Articol I. Agatha Christie Articol II. Muncile lui Hercule

Hercule Poirot replică sec:

— Încerc. Cineva din casa asta suferă de probleme cu ochii?

Hugh Chandler îl privi ţintă.

— Tata are ceva necazuri cu ochii. Trebuie să meargă la oftalmolog destul de des.

— Aha! Poirot medita câteva clipe. Apoi zise: Colonelul Frobisher şi-a petrecut o mare parte din viaţă în India, nu-i aşa?

— Da, a făcut parte din armata indiană. E foarte ataşat de India – vorbeşte mult despre ea, despre tradiţiile locale, lucruri de genul ăsta.

Poirot scoase din nou un „aha”. Apoi remarcă:

— Văd că te-ai tăiat la bărbie. Hugh îşi duse mâna la tăietură.

— Da, a fost o rană destul de urâtă. Tata m-a speriat într-o zi când mă bărbieream. Sunt cam nervos zilele astea. Şi am avut o iritaţie pe bărbie şi pe gât, aşa că rasul e o operaţiune destul de dificilă.

— Ar trebui să foloseşti o cremă calmantă, spuse Poirot.

— A, dar am una. Mi-a dat-o unchiul George. Apoi râse dintr-odată. Parcă suntem la un salon de înfrumuseţare pentru femei. Loţiuni, creme calmante, pilule, probleme cu ochii. Ce sens au toate astea? Unde vreţi să ajungeţi, domnule Poirot?

Poirot răspunse liniştit:

— Încerc să fac tot posibilul pentru Diana Maberly.

Starea de spirit a lui Hugh se schimbă. Redeveni serios. Îşi puse o mână pe braţul lui Poirot.

— Da, faceţi tot ce puteţi pentru Diana. Spuneţi-i că trebuie să uite. Spuneţi-i că nu are rost să spere… Spuneţi-i – oh, pentru numele lui Dumnezeu, spuneţi-i să stea departe de mine! Asta e tot ce poate face pentru mine acum. Să stea departe – şi să încerce să uite!

V

— Sunteţi curajoasă, mademoiselle? Foarte curajoasă? Fiindcă veţi avea nevoie de curaj.

— Deci e adevărat! E adevărat? E nebun? Hercule Poirot replică:

— Nu sunt psihiatru, mademoiselle. Nu sunt cel care poate să spună: „Omul ăsta e nebun. Omul ăsta e sănătos”.

Diana se apropie de detectiv.

— Amiralul Chandler crede că Hugh e nebun. George Frobisher crede că e nebun. Hugh însuşi crede asta…

Poirot o privea.

— Şi dumneata, mademoiselle?

— Eu? Eu spun că nu e nebun! De aceea… Se opri.

— De aceea ai venit la mine?

— Da. Nu aş fi avut nici un alt motiv să vin la dumneavoastră, nu-i aşa?

— Asta este exact ce mă întrebam şi eu, mademoiselle, spuse Hercule Poirot.

— Nu vă înţeleg.

— Cine este Stephen Graham? Diana îl privi fix.

— Stephen Graham? A, este… Este cineva. Îl prinse de braţ. La ce vă gândiţi? Doar staţi acolo, în spatele acelei mustăţi uriaşe, clipiţi la soare şi nu îmi spuneţi nimic. Mă speriaţi – mă speriaţi teribil. De ce mă speriaţi?

— Poate fiindcă şi eu sunt speriat, zise Hercule Poirot. Ochii mari şi cenuşii se deschiseră larg, privindu-l cu atenţie. Apoi Diana şopti:

— De ce vă e teamă?

Hercule Poirot oftă – un oftat din toată inima.

— E mult mai simplu să prinzi un criminal decât să previi o crimă, spuse Poirot.

— Crimă! Strigă ea. Nu folosiţi cuvântul ăsta!

— Cu toate astea, zise Hercule Poirot, îl folosesc. Tonul i se schimbă, şi Poirot începu să vorbească rapid şi autoritar: Mademoiselle, este necesar ca amândoi să petrecem noaptea la conacul Lyde. Mă bazez pe dumneata să aranjezi lucrurile. Poţi face asta?

— Eu… Da, cred că da. Dar de ce…?

— Pentru că nu mai e timp de pierdut. Mi-ai spus că ai curaj. Dovedeşte acel curaj acum! Fă ce ţi-am cerut fără să pui întrebări.

Diana dădu aprobator din cap şi se întoarse să plece.

Poirot o urmă în casă după câteva clipe. Îi auzi vocea în bibliotecă şi glasurile a trei bărbaţi. Se îndreptă spre scara largă. La etajul întâi nu se afla nimeni.

Găsi destul de uşor camera lui Hugh Chandler. Într-un colţ al camerei era un lavoar cu apă rece şi caldă. Deasupra, pe o policioară de sticlă, se găseau diverse tuburi, borcănaşe şi sticluţe.

Hercule Poirot se puse pe treabă rapid şi cu dexteritate…

Ceea ce avea de făcut nu-i luă prea mult timp. Era jos în hol când Diana ieşi din bibliotecă, roşie la faţă şi cu o înfăţişare războinică.

— E în regulă, zise ea.

Amiralul Chandler îl trase pe Poirot în bibliotecă şi închise uşa. Apoi spuse:

— Uitaţi, domnule Poirot. Nu-mi place deloc asta.

— Ce nu vă place, domnule amiral?

— Diana a insistat ca ea şi dumneavoastră să petreceţi noaptea aici. Nu vreau să fiu inospitalier…

— Nu e vorba de ospitalitate…

— După cum am zis, nu-mi place să fiu inospitalier, dar sincer, domnule Poirot, nu-mi place asta. Nu… Nu vreau asta. Şi nu înţeleg motivaţia. La ce ar putea ajuta?

— Să zicem că e vorba de un experiment pe care îl fac?

— Ce fel de experiment?

— Dacă nu vă supăraţi, asta e treaba mea…

— Uitaţi, domnule Poirot, în primul rând nu eu v-am cerut să veniţi aici…

Poirot îl întrerupse:

— Credeţi-mă, domnule amiral, înţeleg şi apreciez punctul dumneavoastră de vedere. Mă aflu aici numai şi numai din cauza încăpăţânării unei tinere îndrăgostite. Mi-aţi spus anumite lucruri. Colonelul Frobisher mi-a spus anumite lucruri. Hugh însuşi mi-a spus anumite lucruri. Acum – vreau să văd cu ochii mei.

— Da, dar ce să vedeţi? V-am spus, nu e nimic de văzut. Îl încui pe Hugh în camera lui în fiecare noapte şi asta-i tot.

— Şi totuşi, uneori, Hugh mi-a spus că dimineaţa uşa nu este încuiată.

— Cum adică?

— Nu aţi găsit niciodată uşa descuiată?

Chandler se încruntă.

— Mereu mi-am imaginat că o descuiase George. Ce vreţi să spuneţi?

— Unde lăsaţi cheia? În broască?

— Nu, o las pe un scrin alături. Eu sau George, sau Withers, valetul, o luăm de acolo dimineaţa. I-am spus lui Withers că o încui fiindcă Hugh e somnambul… Însă cred că ştie mai multe – dar e un servitor credincios, care e în slujba mea de ani buni.

— Mai există o altă cheie?

— Eu nu ştiu să fie.

— Se poate însă face o dublură.

— Dar cine…?

— Fiul dumneavoastră crede că el însuşi are una ascunsă pe undeva, deşi nu ştie de ea atunci când e treaz.

Din celălalt capăt al încăperii, colonelul Frobisher zise:

— Nu-mi place, Charles. Fata… Amiralul Chandler îi tăie rapid vorba:

— Exact ceea ce cred şi eu. Fata nu trebuie să vină aici cu dumneavoastră. Veniţi singur, dacă doriţi.

— De ce nu vreţi ca domnişoara Maberly să fie aici la noapte? Întrebă Poirot.

Frobisher spuse cu glas scăzut:

— E prea riscant. În aceste cazuri… Se opri.

— Hugh îi este foarte devotat, zise Poirot. Chandler exclamă:

— Tocmai de asta! La naiba, omule, totul e cu fundu-n sus când e vorba de un nebun. Hugh ştie şi el asta. Diana nu trebuie să vină aici.

— În privinţa asta, replică Poirot, Diana trebuie să decidă singură.

Apoi ieşi din bibliotecă. Diana aştepta afară, în maşină, îi strigă:

— O să ne luăm ce avem nevoie pentru noapte şi o să ajungem înapoi la timp pentru cină.

În timp ce străbăteau aleea lungă, Poirot îi repetă conversaţia pe care tocmai o avusese cu amiralul şi cu colonelul Frobisher. Diana râse dispreţuitoare.

— Ei cred că Hugh mi-ar face vreun rău?

În loc de răspuns, Poirot o întrebă dacă ar deranja-o să oprească la farmacistul din sat. Uitase – justifică el – să-şi pună în bagaj şi o periuţă de dinţi.

Farmacia se afla în mijlocul unei străzi liniştite din sat. Diana rămase să-l aştepte în maşină. I se păru însă că lui Hercule Poirot îi luă cam mult timp să-şi aleagă o periuţă…

VI

În dormitorul mare, cu mobilă grea de stejar, în stil elisabetan, Hercule Poirot stătea şi aştepta. Nu avea nimic de făcut decât să aştepte. Toate aranjamentele fuseseră făcute.

Auzind sunet de paşi afară, Poirot trase zăvorul şi deschise uşa. Pe culoar erau doi bărbaţi – doi bărbaţi de vârstă mijlocie, care păreau mai bătrâni decât vârsta pe care o aveau. Amiralul avea o expresie sumbră şi severă, iar colonelul Frobisher era crispat şi tremura.

Chandler zis simplu:

— Vreţi să veniţi cu noi, domnule Poirot?

Lângă uşa camerei Dianei Maberly se zărea o siluetă ghemuită. Lumina căzu pe o coamă de păr arămiu, ciufulit. Hugh Chandler era întins acolo, respirând profund. Era îmbrăcat în halat, cu papuci, şi în mână ţinea un cuţit ascuţit, strălucitor. Nu toată lama sclipea – ici şi colo se zăreau pete de un roşu aprins.

Hercule Poirot exclamă încet:

— Mon Dieu! Frobisher replică aspru:

— Diana e în regulă. Nu a atins-o. Ridică vocea şi strigă: Diana! Noi suntem! Deschide!

Poirot îl auzi pe amiral gemând şi murmurând încet:

— Oh, băiatul meu! Băiatul meu!

Se auzi sunetul zăvoarelor trase. Uşa se deschise şi în cadrul ei apăru Diana. Era albă ca varul.

— Ce s-a întâmplat? Se bâlbâi ea. A fost cineva… Care a încercat să intre… L-am auzit… Umblând la uşă… la clanţă… Zgâriind tăblia… Oh! A fost îngrozitor! Ca un animal…

Frobisher interveni:

— Slavă Domnului că uşa era încuiată!

— Domnul Poirot mi-a spus s-o încui!

— Ridicaţi-l şi aduceţi-l înăuntru! Zise Poirot.

Cei doi bărbaţi se aplecară şi îl ridicară pe tânărul inconştient. Dianei i se tăie răsuflarea când trecură pe lângă ea.

— Hugh? Ăsta-i Hugh? Ce are… Ce are pe mâini? Mâinile lui Hugh Chandler erau lipicioase şi umede cu o substanţă roşie-maronie. Diana gâfâi: -E sânge?

Poirot se uită întrebător la cei doi bărbaţi. Amiralul dădu aprobator din cap.

— Nu e uman, slavă Domnului! E de la o pisică! Am găsit-o jos în hol. Cu gâtul tăiat! După aceea, trebuie să fi venit aici…

— Aici? Vocea Dianei era îngrozită. La mine? Bărbatul de pe scaun se mişcă şi murmură. Îl priviră fascinaţi. Hugh Chandler se ridică în scaun şi clipi.

— Salut. Vocea lui era uimită, răguşită. Ce s-a întâmplat? De ce sunt…?

Se opri şi se uită la cuţitul pe care încă îl ţinea strâns în mână. Apoi rosti încet, cu o voce groasă:

— Ce am făcut?

Privirea lui se mută de la unul la altul şi se opri în cele din urmă asupra Dianei, care se făcuse mică lângă perete.

— Am atacat-o pe Diana? Întrebă el calm. Tatăl lui clătină din cap.

— Spuneţi-mi ce s-a întâmplat! Ceru Hugh să afle. Trebuie să ştiu!

Îi spuseră – îi povestiră cu jumătate de gură, întretăiat. Insistenţa lui tăcută îi determină să nu omită nimic.

Afară, soarele răsărea. Hercule Poirot dădu draperia la o parte. Lumina strălucitoare pătrunse înăuntru.

Chipul lui Hugh Chandler era liniştit, vocea – calmă când spuse:

— Înţeleg.

Apoi se ridică. Zâmbi şi se întinse. Cu un glas natural, rosti:

— E o dimineaţă frumoasă, nu? Cred că o să mă duc în pădure să încerc să prind un iepure.

Ieşi din cameră şi îi lăsă pe toţi uitându-se după el. Apoi amiralul porni după fiul său. Frobisher îl prinse de braţ.

— Nu, Charles. E cel mai bine – pentru el, bietul, dacă nu şi pentru ceilalţi.

Diana se aruncă pe pat, suspinând.

— Ai dreptate, George – ai dreptate, ştiu. Băiatul are curaj…

Frobisher zise, cu glasul frânt:

— E un adevărat bărbat…

După o clipă de tăcere, Chandler întrebă:

— La naiba, unde e străinul ăla afurisit?

VII

Glasul lui Hercule Poirot rosti un singur cuvânt, dar îl rosti cu o autoritate ciudată:

— Nu!

Hugh Chandler îl privi ţintă şi spuse cu o voce groasă, furioasă:

Din nou, Hercule Poirot repetă acel singur cuvânt:

— Nu.

— Nu vă daţi seama că, dacă uşa ei nu ar fi fost încuiată din greşeală, i-aş fi tăiat Dianei – Dianei!

— Nu-mi dau seama de nimic de genul ăsta. Nu ai fi omorât-o pe domnişoara Maberly.

— Am omorât pisica, nu-i aşa?

— Nu, nu ai omorât pisica. Nu ai omorât papagalul. Nu ai omorât nici o oaie.

Hugh îl privi uimit şi întrebă:

— Dumneavoastră aţi înnebunit sau eu?

Hercule Poirot replică:

— Niciunul din noi nu e nebun.

În acel moment, amiralul Chandler şi colonelul Frobisher intrară în încăpere. În spatele lor se afla Diana. Hugh Chandler zise cu o voce pierită, uimită:

— Omul ăsta zice că nu sunt nebun… Hercule Poirot interveni:

— Mă bucur să-ţi spun că eşti pe deplin sănătos.

Hugh izbucni în râs. Era un râs care, în opinia oricui, numai un nebun ar fi putut să-l scoată.

— E al naibii de amuzant! E normal, nu-i aşa, să tai gâtul oilor sau al altor animale? Eram normal, nu-i aşa, când am omorât acel papagal? Şi pisica din noaptea asta?

— Îţi spun că nu ai ucis oile – sau papagalul, sau pisica.

— Atunci cine a făcut-o?

— Cineva care a avut ca unic scop să dovedească faptul că eşti nebun. De fiecare dată ţi s-a dat un somnifer puternic şi un cuţit sau un briceag plin de sânge a fost aşezat lângă tine. Altcineva şi-a spălat mâinile pline de sânge în lavoarul tău.

— Dar de ce?

— Ca să faci ceea ce tocmai te pregăteai să faci când te-am oprit.

Hugh rămase cu privirea pierdută. Poirot se întoarse spre colonelul Frobisher.

— Domnule colonel, aţi trăit mulţi ani în India. Nu aţi întâlnit niciodată cazuri când anumite persoane erau în mod deliberat aduse la nebunie prin administrarea de droguri?

Chipul colonelului Frobisher se lumină şi spuse:

— Eu, personal, nu am întâlnit, dar am auzit destul de des de aşa ceva. Otrăvire cu datura. Ajunge să înnebunească o persoană în cele din urmă.

— Exact. Ei bine, principiul activ al daturei este foarte înrudit – dacă nu este chiar el – cu un alcaloid numit atropină, care poate fi obţinut şi din beladona sau din mătrăgună. Preparatele cu beladonă sunt destul de des întâlnite şi sulfatul de atropină este prescris gratuit pentru tratamente oculare. Prin duplicarea unei reţete şi cumpărarea produsului din diverse locuri se poate obţine o mare cantitate de otravă fără să se stârnească suspiciuni. Alcaloidul a putut fi apoi extras din ea şi introdus, să zicem, într-o cremă calmantă de bărbierit. Aplicată extern produce o iritaţie care ar conduce rapid la tăieturi în timpul bărbieririi şi astfel drogul ar continua să intre în organism. Ar apărea diferite simptome – uscăciune a gurii, halucinaţii, vedere dublă – toate simptomele pe care, de fapt, domnul Chandler le-a avut. Se întoarse spre tânăr.

— Şi ca să dispară şi ultimul dubiu din minte, vă voi spune că aceasta nu este o supoziţie, ci un fapt. Crema dumitale de ras este combinată cu o mare cantitate de sulfat de atropină. Am luat o mostră şi am testat-o.

Alb ca varul, tremurând, Hugh întrebă:

— Cine a făcut asta? De ce? Hercule Poirot răspunse:

— Asta am tot cercetat de când am sosit aici. Am căutat un motiv pentru crimă. Diana Maberly ar fi avut de câştigat din punct de vedere financiar de pe urma morţii dumitale, dar nu am luat asta în consideraţie la modul serios…

Hugh Chandler izbucni:

— Sper că nu!

— Apoi m-am gândit la un alt motiv posibil. La eternul triunghi: doi bărbaţi şi o femeie. Colonelul Frobisher a fost îndrăgostit de mama dumitale, amiralul Chandler s-a însurat cu ea.

Amiralul Chandler strigă:

— George? George! Nu-mi vine să cred! Hugh rosti pe un ton incredul:

— Vreţi să spuneţi că acea ură ar fi putut să se continue… Asupra unui fiu?

Hercule Poirot replică:

— În anumite circumstanţe, da. Frobisher exclamă:

— E o minciună afurisită! Nu-l crede, Charles! Chandler se îndepărtă de el şi murmură ca pentru sine:

— Datura… India – da, înţeleg… Şi nu ne-am gândit niciodată la otravă – nu atâta timp când în familie exista deja acea nebunie…

— Mais oui! Vocea lui Hercule Poirot se înălţă cu putere. Nebunie în familie. Un nebun, pornit pe răzbunare, viclean – aşa cum sunt nebunii – ascunzându-şi nebunia timp de ani întregi. Se răsuci spre Frobisher. Mon Dieu, trebuie să fi ştiut, trebuie să fi bănuit că Hugh era fiul dumneavoastră. De ce nu i-aţi spus niciodată?

Frobisher se bâlbâi, înghiţi în sec.

— Nu am ştiut. Nu am putut fi sigur… Vedeţi, Caroline a venit la mine odată – era înspăimântată de ceva, avea mari probleme. Nu ştiu, n-am ştiut niciodată despre ce era vorba. Ea… Eu. Ne-am pierdut capul. După aceea eu am plecat imediat – era singurul lucru pe care puteam să-l fac şi amândoi ştiam că trebuie să jucăm jocul până la capăt. Eu… Ei bine, m-am tot întrebat, dar nu puteam fi sigur. Caroline nu mi-a spus niciodată nimic care să mă facă să cred că Hugh era fiul meu. Apoi când a apărut această… Această urmă de nebunie am crezut că lucrurile s-au clarificat definitiv.

Poirot interveni:

— Da, s-au clarificat! Dumneavoastră nu aţi observat modul în care băiatul îşi împinge bărbia înainte şi îşi coboară sprâncenele – un tic pe care l-a moştenit de la dumneavoastră. Dar Charles Chandler a observat. A observat cu mulţi ani în urmă – şi a aflat adevărul de la soţia lui. Cred că ea era înspăimântată de el – el începuse să-şi arate nebunia – şi asta a împins-o în braţele dumneavoastră, cel pe care l-a iubit mereu. Charles Chandler şi-a plănuit răzbunarea. Soţia lui a murit într-un accident pe mare. Ei doi erau singuri în barcă şi numai el ştie cum s-a petrecut de fapt accidentul acela. Apoi s-a pregătit să-şi hrănească ura împotriva băiatului care îi purta numele, dar care nu era fiul său. Poveştile dumneavoastră din India i-au dat ideea otrăvirii cu datura. Hugh trebuia împins încet spre nebunie. Împins până în punctul de a-şi lua singur viaţa din cauza disperării. Setea de sânge era a amiralului Chandler, nu a lui Hugh. Charles Chandler a fost cel care era mânat de dorinţa de a tăia gâtul oilor pe câmpuri pustii. Însă Hugh trebuia să tragă ponoasele!

Ştiţi cum am ajuns să bănuiesc totul? Când amiralul Chandler s-a opus atât de mult ideii ca fiul său să consulte un doctor. Era destul de normal ca Hugh să fie împotrivă. Dar tatăl lui! Ar fi putut exista vreun tratament care să-l salveze pe fiul său – existau o mie de motive pentru care el să dorească să afle opinia unui medic. Dar nu, nu trebuia să i se permită unui doctor să-l vadă pe Hugh Chandler – căci doctorul ar fi descoperit că Hugh era sănătos!

Hugh spuse foarte calm:

— Sănătos… Sunt sănătos?

Făcu un pas spre Diana. Frobisher zise pe un ton sumbru:

— Eşti sănătos. Nu există nici o boală în familia noastră.

— Hugh… Zise Diana.

Amiralul Chandler luă arma lui Hugh şi spuse:

— Astea-s numai nişte aiureli! Cred că o să mă duc să văd dacă nu găsesc un iepure…

Frobisher vru să se apropie de el, dar mâna lui Hercule Poirot îl opri.

— Chiar dumneavoastră aţi spus – adineaori – că este cea mai bună soluţie…

Hugh şi Diana plecaseră din cameră. Cei doi bărbaţi, englezul şi belgianul, îl priviră pe ultimul Chandler cum traversează parcul şi intră în pădure. Imediat, auziră un foc de armă…

Capitolul 8

CAII LUI DIOMEDE

Telefonul sună.

— Salut, Poirot, dumneata eşti?

Hercule Poirot recunoscu vocea tânărului doctor Stoddard, îi plăcea de Michael Stoddard, zâmbetul lui timid şi prietenos, era amuzat de interesul lui naiv pentru crimă şi îl respecta ca fiind un om pasionat şi priceput în meseria Iui.

— Nu vreau să te deranjez… Continua tânărul şi ezită.

— Dar ceva te deranjează pe dumneata? Sugeră Poirot.

— Exact. Vocea lui Michael Stoddard părea uşurată. Ai nimerit-o din prima!

— Eh bien, ce pot face pentru dumneata, prietene? Stoddard părea să şovăie. Se bâlbâi puţin atunci când răspunse:

— Bănuiesc că aş fi f-f-foarte obraznic dacă te-aş ruga să vii până aici în noaptea asta… Dar sunt oarecum la ananghie.

— Sigur că e o să vin. Acasă la dumneata?

— Nu – de fapt sunt la Conningby Mews10, la numărul 17. Chiar poţi să vii? Aş fi teribil de recunoscător.

— O să sosesc imediat, replică Hercule Poirot.

II

Hercule Poirot merse de-a lungul clădirilor întunecate uitându-se la numere. Trecuse de ora unu noaptea şi majoritatea oamenilor păreau să se fi dus la culcare, deşi mai era lumină la una sau două ferestre.

— Slavă Domnului! Haide înăuntru!

O scară simplă ducea la etaj. Aici, în partea dreaptă, se afla o încăpere destul de mare, împodobită cu divane, covoare, perne triunghiulare şi nenumărate sticle şi pahare mari.

Totul era în dezordine, mucuri de ţigară şi sticlă spartă erau împrăştiate peste tot.

— Ha! Făcu Hercule Poirot. Mon cher Watson, deduc că aici a avut loc o petrecere zdravănă!

— A fost o petrecere, aşa e, replică Stoddard sumbru. Şi încă ce petrecere, aş spune!

— Deci dumneata nu ai participat?

— Nu, eu mă aflu aici strict din motive profesionale.

— Ce s-a întâmplat?

— Locul aparţine unei femei pe nume Patience Grace – doamna Patience Grace.

— Pare un vechi nume încântător, afirmă Poirot.

— Nu e nimic încântător sau vechi în legătură cu doamna Grace. E frumoasă, dar totodată o femeie dură. A avut deja vreo doi soţi, iar acum are un prieten pe care îl bănuieşte că încearcă să îi dea papucii. Au început petrecerea cu băutură şi au terminat-o cu droguri – cocaină, ca să fiu mai precis. Cocaina e genul de substanţă care te face să te simţi la început nemaipomenit, şi toată lumea din jur este minunată.

Te învigorează şi te determină să simţi că poţi face de două ori mai multe decât în mod normal. Dacă iei prea mult îţi provoacă o stare de agitaţie violentă, delir şi închipuiri! Doamna Grace a avut o ceartă foarte aprinsă cu prietenul ei, o persoană extrem de neplăcută pe nume Hawker. Drept urmare, acesta a părăsit-o pe loc, iar ea s-a aplecat pe fereastră ca să tragă de la mică distanţă după el cu un revolver nou-nouţ, pe care cineva a fost destul de nebun ca să i-l dea. Hercule Poirot ridică din sprâncene.

— Şi l-a nimerit?

— Da de unde! Glonţul a trecut pe la câţiva metri depărtare, aş zice. Ceea ce a nimerit a fost un vagabond care se afla pe stradă şi căuta prin gunoaie. Glonţul i-a trecut prin carne, în braţ. Desigur că a făcut un scandal monstru şi toţi musafirii strânşi l-au adus aici, s-au speriat de tot sângele care curgea şi au venit la mine să mă cheme.

— Şi?

— Şi dumneata?

— Eu am mai avut ceva de lucru. La momentul respectiv, doamna Grace era isterică de-a binelea. I-am făcut o injecţie şi am pus-o în pat. Mai era o fată aproape leşinată – era destul de tânără, şi m-am ocupat şi de ea. Până am terminat, toţi se risipiseră ca potârnichile.

Făcu o pauză.

— Şi apoi, zise Poirot, ai avut timp să cântăreşti mai bine situaţia.

— Exact, recunoscu Stoddard. Dacă ar fi fost doar o simplă petrecere, ei bine, lucrurile s-ar fi terminat aici. Dar cu drogurile e ceva diferit.

— Eşti sigur de asta?

— A, absolut. Nu-i nici o îndoială. E cocaină. Am găsit urme într-o cutie lăcuită – o trag pe nas, ştii? Întrebarea e – de unde provine? Mi-am amintit că vorbeai deunăzi că a crescut numărul dependenţilor de droguri.

Hercule Poirot dădu aprobator din cap şi zise:

— Poliţia o să fie interesată de petrecerea din seara asta. Michael Stoddard rosti nefericit:

— Tocmai asta e…

Poirot îl privi cu o atenţie crescută.

— Dar dumneata nu eşti foarte nerăbdător ca poliţia să fie interesată?

Michael Stoddard murmură:

— În chestiile astea ajung să fie implicaţi oameni nevinovaţi… Nu este uşor pentru ei.

— Persoana pentru care manifeşti această grijă este doamna Patience Grace?