cunningham din minte. La o masă aflată dincolo de ringul de dans stătea un tânăr blond. Purta un costum de gală şi întreaga lui înfăţişare era aceea a unei persoane care ducea o viaţă uşoară, de plăceri. În faţa lui se găsea genul potrivit de fată cheltuitoare. El o privea într-un mod infatuat şi prostesc. Văzându-i, îţi venea să zici: „O pereche de bogătaşi leneşi”. Cu toate acestea, Poirot ştia foarte bine că tânărul nu era nici bogat, nici leneş. Era, de fapt, inspectorul Charles Stevens şi lui Poirot i se părea că inspectorul Charles Stevens se afla aici cu treburi…

II

În dimineaţa următoare, Poirot îi făcu o vizită vechiului său prieten de la Scotland Yard, inspectorul-şef Japp. Reacţia lui Japp la întrebările lui fu neaşteptată.

— Dar te asigur că nu ştiu nimic – absolut nimic! Era doar curiozitate.

Japp îi zise lui Poirot să-i spună una ca asta lui mutu!

— Vrei să ştii totul despre locul ăsta, Infernul? Ei bine, în aparenţă este ca oricare local. A prins la public. Cred că fac o mulţime de bani, deşi, desigur, cheltuielile sunt destul de mari. Aparent, e condus de o rusoaică, o femeie care îşi spune contesa nu-ştiu-cum…

— O cunosc pe contesa Rossakoff! Zise Poirot cu răceală. Suntem vechi prieteni.

— Dar e doar o marionetă, continuă Japp. Nu ea a pus banii. S-ar putea să fie vorba de acel chelner-şef, Aristide Papopolous – s-ar putea să aibă o cotă parte – dar nu cred că el e şeful totuşi. De fapt, nu ştim cine e şeful!

— Şi inspectorul Stevens s-a dus acolo să descopere?

— A, l-ai văzut pe Stevens, nu-i aşa? Norocosul de el, să-i cadă pleaşcă o astfel de misiune şi pe cheltuiala contribuabililor! Şi nici nu a descoperit mare brânză!

— Ce bănuiţi că e de descoperit acolo?

— Droguri! Trafic cu droguri pe scară mare. Iar pentru acele droguri nu se plăteşte cu bani, ci cu pietre preţioase.

— Da?

— Uite cum stă treaba. Lady X – sau contesa de Ce-o fi – are dificultăţi în a face rost de bani sau în orice caz nu doreşte să scoată sume mari de la bancă. Dar are câteva bijuterii – unele dintre ele moştenire de familie. Sunt duse într-un anumit loc pentru „curăţare” sau „rearanjare”. Acolo pietrele sunt scoase din montură şi înlocuite cu imitaţii. Pietrele originale sunt vândute aici sau pe continent. Este foarte simplu – nu au fost furate, nimeni nu face scandal şi nu le caută. Mai devreme sau mai târziu se descoperă că o anumită diademă sau colier este fals. Lady X este total nevinovată şi pare şocată – nu-şi poate imagina cum şi când a avut loc substituirea. Colierul a fost permanent în posesia ei! Îi trimite pe bieţii poliţişti transpiraţi după cai verzi, să urmărească servitoare date afară, valeţi dubioşi sau spălători de geamuri suspecţi.

— Şi crezi că răspunsul se află în acest local, Infernul?

— Credem că este sediul central al întregii reţele. Am descoperit unde sunt operate bijuteriile – un loc numit Golconda Ltd., destul de respectabil în aparenţă. Acolo se fac imitaţii extrem de reuşite de pietre preţioase. E vorba de un tip nesuferit pe nume Paul Varesco – ah, văd că l-ai cunoscut?

— L-am văzut – în Infern.

— Acolo aş vrea să-l văd şi eu – dar în iadul adevărat! E un nenorocit, dar femeile – chiar şi cele serioase – îi mănâncă din palmă! Are oarecare legături cu Golconda Ltd. Şi sunt destul de sigur că e omul din spatele localului. Este ideal pentru scopul pe care îl are – toată lumea merge acolo, femeile de societate, escrocii profesionişti – este locul perfect de întâlnire.

— Crezi că schimbul – bijuterii pentru droguri – are loc acolo?

— Da. Ştim care este rolul pe care îl are Golconda în asta, dar vrem să îl lămurim şi pe celălalt – partea cu drogurile. Vrem să aflăm cine livrează marfa şi de unde vine.

— Şi până acum nu aveţi nici o idee?

— Cred că e rusoaica – dar nu avem nici o probă. Acum câteva săptămâni, am crezut că o să obţinem ceva. Varesco s-a dus la Golconda şi a ridicat nişte pietre de acolo, după care s-a dus direct la Infern. Stevens îl urmărea, dar nu l-a văzut dând efectiv marfa. Când Varesco a plecat, l-am săltat – dar pietrele nu erau la el. Am făcut un raid la club, am strâns pe toată lumea. Rezultatul – nu tu, pietre, nu tu, droguri!