Articol I. Agatha Christie Articol II. Muncile lui Hercule

— Dar nu şi cupa Borgia?

— Nu şi cupa Borgia. Din câte şi-a dat seama poliţia, în jaf au fost implicate trei persoane – cei doi pe care tocmai i-am pomenit şi un al treilea, un irlandez pe nume Patrick Casey. Acesta din urmă era un spărgător foarte talentat. Se spune că el a fost cel care a furat de fapt bunurile. Dublay era creierul grupului şi punea la cale loviturile, Riccovetti conducea maşina şi aştepta jos bunurile care erau coborâte de la etaj.

— Şi bunurile furate? Au fost împărţite în trei?

— Este posibil. Pe de altă parte, obiectele recuperate au fost cele de cea mai mică valoare. Se poate ca piesele mai valoroase şi mai spectaculoase să fi fost scoase în grabă din ţară.

— Şi ce s-a întâmplat cu cel de-al treilea hoţ, Casey? Nu a fost adus în faţa justiţiei?

— Nu în sensul propriu. Nu era un om foarte tânăr. Muşchii lui erau mai ţepeni ca odinioară. Două săptămâni mai târziu a căzut de la etajul cinci al unei clădiri şi a murit pe loc.

— Unde s-a întâmplat asta?

— La Paris. Încerca să jefuiască locuinţa unui bancher milionar, Duvauglier.

— Şi cupa nu a mai fost văzută de atunci?

— Exact.

— Nu a fost deloc scoasă la vânzare?

— Sunt sigur că nu. Pot să spun că nu numai poliţia, dar şi detectivi particulari se află pe urmele ei.

— Şi ce s-a întâmplat cu banii pe care i-aţi oferit pentru ea?

— Marchizul, un om foarte scrupulos, s-a oferit să-mi înapoieze suma pentru cupa furată din casa lui.

— Dar dumneavoastră nu aţi acceptat?

— Nu.

— De ce?

— Vreţi să spuneţi că, dacă aţi fi acceptat oferta marchizului, cupa, dacă este recuperată, ar fi proprietatea lui, în vreme ce acum este legal a dumneavoastră?

— Exact.

Poirot întrebă:

— Ce se ascunde în spatele acestei atitudini a dumneavoastră?

Emery Power răspunse cu un zâmbet:

— Văd că apreciaţi punctul meu de vedere. Ei bine, domnule Poirot, este foarte simplu. Credeam că ştiu cine are de fapt cupa.

— Foarte interesant. Despre cine e vorba?

— Sir Reuben Rosenthal. Nu e numai un colecţionar, la fel ca mine, dar, la momentul respectiv, îmi era şi duşman personal. Am fost adversari în câteva afaceri – şi, per ansamblu, eu am ieşit mai bine. Animozitatea dintre noi a culminat cu rivalitatea în cazul cupei Borgia. Fiecare din noi era decis să intre în posesia ei. Era mai mult sau mai puţin o chestiune de onoare. Reprezentanţii noştri desemnaţi au licitat unul împotriva celuilalt.

— Şi oferta reprezentantului dumneavoastră v-a asigurat succesul?

— Nu chiar. Ca măsură de siguranţă mi-am luat un al doilea agent – aparent reprezentantul unui dealer din Paris. Vedeţi, niciunul din noi nu ar fi acceptat să cedeze în faţa celuilalt, însă a permite unei terţe părţi să achiziţioneze cupa, având apoi posibilitatea să-l abordăm apoi pe câştigător – asta era cu totul altă poveste.

— De fapt, une petite déception.

— Exact.

— Care a avut succes – şi imediat după aceea Sir Reuben a descoperit că a fost păcălit?

Power zâmbi – era un zâmbet edificator.

— Înţeleg. Credeţi că Sir Reuben, hotărât să nu se lase înfrânt, a aranjat în mod deliberat furtul?

Emery Power ridică o mână.

— A nu, nu! Nu ar ti fost ceva atât de direct. La scurt timp după aceea Sir Ruben ar fi cumpărat o cupă renascentistă, de provenienţă necunoscută.

— Descrierea acesteia a fost pusă în circulaţie de poliţie?

— Cupa nu ar fi fost expusă la vedere.

— Credeţi că ar fi fost suficient pentru Sir Reuben doar să ştie că se află în posesia ei?

— Da. Mai mult, dacă aş fi acceptat oferta marchizului, ar fi fost posibil ca Sir Reuben să încheie mai târziu un aranjament particular cu el, intrând astfel în mod legal în posesia cupei.

Se opri o clipă, apoi continuă: Dar prin menţinerea posesiei legale, există încă posibilitatea să-mi recuperez proprietatea.

— Adică, puteaţi aranja să fie furată de la Sir Reuben, zise Poirot fără menajamente.

— Nu furată, domnule Poirot. Mi-aş fi recuperat pur şi simplu ceea ce îmi aparţine.

— Înţeleg însă că nu aţi avut succes?

— Dintr-un motiv foarte bun. Rosenthal nu a deţinut niciodată cupa.

— Cum ştiţi asta?

— De curând s-a petrecut o fuziune a intereselor în petrol. Acum interesele mele şi ale lui Rosenthal coincid. Suntem aliaţi, nu duşmani. Am vorbit cu el fără ocolişuri şi m-a asigurat imediat că acea cupă nu s-a aflat niciodată în posesia lui.

— Şi l-aţi crezut?

— Da.

Poirot spuse gânditor:

Finanţistul răspunse cu amărăciune:

— Da, exact asta am făcut!

— Iar acum totul trebuie luat de la capăt? Celălalt aprobă dând din cap.

— Şi aici intervin eu? Eu sunt câinele pus să caute o urmă veche – o urmă foarte veche.

Emery Power replică sec:

— Dacă ar fi fost o treabă uşoară nu ar fi fost necesar să apelez la dumneavoastră. Desigur, dacă dumneavoastră consideraţi că este imposibil…

Găsise cuvântul potrivit. Hercule Poirot îşi îndreptă spatele şi spuse cu răceală:

— Nu cunosc cuvântul imposibil, monsieur! Doar mă întreb – este această afacere destul de interesantă pentru mine ca să o accept?

Emery Power zâmbi din nou.

— Are acest interes – puteţi să spuneţi orice onorariu doriţi.

Micuţul detectiv îl privi pe bărbatul masiv.

— Aşadar, doriţi atât de mult această lucrare de artă? Întrebă el încet. Nu se poate!

Emery Power spuse:

— Să spunem că nici eu, la fel ca dumneavoastră, nu accept înfrângerea.

Hercule Poirot îşi înclină capul.

— Da, dacă puneţi aşa problema, înţeleg.

II

Inspectorul Wagstaffe era interesat.

— Care este explicaţia dumneavoastră? O vânzare particulară?

Wagstaffe clătină din cap.

— Mă îndoiesc. Desigur, există această posibilitate îndepărtată… Nu, explicaţia este mult mai simplă. Cupa a fost ascunsă – şi singurul om care ştia unde se află este mort.

— Vă referiţi la Casey?

— Da. Se poate să o fi ascuns undeva în Italia sau poate a reuşit să o scoată din ţară. Dar a ascuns-o, şi unde a ascuns-o, tot acolo este.

Hercule Poirot oftă.

— Este o teorie romantică. Perle ascunse în mulaje de ghips – cum e povestea?

— Ale bustului lui Napoleon, nu-i aşa? Dar în acest caz nu e vorba de bijuterii – este o cupă mare, solidă, de aur. Ai crede că nu e uşor să ascunzi aşa ceva.

Wagstaffe spuse vag:

— Oh, nu ştiu. Bănuiesc că se poate. Sub scândurile unei podele – ceva de felul ăsta.

— Casey avea o casă proprie?

— Da – în Liverpool. Rânji. Cupa nu se afla sub podeaua de acolo. Ne-am asigurat de asta.

— Şi familia lui?

— Nevasta lui era o femeie de treabă – bolnavă de tuberculoză. Era teribil de îngrijorată de stilul de viaţă al soţului ei. Era o femeie religioasă, o catolică devotată, dar nu se putea hotărî să-l părăsească. A murit acum vreo doi ani. Fiica lor a semănat cu mama – a devenit călugăriţă. Fiul era de alt soi – aşchia nu a sărit departe de trunchi în cazul lui. Ultima dată când am auzit de el era în închisoare în America.

Hercule Poirot scrise în carneţelul său: „America”.

— E posibil ca fiul lui Casey să ştie unde e ascunzătoarea? Întrebă el.

— Nu cred că ştie. Până acum ar fi ajuns în mâinile federalilor.

— Este posibil să fi fost topită.

— Se poate. Aş spune că este foarte posibil. Dar nu ştiu ce să zic – are o valoare foarte mare pentru colecţionari – şi se petrec tot felul de lucruri necurate în cazul colecţionarilor, aţi fi surprins să le aflaţi! Uneori, zise Wagstaffe plin de virtute, am impresia că aceşti colecţionari nu au deloc morală.

— Ah! Aţi fi mirat dacă Sir Ruben Rosenthal, de exemplu, ar fi implicat în ceea ce dumneavoastră numiţi „lucruri necurate”?

Wagstaffe rânji.

— L-aş vedea în stare. Nu este de presupus că este foarte scrupulos în ceea ce priveşte lucrările de artă.

— Ce părere aveţi despre ceilalţi membri ai bandei?

— Riccovetti şi Dublay au primit sentinţe zdravene. Îmi închipui că urmează să fie eliberaţi în scurt timp.

— Dublay e francez, nu-i aşa?

— Da, el era creierul bandei.

— Mai făceau parte şi alţii din ea?

— Era o fată – i se spunea Roşcata Kate. Şi-a luat o slujbă de domnişoară de companie şi a descoperit unde îşi ţinea femeia banii. Cred că a plecat în Australia după destrămarea bandei.

— Altcineva?

— Un tip pe nume Yougouian a fost bănuit că era şi el membru. Este comerciant. Este din Istanbul, dar are un magazin şi la Paris. Nu s-a dovedit nimic împotriva lui – însă este un personaj tare alunecos.

Poirot oftă şi se uită în carneţel. Acolo scria: „America, Australia, Italia, Franţa, Turcia…”

— O să pun o cingătoare în jurul pământului… Murmură el.

— Poftim? Făcu inspectorul Wagstaffe.

— Remarcam, spuse Hercule Poirot, că este indicată o călătorie în jurul lumii.

III

— Georges, dacă ar trebui să faci o investigaţie în cinci zone diferite ale globului, cum ai proceda? Îl întrebă Poirot.

— Ei bine, sir, călătoria cu avionul este foarte rapidă, deşi unii spun că poate fi deranjantă pentru stomac. Eu, unul, nu pot să mă pronunţ.

— Întrebarea este, zise Hercule Poirot, ce ar fi făcut Hercule?

— Vă referiţi la individul cu bicicletele, sir?

— Sau, îşi urmă Hercule Poirot gândul, întrebarea mai simplă este – ce a făcut? Iar, răspunsul, Georges, este că a călătorit cu multă vigoare. Însă a fost nevoit în cele din urmă să obţină informaţii – se zice – de la Prometeu, şi altele de la Nereus.

— Într-adevăr, sir? Zise George. Nu am auzit de niciunul dintre aceşti domni. Sunt de la o agenţie de voiaj, sir?

Hercule Poirot îşi continuă discursul, plăcându-i să se audă vorbind:

— Clientul meu, Emery Power, înţelege un singur lucru – acţiunea! Dar este inutil să-ţi risipeşti energia într-o acţiune lipsită de sens. În viaţă, George, există o regulă de aur – nu face niciodată ceva ce pot să facă alţii pentru tine. Mai ales, adăugă Hercule Poirot, ridicându-se şi îndreptându-se spre bibliotecă, atunci când cheltuielile nu reprezintă o problemă!

Luă de pe raft un dosar etichetat cu litera D şi îl deschise la cuvintele „Detectivi, Agenţii de încredere”.

— Prometeul modern, murmură el. Fii amabil, Georges, şi notează câteva nume şi adrese. Domnii Henkerton, New York. Domnii Laden şi Bosher, Sydney. Signor Giovanni Mezzi, Roma, Monsieur Nahum, Istanbul. Domnii Roget et Fraconard, Paris.

Se opri până când George termină de scris. Apoi spuse:

— Iar acum te rog să cauţi ce trenuri sunt spre Liverpool.

— Da, sir, mergeţi la Liverpool?

— Mi-e teamă că da. Este posibil, Georges, să fiu nevoit să merg chiar şi mai departe. Dar nu acum.

IV

Trei luni mai târziu, Hercule Poirot stătea pe o stâncă şi admira Oceanul Atlantic. Pescăruşii se înălţau în aer şi coborau din nou în picaj cu ţipete lungi şi melancolice. Aerul era călduţ şi umed.

Hercule Poirot se uită în jos la vârfurile pantofilor lui de piele şi oftă. Se simţea părăsit şi foarte singur. Standardele după care trăia el aici nu erau foarte apreciate.

Privirea lui cercetă încet ţărmul dezolant, apoi se îndreptă iarăşi spre mare. Undeva acolo, după cum spuneau legendele, se aflau Insulele Blest, Tărâmul Tinereţii…

Murmură pentru sine:

— Mărul, Cântecul şi Aurul…

Brusc, Hercule Poirot îşi reveni – vraja fusese ruptă şi din nou se afla în armonie cu pantofii lui de piele şi cu costumul spilcuit, cenuşiu-închis.

De nu prea departe auzi dangătul unui clopot. Înţelegea semnificaţia acelui sunet – îi era familiar încă din copilărie.

Porni cu pas rapid de-a lungul stâncilor. După vreo zece minute, ajunse să vadă clădirea de pe stâncă. Un zid înalt o înconjura şi în perete era fixată o uşă masivă din lemn, ţintuită. Hercule Poirot ajunse la uşă şi bătu cu ciocanul masiv de fier, prins de ea. Apoi trase cu grijă de lanţul ruginit şi sunetul ascuţit al unui clopoţel se auzi sunând în interior.

O ferestuică se deschise în uşă şi o faţă apăru în cadrul ei. Era un chip bănuitor, încadrat de o basma albă, apretată. Pe buza superioară se zărea distinct o mustaţă, dar vocea era a unei femei – vocea a ceea ce Hercule Poirot numea o femme formidable.

Îl întrebă ce dorea.

— Aceasta este Mănăstirea St Mary and All Angels? Femeia formidabilă răspunse cu asprime:

— Ce altceva ar putea să fie?

Hercule Poirot nu încercă să răspundă. Îi spuse dragonului:

— Aş vrea s-o văd pe maica superioară.

Dragonul părea refractar, dar în cele din urmă cedă. Barele de la uşă fură trase, uşa deschisă şi Hercule Poirot condus într-o cameră mică şi goală unde erau primiţi vizitatorii mănăstirii.

Imediat o măicuţă intră în încăpere, cu rozariul legănându-i-se la mijloc.

Hercule Poirot era catolic prin naştere, aşa că înţelegea atmosfera în care se găsea.

— Îmi cer scuze că vă deranjez, ma mère, zise el, dar aveţi aici o religieuse care, în lumea de afară, se numea Kate Casey.

Maica superioară înclină din cap.

— Aşa este, zise ea. Numele ei este acum sora Mary Ursula.

— Există un rău care trebuie îndreptat, afirmă Hercule Poirot. Cred că sora Mary Ursula mă poate ajuta. Deţine informaţii care pot fi de nepreţuit.

Maica superioară clătină din cap; chipul ei era imobil, vocea, calmă şi detaşată.

— Sora Mary Ursula nu vă poate ajuta.

— Dar vă asigur…

Se întrerupse. Maica superioară continuă:

— Sora Mary Ursula a murit acum două luni.

V

În barul de la hotelul lui Jimmy Donovan, Hercule Poirot stătea incomod lângă perete. Hotelul nu se ridica nici pe departe la standardele sale în ceea ce priveşte un hotel. Patul lui era rupt şi două ochiuri de geam din fereastra camerei erau sparte, lăsând să pătrundă aerul nopţii pe care Hercule Poirot îl deranja atât de mult. Apa care îi fusese adusă nu era fierbinte, ci doar călduţă, iar masa servită îi produsese nişte senzaţii ciudate şi dureroase în stomac.

Curând unul dintre bărbaţi se aşeză lângă el. Era un om oarecum diferit de ceilalţi. Avea amprenta distinctă a omului sărac de la oraş.

Plin de demnitate, acesta începu:

— Ascultaţi ce vă zic io, sir – Pegeen's Pride n-are nici o şansă, nici o şansă… O să termine la coadă – la coadă. Ascultaţi pontu' ce vă dau… Toată lumea ar trebui s-asculte ponturile mele. Ştiţi cine sunt io, sir? Ştiţi cine sunt io, repet? Atlas, ăsta-s io – Atlas din Dublin Sun… Am nimerit pe câştigători tot sezonu'… Nu io am zis de Larry's Girl? Douăş'cinci la unu' -douăş'cinci la unu'. Ascultă-l pe Atlas şi n-ai cum să dai greş.

Hercule Poirot îl privi cu un respect ciudat, apoi spuse, cu vocea tremurând:

— Mon Dieu, este un semn!

VI

Era câteva ore mai târziu. Luna apărea din când în când, arătându-se cochetă dintre nori. Poirot şi noul lui tovarăş străbătuseră câţiva kilometri. Poirot şchiopăta. Îi trecu prin minte că, la urma urmelor, existau alţi pantofi mai potriviţi pentru mersul pe un astfel de teren decât cei din piele, făcuţi la comandă. De fapt, George încercase să-i sugereze respectuos această idee. „O pereche de ghete zdravene”, spusese George.

Însoţitorul lui zise dintr-odată:

— Oare o să am de-a face cu preotul după asta? Nu vreau să am vreun păcat de moarte pe conştiinţă.

Hercule Poirot îl asigură:

— Doar îi dăm înapoi Cezarului ce-i al Cezarului.

Ajunseseră la zidul mănăstirii. Atlas se pregăti să-şi îndeplinească rolul. Dinspre partea lui se auzi un mormăit şi Atlas exclamă cu o voce joasă, apăsată, că sufletul lui era damnat!

Hercule Poirot îl atenţiona cu autoritate:

— Linişte! Doar nu trebuie să duci în spate greutatea întregii lumi – numai greutatea lui Hercule Poirot.

VII

Atlas răsucea două bancnote noi de cinci lire. Apoi zise plin de speranţă:

— Uită tot, prietene. Mâine lumea va fi a ta! Atlas murmură:

— Şi oare pe ce să-i pariez? E Working Lad, e un cal grozav, un cal grozav e! Mai e şi Sheila Boyne. O să capăt 7 la 1 pe ea. Făcu o pauză. Mi s-a părut mie sau aţi pomenit de un zeu păgân? Hercule, aţi zis, şi slăvit fie Domnul, e un Hercule care aleargă la 3.30 mâine.

— Prietene, zise Hercule Poirot, pune-ţi banii pe calul ăla. Te asigur eu, Hercule nu poate da greş.

Şi este adevărat că, în ziua următoare, Hercule al domnului Rosslyn câştigă cu totul neaşteptat cursa Boyan, la o cotă de 60 la 1.

VIII

Pe birou, în faţa lui Emery Power, aşeză o cupă strălucitoare de aur. Incrustate în ea erau trei mere din smaralde verzi. Finanţistul inspiră adânc şi spuse:

— Vă felicit, domnule Poirot. Hercule Poirot se înclină.

Emery Power întinse o mână şi atinse marginea cupei, urmărind conturul ei.

— A mea! Rosti el cu o voce profundă. Hercule Poirot fii de acord.

— A dumneavoastră!

Celălalt oftă şi se lăsă pe speteaza scaunului. Apoi spuse revenind la tonul de om de afaceri:

— Unde aţi găsit-o?

— Am găsit-o într-un altar, răspunse Hercule Poirot. Emery Power îl privi ţintă.

Poirot continuă:

— Fiica lui Casey era călugăriţă. La momentul morţii tatălui ei, se pregătea să-şi depună ultimele jurăminte. Era o fată cam prostuţă, dar pioasă. Cupa era ascunsă în casa tatălui ei din Liverpool. A dus-o la mănăstire cu intenţia, cred eu, de a ispăşi păcatele tatălui ei. A donat-o ca să fie folosită pentru slăvirea lui Dumnezeu. Nu cred că măicuţele şi-au dat vreodată seama de valoarea ei. Au considerat-o, probabil, vreo moştenire de familie. În ochii lor era un potir şi îl utilizau ca atare.

— O poveste extraordinară! Exclamă Emery Power. Apoi adăugă: Ce v-a determinat să mergeţi acolo?

Poirot ridică din umeri.

— Probabil a fost un proces de eliminare. Şi a mai fost şi faptul ieşit din comun că nimeni nu a încercat să vândă cupa. Asta însemna că se afla într-un loc unde valorile materiale obişnuite nu contau. Mi-am amintit că fiica lui Patrick Casey era călugăriţă.

Power rosti entuziasmat:

— Ei bine, aşa cum am mai spus, vă felicit. Spuneţi-mi onorariul dumneavoastră şi o să vă scriu un cec.

Hercule Poirot replică:

— Nu există nici un onorariu.

Celălalt îl privi mirat.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Aţi citit vreodată poveşti când eraţi copil? Şi împăratul care spunea: „Cere-mi ce doreşti!”

— Aşadar, îmi cereţi ceva?

— Da, dar nu bani. Este o simplă cerere.

— Ei bine, ce este? Vreţi un pont pentru bursă?

— Asta ar însemna tot bani, sub o altă formă. Cererea mea este mult mai simplă.

— Ce anume?

Hercule Poirot îşi puse mâinile pe cupă.

— Trimiteţi-o înapoi la mănăstire.

Se aşternu tăcerea. Apoi Emery Power întrebă:

— Aţi înnebunit de-a binelea?

— Nu, nu am înnebunit. O să vă arăt ceva.

Ridică uşor cupa. Cu degetul apăsă cu putere în fălcile deschise ale şarpelui care înconjura copacul. Înăuntrul cupei, o mică porţiune alunecă într-o parte lăsând la vedere o deschizătură în mânerul gol pe dinăuntru.

— Vedeţi? Întrebă Poirot. Aceasta era cupa papei Borgia. Prin această găurică otrava era trecută în băutură. Chiar dumneavoastră aţi spus că istoria acestei cupe este răul însuşi. Sânge, violenţă şi pasiuni malefice au însoţit posesia ei. Poate că răul va cădea acum asupra dumneavoastră.

— Superstiţii!

— Posibil. Dar de ce eraţi atât de doritor să intraţi în posesia acestui lucru? Nu pentru frumuseţea lui. Nu pentru valoarea lui. Aveţi sute – poate mii – de lucruri frumoase şi rare. O doreaţi ca să vă gâdilaţi orgoliul. Eraţi hotărât să nu fiţi înfrânt. Eh bien, nu sunteţi înfrânt. Aţi câştigat! Cupa este acum în posesia dumneavoastră. De ce să nu faceţi un gest măreţ – suprem? Trimiteţi-o înapoi unde a stat în pace vreme de aproape zece ani. Lăsaţi răul să fie purificat acolo. Odată a aparţinut Bisericii – lăsaţi-o să se întoarcă la Biserică. Lăsaţi-o să stea încă o dată în altar, purificată şi absolvită, aşa cum sperăm că sufletele oamenilor vor fi purificate şi absolvite de păcate. Se aplecă în faţă. Daţi-mi voie să vă descriu locul unde am găsit-o – în Grădina Păcii, care dă înspre Marea de Vest spre un Paradis uitat al Tinereţii şi al Frumuseţii eterne.

Continuă să vorbească, descriind în cuvinte simple farmecul îndepărtat al Inishgowlan-ului.

Emery Power stătea rezemat de spătar, cu o mână în dreptul ochilor. În cele din urmă spuse:

— M-am născut pe coasta de vest a Irlandei. Am plecat de acolo când eram copil, ca să merg în America.

Poirot răspunse cu blândeţe:

— Am auzit de asta.

Finanţistul se ridică. Ochii lui îşi recăpătară agerimea. Spuse cu un zâmbet slab pe buze:

— Sunteţi un om ciudat, domnule Poirot. O să vă fac pe plac. Duceţi cupa înapoi la mănăstire ca dar din partea mea. Un dar cam costisitor. Treizeci de mii de lire – şi ce o să capăt în schimb?

Poirot spuse cu gravitate:

— Călugăriţele se vor ruga pentru sufletul dumneavoastră. Zâmbetul celuilalt se lărgi – un zâmbet rapace, înfometat.

— Deci, la urma urmelor, poate fi o investiţie! Spuse el. Poate cea mai bună pe care am făcut-o vreodată…

În holul mănăstirii, Hercule Poirot îşi spuse povestea şi dădu înapoi cupa maicii superioare.

— Spuneţi-i că îi mulţumim şi că ne vom ruga pentru el, murmură ea.

Hercule Poirot rosti cu blândeţe:

— O să aibă nevoie de rugăciunile dumneavoastră.

— Este deci un om nefericit?

— Atât de nefericit încât a uitat ce înseamnă fericirea, afirmă el. Atât de nefericit încât nu ştie că este nefericit.

— Ah, un om bogat… Spuse măicuţa.

Hercule Poirot rămase tăcut – ştia că nu este nimic de spus.

Capitolul 12

CAPTURAREA CERBERULUI

Legănându-se în trenul de metrou, aruncat dintr-o parte în alta şi dintr-un trup într-altul, Hercule Poirot îşi zise că erau prea mulţi oameni pe lume! Şi în mod sigur erau prea mulţi în lumea subterană a Londrei, la acea oră anume (6.30 p.m.) a serii. Căldură, zgomot, aglomeraţie, contiguitate – neplăcuta apăsare a mâinilor, braţelor, trupurilor, umerilor! Ţintuit şi presat peste tot de străini – şi, în general, (gândi el cu dispreţ) de o mulţime de străini banali şi neinteresanţi! Omenirea văzută astfel en masse nu era deloc atrăgătoare. Cât de rar puteai vedea un chip sclipind de inteligenţă, cât de rar o femme bien mise! De unde le venise femeilor pasiunea asta de a împleti chiar şi în cele mai nefavorabile condiţii? O femeie nu arăta chiar foarte atrăgătoare când împletea – concentrarea, ochii sticloşi, neastâmpărul degetelor ocupate! Trebuia să ai agilitatea unei pisici şi voinţa unui Napoleon pentru a reuşi să împleteşti într-un metrou aglomerat, dar femeile reuşeau asta! Iar dacă apucau să se aşeze pe scaun, imediat scoteau fâşia nenorocită de împletitură roz şi clic, clic, porneau andrelele!