Articol I. Agatha Christie Articol II. Muncile lui Hercule

— Deci sunteţi într-adevăr Hercule Poirot?

— Exact.

— Fiindcă am vrut să fiu foarte sigur că îl dau pe mâna poliţiei pe adevăratul Marrascaud.

Apoi murmură ca pentru sine:

— Să-l capturez viu pe mistreţul sălbatic din Erymanthos…

Capitolul 5

GRAJDURILE LUI AUGIAS

— Situaţia este extrem de delicată, domnule Poirot.

Un zâmbet uşor flutură rapid pe buzele lui Hercule Poirot, care fu cât pe ce să răspundă: „întotdeauna este aşa”.

În schimb, adoptă o mină serioasă care ar fi putut fi descrisă drept o combinaţie de înţelegere şi extremă discreţie.

Sir George Conway continuă cu mare seriozitate. Expresiile curgeau uşor de pe buzele sale: delicateţea extremă a poziţiei de guvernator… Interesul public… Solidaritatea partidului… Necesitatea prezentării unui front unit… Puterea presei… Bunăstarea ţării…

Totul suna cum nu se poate mai bine… Dar erau doar vorbe goale. Hercule Poirot sesiză încordarea atât de familiară a fălcilor, când simţi nevoia să căşti, dar politeţea te împiedică să faci asta. Mai simţise acest lucru când citea procesele-verbale ale dezbaterilor parlamentare. Însă în acele cazuri nu fusese nevoit să-şi ascundă căscatul.

Se pregăti sufleteşte să îndure totul cu răbdare. În acelaşi timp, îi era milă de Sir George Conway. Era evident că omul dorea să-i spună ceva – şi la fel de evident era că îşi pierduse talentul de a povesti simplu. Pentru el vorbele deveniseră un mijloc de ascundere a faptelor – nu de dezvăluire a lor. Era versat în arta folosirii expresiilor utile, adică a acelor fraze care sună frumos în ureche, dar care sunt total golite de înţeles.

Cuvintele se rostogoleau – bietul Sir George se înroşise de-a binelea la faţă. Îi aruncă o privire disperată bărbatului aflat la capătul mesei, iar celălalt interveni.

Edward Ferrier spuse:

— E-n regulă, George. Îi spun eu.

Hercule Poirot îşi mută privirea de la ministrul de Interne la prim-ministru. Simţi un interes real pentru Edward Ferrier, un interes născut de o frază întâmplătoare a unui bătrân de 82 de ani. După ce rezolvase o problemă ce ţinea de chimie, esenţială pentru condamnarea unui criminal, profesorul Fergus Macleod abordase o clipă chestiunile politice. La retragerea faimosului şi îndrăgitului John Hammett (în prezent Lord Cornworthy), ginerelui său, Edward Ferrier, i se ceruse să formeze cabinetul. După standardele politicienilor, era un om tânăr – nu împlinise cincizeci de ani. Profesorul Macleod spusese: „Ferrier mi-a fost student odată. Este un om de încredere”.

Asta fusese tot, dar pentru Hercule Poirot era suficient. Dacă Macleod spunea despre un om că este „de încredere”, asta reprezenta o mărturie a caracterului acestuia în comparaţie cu care entuziasmul popular sau al presei nu avea nici o valoare.

Aceasta coincisese, ce-i drept, şi cu părerea publicului. Edward Ferrier era considerat un om de încredere – atât, nu strălucit, nu măreţ, nu cărturar, nici măcar un orator cu prea multă elocinţă. Era doar un om de încredere, crescut în spiritul tradiţiei, căsătorit cu fiica lui John Hammett, care fusese mâna dreaptă a acestuia şi căruia i se putea încredinţa sarcina guvernării ţării în tradiţia lui John Hammett.

Pentru că John Hammett era un personaj deosebit de drag presei şi poporului din Anglia. Era întruchiparea tuturor calităţilor iubite de un englez. Oamenii spuneau despre el: „Se simte că Hammett e cinstit”. Circulau anecdote despre viaţa lui simplă, despre pasiunea pentru grădinărit. La fel de celebre ca pipa lui Baldwin6 şi umbrela lui Chamberlain7 era lodenul lui Hammett. Întotdeauna îl purta cu el – o piesă de îmbrăcăminte decolorată de vreme. Reprezenta un simbol – al climatului englez, al precauţiei prudente a rasei engleze, a ataşamentului lor pentru obiecte vechi. Mai mult, în felul său bolovănos, John Hammett era un orator. Discursurile sale, rostite cu calm şi seriozitate, conţineau acele clişee simple şi sentimentale, atât de adânc înrădăcinate în inimile englezilor. Uneori străinii le critică, afirmând că sunt atât ipocrite, cât şi insuportabil de nobile. Pe John Hammet nu-l deranja deloc să fie nobil – într-o manieră cavalerească, de şcoală veche, uşor superioară.

Mai mult, era un om cu o prezenţă impresionantă – înalt, elegant, blond cu ochi foarte albaştri. Mama lui era daneză şi el însuşi fusese mulţi ani prim lord al amiralităţii8, ceea ce-i adusese porecla de „Vikingul”. Când, în cele din urmă, sănătatea precară îl obligase să predea frâiele funcţiei, o nelinişte profundă se instalase în ţară. Cine avea să-i urmeze? Strălucitul Lord Charles Delafield? (Prea strălucit – Anglia nu avea nevoie de strălucire.) Evan Whittler? (Deştept – dar poate puţin cam lipsit de scrupule.) John Potter? (Genul de om care se putea vedea în postura de dictator – şi noi nu doream nici un dictator în această ţară, mulţumim foarte mult.) Deci un oftat de uşurare se auzi atunci când liniştitul Edward Ferrier prelua funcţia.

Ferrier era în regulă. Fusese pregătit de Bătrân, se însurase cu fiica Bătrânului. Folosind o expresie clasic englezească, Ferrier avea să „continue”.

Hercule Poirot îl studie pe bărbatul calm, cu chip măsliniu şi voce plăcută. Zvelt şi brunet, şi cu o înfăţişare obosită.

Edward Ferrier spunea:

— Domnule Poirot, poate aţi auzit de un săptămânal numit X-ray News?

— Mi-am aruncat ochii pe el, recunoscu Poirot, roşind uşor. Prim-ministrul continuă:

— Atunci ştiţi mai mult sau mai puţin ce conţine. Chestii semicalomnioase. Articole acide care fac aluzii la vreo istorie secretă senzaţională. Unele sunt adevărate, altele sunt inofensive – dar toate servite într-o manieră picantă. Ocazional… Făcu o pauză, apoi continuă cu o voce uşor schimbată: Ocazional, este ceva mai mult.

Hercule Poirot păstră tăcerea. Ferrier reluă:

— Sunt două săptămâni de când se fac aluzii privind dezvăluiri iminente ale unui scandal de primă mână în „cele mai înalte cercuri politice”. „Dezvăluiri uluitoare de jaf şi corupţie.”

Hercule Poirot răspunse, ridicând din umeri:

— E o şmecherie veche. Când respectivele dezvăluiri chiar sunt făcute, de obicei îi dezamăgesc crunt pe amatorii de senzaţional.

— Acestea nu-i vor dezamăgi, replică Ferrier sec.

— Deci, ştiţi care vor fi aceste dezvăluiri? Întrebă Hercule Poirot.

— Cu o doză destul de mare de acurateţe.

Edward Ferrier rămase tăcut o vreme, apoi începu să vorbească. Atent, metodic, prezentă povestea.

Nu era o relatare edificatoare. Acuzaţii privind folosirea unor tertipuri neruşinate, jonglerii cu acţiuni, utilizare abuzivă a fondurilor partidului. Acuzaţiile erau îndreptate împotriva fostului prim-ministru, John Hammett. Îl arătau ca pe un ticălos necinstit, un şarlatan care înşela încrederea oamenilor, care îşi folosise poziţia ca să strângă pentru sine o avere uriaşă.

Vocea calmă a prim-ministrului se opri în cele din urmă. Ministrul de Interne gemu şi izbucni:

— Este monstruos – monstruos! Tipul ăsta, Perry, care scoate mizeria asta, ar trebui împuşcat!

— Aceste aşa-zise dezvăluiri urmează să apară în X-ray News?

— Da.

— Ce măsuri propuneţi să fie luate în acest caz?

— Şi o să facă asta?

— Nu.

— De ce?

— Totuşi, dacă pierd procesul, şi pierderile lor ar fi extrem de mari.

Ferrier rosti încet:

— S-ar putea să nu-l piardă.

— De ce?

Sir George răspunse afectat:

— Eu totuşi consider că…

Dar Edward Ferrier deja începuse să vorbească:

— Fiindcă ceea ce au de gând să publice este… Adevărul.

Un geamăt izbucni din gâtlejul lui Sir George Conway, revoltat de o asemenea sinceritate total neparlamentară.

— Edward, prietene dragă! Exclamă el. Desigur că nu o să recunoaştem…

Umbra unui zâmbet trecu pe chipul obosit al lui Edward Ferrier.

— Din nefericire, George, sunt momente când adevărul gol-goluţ trebuie să fie spus. Acesta este unul dintre acele momente.

Sir George exclamă:

— Înţelegeţi, domnule Poirot, că totul este strict confidenţial. Nici un cuvânt…

Ferrier îl întrerupse:

— Domnul Poirot înţelege asta. Apoi continuă încet: Ceea ce s-ar putea să nu înţeleagă sunt următoarele: tot viitorul Partidului Popular este acum în joc. John Hammett, domnule Poirot, a fost Partidul Popular. A fost întruchiparea a ceea ce acesta reprezintă pentru poporul englez – întruchiparea Decenţei şi a Cinstei. Nimeni nu ne-a crezut vreodată străluciţi. Am făcut gafe şi încurcături. Dar am reprezentat tradiţia strădaniei de a face ce ne stă în puteri – şi am reprezentat, de asemenea, cinstea fundamentală. Nenorocirea noastră este că acest… Acest om era simbolul nostru, Omul Cinstit al Poporului, par excellence – şi s-a dovedit a fi cel mai mare bandit al generaţiei sale.

Un alt geamăt se auzi dinspre Sir George.

— Dumneavoastră nu aţi ştiut nimic despre toate astea? Întrebă Poirot.

Din nou, un zâmbet străbătu rapid faţa obosită a lui Ferrier.

— S-ar putea să nu mă credeţi, dar, ca toţi ceilalţi, am fost complet indus în eroare. Nu am înţeles niciodată atitudinea ciudat de rezervată a soţiei mele faţă de tatăl ei. Acum o înţeleg. Ea îi cunoştea adevăratul caracter. Făcu o pauză, apoi continuă: Când adevărul a început să iasă la iveală, am fost îngrozit, nu mi-a venit să cred. Am insistat ca socrul meu să demisioneze din motive de sănătate şi ne-am apucat să… Să curăţăm mizeria. Sir George gemu.

— Grajdurile lui Augias! Poirot tresări.

— Mi-e teamă, spuse Ferrier, că se va dovedi o treabă prea herculeană pentru noi. Odată ce faptele devin publice, va exista un val de reacţii în întreaga ţară. Guvernul va cădea. Vor urma alegeri generale şi, după toate probabilităţile, Everhard şi partidul său se vor întoarce la putere. Ştiţi care e politica lui Everhard.

Sir George izbucni:

— E un tăciune aprins – un adevărat tăciune aprins. Ferrier rosti cu gravitate:

— Everhard este capabil – dar este nesăbuit, agresiv şi total lipsit de tact. Susţinătorii lui sunt incapabili şi schimbători. Ar fi practic o dictatură.

Hercule Poirot dădu aprobator din cap. Sir George behăi:

— Ce bine dacă am putea muşamaliza torul…

Încet, premierul clătină din cap. Era o mişcare care sugera înfrângere.

— Am trimis după dumneavoastră, domnule Poirot, ca ultimă speranţă. După părerea mea, toată afacerea asta este prea mare, prea mulţi oameni ştiu despre ea, ca să poată fi ascunsă cu succes. Singurele două metode care ne-au mai rămas sunt, ca s-o spun pe şleau, fie folosirea forţei, fie legalizarea mitei – şi nu cred că există reale şanse de succes. Ministrul de Interne a comparat necazurile noastre cu sarcina curăţării grajdurilor lui Augias. Este nevoie, domnule Poirot, de puterea unui potop, de dezlănţuirea celor mai mari forţe ale naturii – nimic altceva decât de un miracol.

— De fapt, este nevoie de un Hercule, zise Poirot, dând din cap cu o expresie încântată. Apoi adăugă: Nu uitaţi, numele meu este Hercules…

— Şi puteţi face miracole, domnule Poirot? Întrebă Edward Ferrier.

— Nu din acest motiv aţi trimis după mine? Fiindcă aţi crezut că pot să fac?

— E adevărat… Mi-am dat seama că, dacă mai există o salvare, ar putea veni numai prin intermediul unei sugestii fantastice şi complet neortodoxe. Se opri o clipă, apoi reluă: Dar poate, domnule Poirot, aveţi un punct de vedere etic asupra situaţiei? John Hammett a fost un escroc şi legenda lui John Hammett trebuie distrusă. Poate cineva să-şi construiască o casă cinstită pe o fundaţie necinstită? Nu ştiu. Dar ştiu că vreau să încerc. Zâmbi cu o amărăciune subită. Politicianul vrea să-şi păstreze scaunul – ca de obicei, din cele mai nobile motive.

Hercule Poirot se ridică şi spuse:

— Monsieur, poate că experienţa căpătată în cadrul poliţiei nu mi-a dat prilejul să am o părere foarte bună despre politicieni. Dacă John Hammet ar mai fi în funcţie, nu aş ridica un deget – nu, nici măcar un deget. Dar ştiu ceva despre dumneavoastră. Un om cu adevărat mare, unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă şi cărturari ai zilelor noastre, mi-a spus că sunteţi un om de încredere. Aşa că voi face tot ce-mi stă în puteri.

Se înclină şi părăsi încăperea. Sir George izbucni:

— Ei bine, ce mai neobrăzare…

Dar Edward Ferrier, încă zâmbind, replică:

— A fost un compliment.

II

În timp ce cobora, Hercule Poirot fu interceptat de o femeie înaltă, blondă, care îi spuse:

Femeia închise uşa, îi făcu semn să se aşeze pe un scaun şi îi oferi o ţigară. Ea se aşeză în faţa lui şi rosti calm:

— Tocmai v-aţi văzut cu soţul meu şi v-a spus despre… Tatăl meu.

Poirot o privi cu atenţie. Văzu o femeie înaltă, încă frumoasă, cu un chip care vădea caracter şi inteligenţă. Doamna Ferrier era o figură foarte populară. Ca soţie a premierului, avea parte în mod firesc de atenţia publică. Ca fiică a tatălui său, popularitatea ei era încă şi mai mare. Dagmar Ferrier reprezenta idealul popular pentru femeia din Anglia.

Era o soţie devotată, o mamă afectuoasă şi împărtăşea dragostea soţului ei pentru viaţa la ţară. Era interesată tocmai de acele aspecte ale vieţii publice considerate în general a fi sferele potrivite pentru activităţile feminine. Se îmbrăca bine, dar niciodată cu o eleganţă ostentativă. Dedica mult din timpul şi preocupările ei activităţilor caritabile de amploare şi pusese în aplicare planuri speciale pentru ajutorarea femeilor ai căror soţi erau şomeri. Era admirată de întreaga naţiune şi reprezenta cel mai valoros bun al partidului.

— Probabil că sunteţi teribil de îngrijorată, madame, zise Poirot.

— Oh, aşa e – nici nu ştiţi cât de tare. Vreme de mulţi ani mi-a fost groază de… Ceva.

— Deci, nu aţi avut nici cea mai mică idee despre ceea ce se întâmpla? Întrebă Poirot.

Ea clătină din cap.

— Nu, absolut deloc. Ştiam doar că tatăl meu nu era… Nu era ceea ce credea toată lumea. Mi-am dat seama, încă de când eram copil, că era un… Impostor. Vocea ei era joasă şi amară. Numai pentru faptul că e căsătorit cu mine, Edward… Edward va pierde tot.

Poirot spuse cu o voce calmă:

— Aveţi vreun duşman, madame? Ea ridică privirea, surprinsă.

— Duşmani? Nu cred. Poirot zise gânditor:

— Eu cred că aveţi… Apoi continuă: Aveţi curaj, madame? S-a pus în mişcare o campanie de proporţii, împotriva soţului dumneavoastră… Şi împotriva dumneavoastră. Trebuie să fiţi pregătită să vă apăraţi.

— Dar nu eu contez. Numai Edward!

— Unul îl implică şi pe celălalt, replică Poirot. Nu uitaţi, madame, că sunteţi soţia Cezarului.

Văzu cum îi dispare culoarea din obraji. Doamna Ferrier se plecă în faţă şi spuse:

— Ce încercaţi să-mi spuneţi?

III

Percy Perry, editorul ziarului X-ray News, stătea la biroul său şi fuma. Era un om scund, cu o faţă de viezure. Spunea cu o voce moale, onctuoasă:

— Nu eşti îngrijorat?

— Să mă aştept la acţiuni de forţă? Nu e stilul lor. Nu au curaj. Oricum, nu le-ar servi la nimic. Nu, după cum am organizat totul – în ţara asta, pe continent şi în America.

— Probabil sunt destul de fierţi, afirmă celălalt. Nu o să facă nimic?

— O să trimită pe cineva să discute…

Se auzi un bâzâit. Percy Perry ridică receptorul.

— Cine zici că e? Bine, trimite-l sus. Închise telefonul şi rânji. L-au trimis pe copoiul ăla belgian să se ocupe. Vine chiar acum să-şi facă numărul. Vrea să ştie dacă o să cooperăm.

Hercule Poirot intră în încăpere. Era îmbrăcat impecabil şi avea o camelie albă la butonieră.

— Mă bucur să vă cunosc, domnule Poirot, începu Percy Perry. Eraţi în drum spre hipodromul regal de la Ascot? Nu? Greşeala mea.

Hercule Poirot replică:

— Sunt flatat. Oricine speră să aibă o înfăţişare adecvată. E cu atât mai important – măsură inocent cu privirea chipul editorului şi îmbrăcămintea oarecum şleampătă – când persoana respectivă e destul de puţin înzestrată de la natură.

Perry i-o tăie scurt:

— De ce aţi dorit să mă vedeţi?

Poirot se aplecă în faţă, îl bătu uşor pe genunchi şi spuse eu un zâmbet radios:

— Şantaj.

— Ce naiba vreţi să spuneţi cu „şantaj”?

— Am auzit – o păsărică mi-a spus – că în diferite ocazii aţi fost pe punctul să publicaţi anumite afirmaţii foarte dăunătoare în ziarul dumneavoastră spirituel. Apoi, cu o micuţă şi foarte plăcută umflare a contului din bancă, acele afirmaţii n-au mai fost publicate până la urmă.

Poirot se lăsă pe spătar şi clătină din cap părând oarecum mulţumit.

— Vă daţi seama că ceea ce sugeraţi poate fi considerată calomnie?

Poirot zâmbi plin de încredere.

— Sunt sigur că nu o să vă supăraţi.

— Ba mă supăr! Cât despre şantaj, nu există vreo dovadă că aş fi şantajat vreodată pe cineva.

— Nu, nu, sunt sigur. M-aţi înţeles greşit. Nu vă ameninţam. Doar pregăteam terenul pentru o întrebare simplă. Cât?

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, replică Percy Perry.

— Despre o chestiune de importanţă naţională, domnule Perry.

Schimbară o privire plină de înţelesuri.

— Eu sunt un reformist, domnule Poirot, zise Percy Perry. Vreau să văd că se face curăţenie în politică. Sunt împotriva corupţiei. Ştiţi care este starea politicii în ţara asta? Grajdurile lui Augias, nici mai mult, nici mai puţin.

— Tiens! Exclamă Hercule Poirot. Şi dumneavoastră aţi folosit expresia asta!

— Şi pentru a curăţa aceste grajduri, continuă editorul, este nevoie de marele potop purificator al Opiniei Publice.

Hercule Poirot se ridică în picioare şi zise:

— Aplaud aceste sentimente. Apoi adăugă: Păcat că nu aveţi nevoie de bani!

Percy Perry se grăbi să spună:

— Hei, staţi puţin! Nu am zis că… Dar Hercule Poirot deja ieşise pe uşă.

Motivaţia lui pentru evenimentele ulterioare este că nu suportă şantajiştii.

IV

Everitt Dashwood, tânărul vesel angajat la The Branch, îl bătu afectuos pe spate pe Hercule Poirot.

— Nu voiam să spun că eşti la acelaşi nivel cu Percy Perry.

— Căpuşa aia nenorocită! E o pată pentru profesia noastră. Cu toţii l-am termina dacă am putea.

— În acest moment, se întâmplă să fiu implicat într-o mică afacere de curăţare a unui scandal politic, afirmă Hercule Poirot.

— Cureţi Grajdurile lui Augias, nu? Zise Dashwood. E cam prea mult şi pentru tine, prietene. Sper că trebuie numai să scoţi din matcă Tamisa şi să iei cu totul parlamentul.

— Eşti cam cinic, replică Hercule Poirot, clătinând din cap.

— Pur şi simplu cunosc lumea, asta-i tot.

— Cred că eşti exact omul pe care-l căutam. Ai o fire fără astâmpăr, eşti un tip corect şi îţi place tot ce iese de sub tipar.

— Şi asta înseamnă că…

— Am un mic plan pe care vreau să-l pun în practică. Dacă ideile mele sunt corecte, o să fie demascat un complot senzaţional. Şi asta, prietene, va fi o lovitură pentru ziarul tău.

— Se face, rosti Dashwood vesel.

— Este vorba de un complot obscen împotriva unei femei.

— Din ce în ce mai bine. Chestiile legate de sex se vând întotdeauna.

— Atunci stai jos şi ascultă.

V

Oamenii vorbeau.

— Ei bine, nu cred asta. John Hemmett a fost mereu un om cinstit. Nu ca unii dintre politicienii ăştia.

— Aşa s-a zis despre toţi şarlatanii înainte să fie demascaţi.

— Se zice că a făcut mii de lire din afacerea aia cu petrolul palestinian. N-a fost decât o şmecherie, asta-i tot.

— Toţi sunt o apă şi-un pământ. Nişte escroci, până la unu'.

— Ba pă Everhard nu o să-l vezi făcând una ca asta. El e unul dă şcoală veche.

— Io nu pot să cred că John Hemmett e din gaşca bandiţilor. Nu-ţi vine să crezi câte scriu ziarele în ziua de azi.

— Nevasta lui Ferrier e fiică-sa. Ai văzut ce se zice despre ea?

Se aplecară asupra unui exemplar citit şi răscitit din X-ray News.

— Nevasta lui Cezar? Am auzit că o anumită doamnă sus-pusă din politică a fost zărită deunăzi în nişte împrejurări foarte ciudate. Împreună cu gigoloul ei. Oh, Dagmar, Dagmar, cum ai putut să fii atât de nesăbuită?

— Doamna Ferrier nu e genul. Gigolo? Asta e un bagabont d-ăla macaronar?

O altă voce rosti:

— Nu poţi să ştii niciodat' cu muierile. Toate-s la fel, dacă mă întrebi pe mine.

VI

Oamenii vorbeau.

— Însă mereu a fost atât de teribil de demodată şi decentă, la deschiderea de bazaruri.

— E doar un camuflaj, dragă. Se spune că e o nimfomană. Ei bine, vreau să zic că totul e în X-ray News. A, nu se spune chiar direct, dar poţi citi printre rânduri. Nu ştiu cum află chestiile astea.

— Ce părere ai de tot scandalul ăsta politic? Se spune că tatăl ei a delapidat fondurile partidului.

VII

Oamenii vorbeau.

— Crezi că toate lucrurile astea îngrozitoare sunt adevărate?

— După cum am zis, nu-mi place să cred asta despre ea. Păi cum, de-abia a deschis un bazar în Pelchester în iunie trecut. Am fost aproape de ea cum sunt de canapeaua asta. Şi avea un zâmbet atât de plăcut!

— Dar ce spun eu este că nu există fum fără foc.

— Ei bine, sigur că este adevărat. Oh, Doamne, se pare că nu mai poţi avea încredere în nimeni!

VIII

— Aceste atacuri la adresa soţiei mele! Sunt scabroase – absolut scabroase! O să-l dau în judecată pe mizerabilul acela! Hercule Poirot replică:

— Nu v-aş sfătui să faceţi asta.

— Dar minciunile astea afurisite trebuie să înceteze.

— Sunteţi sigur că toate sunt minciuni?

— Naiba să te ia, da!

Poirot întrebă, înclinându-şi uşor capul într-o parte:

— Ce spune soţia dumneavoastră?

Pentru o clipă, Ferrier păru luat prin surprindere.

— Zice că cel mai bine ar fi să nu luăm în seamă… Dar nu pot să fac asta – toată lumea vorbeşte.

— Da, toată lumea vorbeşte, fu de acord Hercule Poirot.

IX

Apoi în toate ziarele apăru micul anunţ sec:

Conjuncturi, zvonuri… Informaţii sigure că doamna Ferrier nu se afla în Scoţia, că nu fusese niciodată în Scoţia.

Poveşti, poveşti scandaloase referitoare la locul unde doamna Ferrier se afla cu adevărat…

Şi iarăşi, lumea vorbea.

— Îţi spun eu, Andy a văzut-o. Şi încă în locul ăla îngrozitor! Era beată sau drogată şi cu un gigolo argentinian absolut îngrozitor – Ramon. Îţi dai seama!

Şi mai multe vorbe.

Doamna Ferrier fugise cu un dansator argentinian. Fusese văzută la Paris, drogată. Lua droguri de ani întregi. Bea ca un beţivan de ultima speţă.

Încet-încet, spiritul virtuos al locuitorilor Angliei, la început neîncrezător, se îndârjise împotriva doamnei Ferrier. Se părea că trebuia să existe ceva adevăr în asta! Ea nu era genul de femeie potrivită să fie soţia prim-ministrului. „O Jezebel, asta este, nimic mai mult decât o Jezebel!”