Articol I. Agatha Christie Articol II. Muncile lui Hercule

Apoi apăruseră pozele.

Doamna Perrier, fotografiată la Paris – întinsă lejer pe canapeaua unui club de noapte, cu braţul înconjurând familiar umărul unui tânăr brunet, cu piele măslinie şi înfăţişare depravată.

Alte instantanee – pe jumătate dezbrăcată pe o plajă, cu capul sprijinit de umărul acelui pierde-vară.

Şi dedesubt: „Doamna Ferrier se distrează…”

Două zile mai târziu, ziarul X-ray News fu dat în judecată pentru calomnie.

X

Cazul fu prezentat din partea acuzării de Sir Mortimer Inglewood, K. C. Impunător şi plin de indignare, acesta susţinu că doamna Ferrier era victima unui complot infam – un complot care putea fi asemănat numai cu faimosul caz al Colierului reginei, familiar cititorilor lui Alexandre Dumas. Acel complot fusese pus la cale pentru a o denigra pe regina Maria Antoaneta în ochii poporului. La fel, şi acest complot fusese instrumentat pentru a discredita o femeie nobilă şi virtuoasă, aflată în ţara asta în poziţia soţiei lui Cezar.

Primul pe listă fu episcopul de Northumbria.

Doctor Henderson, episcopul de Northumbria, era una dintre cele mai bine-cunoscute figuri din Biserica Anglicană, un om de mare cucernicie şi integritate de caracter. Era un om cu mintea deschisă, tolerant şi un predicator minunat. Era iubit şi respectat de toţi cei care îl cunoşteau.

Intră în boxă şi jură că, între datele menţionate, doamna Edward Ferrier stătuse la palat cu el şi cu soţia lui. Epuizată de activităţile de binefacere, i se recomandase o odihnă completă. Vizita ei fusese ţinută în secret, astfel încât să înlăture orice motiv de îngrijorare din partea presei.

Un doctor eminent îi urmă episcopului şi depuse mărturie că îi recomandase doamnei Ferrier odihnă şi lipsa totală a oricărei griji.

Un medic generalist local declară că o îngrijise pe doamna Ferrier la palat.

Următorul martor chemat fu Thelma Andersen.

Un fior străbătu curtea când femeia intră în boxa martorilor. Toată lumea îşi dădu seama de puternica asemănare a acesteia cu doamna Edward Ferrier.

— Numele dumneavoastră este Thelma Andersen?

— Da.

— Da. M-am născut la Copenhaga.

— Aţi lucrat anterior la o cafenea aici?

— Da, domnule.

— Vă rugăm să ne spuneţi cu cuvintele dumneavoastră ce s-a întâmplat pe 18 martie.

— Există un gentleman care venea la masa mea – un domn englez. Mi-a zis că lucrează pentru un ziar englezesc – X-ray News.

— Sunteţi sigură că a menţionat numele acesta – X-ray News?

— Da, sunt sigură, pentru că, vedeţi, la început am crezut că e o publicaţie medicală. Dar nu, se pare că nu este aşa. Apoi mi-a zis că există o actriţă de film care doreşte să-şi găsească o dublură şi că eu sunt exact tipul potrivit. Eu nu ştiu multe despre filme şi nu am recunoscut numele pe care l-a zis, dar el mi-a spus că da, este foarte faimoasă, dar că nu se simte bine şi că vrea pe cineva să apară în public, iar pentru asta îmi va plăti mulţi bani.

— Ce sumă v-a oferit acest domn?

— Cinci sute de lire. La început, nu am crezut – am crezut că e vreo şmecherie, dar mi-a plătit imediat jumătate din sumă. Aşa că, atunci mi-am dat demisia de unde lucram.

Povestea continuă. Fusese dusă la Paris, i se dăduseră haine elegante, precum şi o „escortă”. „Un domn argentinian foarte drăguţ – foarte respectuos, foarte politicos.”

Era clar că femeia se distrase foarte bine. Zburase la Londra şi fusese dusă la anumite cluburi de noapte de către cavalerul ei cu piele măslinie. Fusese fotografiată la Paris cu el. Unele dintre locurile în care fusese nu erau -recunoscu ea – chiar foarte drăguţe… Într-adevăr, nu erau deloc respectabile! Iar unele dintre fotografiile făcute, nici acelea nu erau foarte drăguţe. Dar aceste lucruri, i se explicase, erau necesare pentru „reclamă” – iar senor Ramon fusese extrem de respectuos.

Răspunzând la întrebări, declarase că numele doamnei Ferrier nu fusese niciodată pomenit şi că nu avea idee că aceasta era doamna pe care se presupunea că o dubla. Nu voise să facă nici un rău. Identifică anumite fotografii care îi fuseseră arătate ca fiind făcute la Paris şi pe Riviera.

Exista un aer de deplină sinceritate la Thelma Andersen. Era în mod evident o femeie plăcută, dar uşor prostuţă. Profunda întristare pentru toate cele întâmplate – acum că înţelegea – era evidentă pentru toată lumea.

Apărarea fu neconvingătoare. O negare frenetică a faptului că se făcuse vreo înţelegere cu Andersen. Fotografiile în chestiune fuseseră aduse la biroul din Londra şi se crezuse că sunt autentice. Discursul de încheiere al lui Sir Mortimer ridică sala în picioare. Descrise întreaga afacere ca pe un complot politic mişelesc, menit să-i discrediteze pe prim-ministru şi pe soţia lui. Toată simpatia avea să se îndrepte spre nefericita doamnă Ferrier.

Verdictul – o concluzie previzibilă – fu dat în mijlocul unor scene fără precedent. Prejudiciile fură evaluate la o sumă enormă. Când doamna Ferrier şi soţul ei părăsiră tribunalul, mulţimea imensă îi întâmpină cu urale apreciative şi entuziaste.

XI

Edward Ferrier prinse cu căldură braţul lui Poirot şi spuse:

— Nu este o idee nouă, îi reaminti Poirot. A fost folosită cu succes în cazul lui Jeanne de la Motte când i-a luat locul Mariei Antoaneta.

— Ştiu. Trebuie să recitesc Colierul reginei. Dar cum aţi găsit-o pe femeia pe care o foloseau?

— Am căutat-o în Danemarca şi am găsit-o acolo.

— Dar de ce în Danemarca?

— Fiindcă bunica doamnei Ferrier era daneză, şi chiar ea are trăsături tipic daneze. Şi au mai fost şi alte motive.

— Asemănarea este într-adevăr uimitoare. Ce idee diavolească! Mă întreb cum a ajuns şobolanul acela mic să se gândească la aşa ceva.

Poirot zâmbi.

— Dar nu s-a gândit. Se bătu cu palma în piept. Eu m-am gândit.

Edward Ferrier îl privi uimit.

— Nu înţeleg. Ce vreţi să spuneţi? Poirot răspunse:

— Trebuie să ne întoarcem la o poveste mai veche decât Colierul reginei – la curăţarea grajdurilor lui Augias. Hercule a folosit pentru asta un râu – adică, una dintre cele mai mari forţe ale naturii. Hai să modernizăm ideea. Care este o mare forţă a naturii? Sexul, nu-i aşa? Latura sexuală este cea care vinde povestea, care face ştirea. Daţi oamenilor un scandal care are şi nuanţe sexuale şi o să aibă mai mult succes decât orice fraudă sau simplă şicanare politică.

Eh bien, asta a fost sarcina mea! Mai întâi să-mi bag mâinile în noroi precum Hercule şi să construiesc un dig care să poată abate cursul răului. Un prieten ziarist m-a ajutat.

El a cercetat în Danemarca până când a găsit o persoană potrivită care să poată juca rolul. A abordat-o, i-a pomenit întâmplător de X-ray News, sperând că ea o să ţină minte. Şi chiar şi-a amintit.

Deci, ce s-a întâmplat? Noroi – extrem de mult noroi! Nevasta lui Cezar este împroşcată. Mult mai interesant pentru toată lumea decât orice scandal politic. Şi rezultatul – dénouement? Nu, Reacţie! Virtutea răzbunată! Femeia pură reabilitată! Un uriaş val de Romantism şi Sentiment a măturat Grajdurile lui Augias.

Dacă toate ziarele din ţară ar publica acum ştiri despre deturnările de fonduri ale lui John Hemmett, nimeni nu ar mai crede. Ar fi considerat un alt complot politic menit să discrediteze guvernul.

Edward Ferrier inspiră adânc. Pentru o clipă, Hercule Poirot se află mai aproape ca niciodată în cariera sa de a fi atacat fizic.

— Soţia mea! Aţi îndrăznit să o folosiţi…

Din fericire, doamna Ferrier intră în acel moment în încăpere.

— Ei bine, făcu ea, totul a ieşit cum nu se poate mai bine!

— Dagmar, tu ai… ai ştiut tot timpul?

— Desigur, dragul meu, replică Dagmar Ferrier.

Apoi zâmbi, afişând acel surâs blând, matern, al unei soţii devotate.

— Şi nu ai scos o vorbă!

— Dar, Edward, nu l-ai fi lăsat niciodată pe domnul Poirot să facă asta!

— Evident că nu! Dagmar zâmbi.

— Aşa ne-am gândit şi noi.

— Noi?

Le surâse din nou lui Hercule Poirot şi soţului ei. Apoi adăugă:

— M-am odihnit foarte bine la dragul de episcop – mă simt acum plină de energie. Vor să botez eu noul vas de luptă la Liverpool luna viitoare – cred că va fi o acţiune foarte populară.

Capitolul 6

PĂSĂRILE STIMFALIDE

Harold Waring le observă prima dată plimbându-se pe aleea dinspre lac. Stătea lângă hotel, pe terasă. Ziua era plăcută, lacul – albastru şi soarele strălucea. Harold îşi fuma pipa şi simţea că lumea e un loc frumos în care să trăieşti.

Cariera lui politică era pe drumul cel bun. Să fie subsecretar de stat la vârsta de 30 de ani era ceva de care oricine putea fi mândru. Se zvonea că prim-ministrul spusese cuiva că „tânărul Waring va ajunge departe”. Fireşte, Harold fusese încântat. Viaţa îi apărea în culori roz. Era tânăr, suficient de arătos, avea o situaţie materială foarte bună şi nu era în nici un fel împovărat de legături romantice.

Se decisese să petreacă o mică vacanţă în Herzoslovacia, ca să se abată de la căile bătătorite şi să scape de tot şi de toate. Hotelul de la lacul Stempka, deşi era mic, era confortabil şi deloc aglomerat. Cei câţiva oameni erau în majoritate străini. Până acum, singurii englezi erau o femeie în vârstă, doamna Rice, şi fiica ei căsătorită, doamna Clayton. Harold le plăcea pe amândouă. Elsie Clayton era drăguţă, în felul ei cam demodat. Se machia foarte puţin, chiar deloc, era blândă şi cam timidă. Doamna Rice era ceea ce se numeşte o femeie de caracter. Era înaltă, cu o voce profundă şi atitudine dominatoare, dar avea simţul umorului şi era o companie plăcută. Viaţa ei era în mod evident strâns legată de cea a fiicei ei.

Harold petrecuse câteva ore agreabile în compania mamei şi a fiicei, însă ele nu încercaseră să-l monopolizeze şi relaţia dintre ei rămăsese amicală şi relaxată.

Ceilalţi oaspeţi ai hotelului nu-i stârniseră interesul lui Harold. De obicei, erau turişti sau făceau parte dintr-un grup plecat în excursie cu autocarul. Stătuseră doar o noapte sau două, apoi îşi continuaseră drumul. Nu mai observase apoi pe nimeni… Până în după-amiaza asta.

Veneau încet pe aleea dinspre lac şi se întâmplase ca, tocmai când atenţia lui Harold fusese atrasă înspre ele, un nor să întunece soarele. Se cutremură uşor.

Apoi rămase cu privirea ţintă. În mod sigur, femeile astea două aveau ceva straniu. Aveau nasul lung, coroiat, precum ciocul unor păsări, iar chipurile lor, ciudat de asemănătoare, erau aproape imobile. Pe umeri purtau pelerine largi care fluturau în vânt ca aripile a două păsări uriaşe.

Harold îşi zise: „Chiar seamănă cu nişte păsări…” Şi adăugă, aproape fără să vrea: „Păsări de rău augur”.

Femeile veniră drept spre terasă şi trecură aproape de el. Nu erau tinere – aveau probabil mai aproape de cincizeci decât de patruzeci de ani, şi asemănarea dintre ele era atât de mare încât se vedea că erau surori. Expresia de la chipul lor era ameninţătoare. Când trecură pe lângă Harold, ochii lor se opriră o clipă asupra lui. Era o privire ciudată, care îl cântărea – aproape inumană.

Senzaţia lui Harold de ceva rău se accentua. Observă mâna uneia din cele două surori, o mână lungă, ca o gheară… Deşi soarele ieşise din nori, se cutremură încă o dată.

„Oribile creaturi. Ca nişte păsări de pradă…” îşi zise.

Ieşirea doamnei Rice din hotel îi distrase atenţia de la ceea ce-i trecea prin minte. Sări în picioare şi îi trase un scaun. Ea îi mulţumi şi se aşeză, începând, ca de obicei, să împletească sârguincioasă.

— Le-aţi văzut pe cele două femei care tocmai au intrat în hotel? Întrebă el.

— Cele cu pelerine? Da, am trecut pe lângă ele.

— Ce fiinţe extraordinare, nu credeţi?

— Mda… Poate că sunt cam ciudate. Am impresia că au sosit ieri. Foarte asemănătoare – trebuie să fie gemene.

— Poate e de vină doar imaginaţia mea, zise Harold, dar am simţit clar ceva rău în legătură cu ele.

— Ce ciudat! Trebuie să mă uit cu mai multă atenţie la ele ca să văd dacă sunt de acord cu dumneavoastră. Apoi adăugă: O să aflăm de la concierge cine sunt. Îmi închipui că nu sunt englezoaice, nu?

— A, nu.

— E ora ceaiului. Mă întreb dacă n-aţi vrea să mergeţi să sunaţi clopoţelul, domnule Waring.

— Desigur, doamnă Rice.

Se conformă şi, când se întoarse la locul lui, întrebă:

— Unde e fiica dumneavoastră în după-amiaza asta?

— Elsie? Am fost împreună la plimbare. O porţiune pe lângă lac, apoi ne-am întors prin pădurea de pini. A fost chiar plăcut.

Un chelner ieşi şi le luă comanda pentru ceai. Doamna Rice continuă, dând viguros din andrele:

— Elsie a primit o scrisoare de la soţul ei şi s-ar putea să nu coboare la ceai.

— Soţul ei? Harold era surprins. Ştiţi, mereu am avut impresia că este văduvă.

Doamna Rice îi aruncă rapid o privire şi spuse sec:

— Oh, nu, Elsie nu e văduvă. Apoi adăugă cu emfază: Din păcate!

Harold era uimit.

Clătinând sumbru din cap, doamna Rice spuse:

— Băutura aduce multă nefericire, domnule Waring.

— El bea?

— Da. Şi mai face şi altele. Este nebun de gelozie şi are un temperament deosebit de violent. Oftă. E o lume dificilă, domnule Waring. Îi sunt devotată lui Elsie, e singurul meu copil – şi s-o văd nefericită nu e chiar uşor de îndurat.

Harold rosti cu emoţie sinceră:

— E o fiinţă atât de blândă…

— Poate un pic prea blândă.

— Adică…

— O fiinţă fericită este mai arogantă. Blândeţea lui Elsie vine, cred eu, şi dintr-un sentiment de înfrângere. Viaţa a pus-o la grea încercare.

Cu o uşoară ezitare, Harold zise:

— Cum… Cum s-a căsătorit cu soţul ei?

— Philip Clayton era o persoană foarte atrăgătoare, răspunse doamna Rice. Avea – şi încă are – mult farmec, avea şi ceva bani şi… Nu a existat nimeni care să ne pună în gardă în legătură cu adevăratul lui caracter. Eu eram văduvă de mulţi ani. Două femei, care trăiesc singure, nu sunt chiar cel mai bun judecător al caracterului unui bărbat.

Harold zise gânditor:

— Nu, aşa este.

Simţi că îl cuprinde un val de indignare şi de milă. Elsie Clayton nu putea să aibă mai mult de 25 de ani, cel mult. Îşi aminti ochii ei albaştri, limpezi şi prietenoşi, curbura moale a gurii. Îşi dădu seama, dintr-odată, că interesul lui pentru ea depăşea oarecum simpla prietenie. Iar ea era legată de o brută…

II

În acea seară, Harold se alătură mamei şi fiicei după cină. Elsie Clayton purta o rochie moale, de un roz stins. Harold observă că avea ochii roşii – plânsese.

— Am descoperit cine sunt cele două harpii, domnule Waring. Nişte doamne poloneze – dintr-o familie foarte bună, aşa zice concierge-vl.

Harold privi de-a lungul încăperii, spre locul unde stăteau doamnele poloneze. Elsie interveni interesată:

— Femeile acelea de acolo? Cu părul vopsit cu henna? Au o înfăţişare oribilă – deşi nu ştiu de ce.

— Exact asta cred şi eu, rosti Harold triumfător. Doamna Rice zise râzând:

— Cred că amândoi vă comportaţi absurd. Este imposibil să spui cum sunt oamenii doar uitându-te la ei.

Elsie izbucni în râs şi spuse:

— Bănuiesc că nu. Cu toate astea, eu consider că sunt nişte vulturi!

— Care scot ochii morţilor! Completă Harold.

— Ah, nu! Izbucni Elsie.

— Scuze, zise Harold repede. Doamna Rice interveni cu un zâmbet:

— Oricum, este puţin probabil să-şi încrucişeze drumul cu al nostru.

— Noi nu avem nici un fel de secrete vinovate, spuse şi Elsie.

— Poate că domnul Waring are, replică doamna Rice făcând cu ochiul.

Harold râse, dându-şi capul pe spate.

— Nici cel mai mic secret, spuse el. Viaţa mea e o carte deschisă.

Şi prin minte îi trecu: „Ce proşti sunt oamenii care părăsesc calea cea dreaptă! O conştiinţă curată este tot ce ai nevoie în viaţă. Având asta, poţi înfrunta lumea şi poţi să spui oricui se bagă în viaţa ta să se ducă la dracu'!”

Se simţi dintr-odată foarte viu, foarte puternic – şi foarte stăpân pe soarta proprie!

III

Asemenea multor englezi, Harold Waring nu avea talent pentru limbi străine. Franceza lui era ezitantă şi avea un puternic accent englezesc. Cât despre germană şi italiană, nu se pricepea deloc.

Dar în acest colţ îndepărtat de lume, unde limba vorbită era o formă de slovacă şi unde până şi concierge-ul ştia numai germana, era frustrant pentru Harold când una din cele două prietene ale sale îi servea pe post de interpret. Doamna Rice, care iubea limbile străine, putea chiar să vorbească puţină slovacă.

Harold se hotărî că avea să se apuce să înveţe germana. Se decise să-şi cumpere nişte cărţi şi să-şi petreacă vreo două ore în fiecare dimineaţă încercând să stăpânească această limbă.

Dimineaţa era frumoasă şi, după ce scrise câteva litere, Harold se uită la ceas şi văzu că mai avea timp de o oră de plimbare înainte de prânz. Se îndreptă spre lac, apoi o luă spre pădurea de pini. După ce merse vreo cinci minute, auzi un sunet greu de confundat. Undeva, nu prea departe, o femeie plângea.

Harold se opri pentru câteva clipe, apoi se îndreptă spre locul de unde venea zgomotul. Femeia era Elsie Clayton. Stătea aşezată pe un trunchi de copac căzut, cu faţa îngropată în mâini şi umerii i se zguduiau de violenţa durerii.

Harold ezită puţin, apoi se duse spre ea şi zise cu blândeţe:

— Doamnă Clayton… Elsie?

Tânăra tresări cu putere şi îşi ridică privirea spre el. Harold se aşeză lângă ea, spunându-i cu o compătimire reală:

— Pot să fac ceva pentru dumneata? Orice? Elsie clătină din cap.

— Nu… Nu… Eşti foarte amabil. Dar nimeni nu mă poate ajuta.

Harold rosti cu sfială:

— Are de-a face cu… Soţul dumitale?

Ea dădu aprobator din cap. Apoi îşi şterse lacrimile şi îşi scoase pudriera, străduindu-se să-şi recapete stăpânirea de sine. Zise cu o voce şovăielnică:

— Nu am vrut s-o îngrijorez pe mama. E atât de supărată când mă vede nefericită! Aşa că am venit aici ca să pot plânge din toată inima. E o prostie, ştiu. Plânsul nu ajută. Dar, uneori, simţi că viaţa este de nesuportat.

— Îmi pare teribil de rău, spuse Harold.

Tânăra îi aruncă o privire recunoscătoare, apoi zise grăbită:

— E numai vina mea, desigur. M-am măritat cu Philip fără să mă oblige nimeni. Doar că… A ieşit prost şi numai eu sunt de vină.

— Eşti foarte curajoasă să spui asta, afirmă Harold. Elsie clătină din cap.

— Nu, nu sunt curajoasă. Chiar deloc. Sunt teribil de laşă. În parte, asta e problema cu Philip. Sunt îngrozită de el – absolut îngrozită – când îl apucă vreo criză de nervi.

— Ar trebui să-l părăseşti! Exclamă Harold cu pasiune.

— Nu îndrăznesc. El… Nu m-ar lăsa.

— Prostii! Ce părere ai de divorţ? Încet, Elsie clătină din cap.

— Nu am motive. Îşi îndreptă umerii. Nu, trebuie să continui aşa. Ştii, petrec destul de mult timp cu mama. Pe Philip nu îl deranjează. Mai ales când mergem în locuri mai neumblate, ca acesta. Adăugă, îmbujorându-se: Vezi, o parte din problemă e că este nebun de gelozie. Dacă… Dacă doar stau de vorbă cu un alt bărbat, face nişte scene îngrozitoare.

Harold simţi că îl cuprinde indignarea. Auzise multe femei plângându-se de gelozia soţilor şi, deşi se arătase compătimitor, în secret considerase că în mare parte soţul avea dreptate. Dar Elsie Clayton nu era ca acele femei. Nici măcar o dată nu îi aruncase vreo privire care să sugereze că ar flirta cu el.

Elsie se îndepărtă de el scuturată de un fior. Se uită spre cer.

— Soarele a intrat în nori. E destul de frig. Mai bine ne-am întoarce la hotel. Trebuie să fie ora prânzului.

Se ridicară de pe buştean şi se îndreptară spre hotel. Mergeau probabil de câteva minute când observară o siluetă care se deplasa în aceeaşi direcţie. O recunoscură după pelerina fluturândă pe care o purta. Era una din surorile poloneze.

Când trecură pe lângă ea, Harold se înclină uşor în chip de salut. Femeia nu răspunse, dar ochii ei zăboviră asupra lor pentru o clipă cu o privire evaluativă, care îl făcu brusc pe Harold să se înroşească. Se întrebă dacă femeia îl văzuse stând cu Elsie pe trunchiul de copac. Dacă da, probabil că îşi închipuise…

Ei bine, părea să-şi fi închipuit… Un val de indignare îl cuprinse! Ce minte murdară aveau unele femei!

Ce ciudat cum soarele intrase în nori şi amândoi fuseseră străbătuţi de un fior – probabil chiar în clipa când femeia aceea îi privea…

Cumva, Harold se simţi oarecum stânjenit.

IV

În acea seară, Harold se duse în camera lui cu puţin după ora zece. Servitoarea englezoaică sosise şi el primise mai multe scrisori, la unele dintre ele trebuind să dea neîntârziat răspuns.

Harold sări în picioare, surprins. Elsie închisese uşa în urma ei şi stătea acum sprijinindu-se de scrin. Răsuflarea îi era întretăiată, iar chipul ei era alb ca varul. Părea înspăimântată de moarte.

— E soţul meu! Rosti ea cu greu. A sosit pe neaşteptate. Cred… Cred că o să mă omoare. E nebun… Nebun de-a binelea. De aceea am venit aici. Nu-l lăsa să mă găsească!

Făcu un pas sau doi, clătinându-se atât de rău pe picioare că aproape căzu. Harold întinse braţul să o susţină. În acel moment, uşa se deschise brusc din nou şi un bărbat se ivi în prag. Avea o înălţime medie, sprâncene groase şi părul negru şi lins. În mână ţinea o cheie mare de la maşină. Tremura de furie şi îşi ridică glasul, aproape urlând cuvintele:

— Deci poloneza aia avea dreptate! Chiar te-ai încurcat cu tipul ăsta!

— Nu, nu, Philip! Strigă Elsie. Nu e adevărat! Te înşeli! Harold o puse pe tânără în spatele lui, în timp ce Philip înainta spre amândoi.

— Mă înşel, ha? Când te găsesc aici, în camera lui? Diavoliţă ce eşti, o să te omor pentru asta!

Cu o mişcare rapidă, din lateral, dădu la o parte braţul lui Harold. Cu un strigăt, Elsie alergă în cealaltă parte a lui Harold, care se răsuci să se aşeze scut în faţa celuilalt.

Dar Philip Clayton avea o idee fixă – să pună mâna pe soţia lui. Îngrozită, Elsie fugi din cameră. Philip Clayton se repezi după ea, iar Harold, fără să stea pe gânduri, îi urmă.

Elsie o zbughise înapoi în camera ei aflată la capătul coridorului. Harold auzi sunetul făcut de cheia care se răsucea în broască, însă mişcarea nu putu fi dusă la bun sfârşit. Înainte ca uşa să fie încuiată, Philip Clayton smuci uşa, deschizând-o. Dispăru înăuntru şi Harold auzi strigătul înspăimântat al lui Elsie. Imediat, Harold se năpusti în încăpere.

Elsie era înghesuită în draperiile de la fereastră. Când Harold intră, Philip Clayton se repezea spre ea, agitând cheia. Tânăra scoase un ţipăt îngrozit, apoi apucă un prespapier masiv de pe biroul de lângă ea şi îl azvârli spre el.

Clayton se prăbuşi ca secerat. Elsie ţipă. Harold se opri împietrit în pragul uşii. Tânăra căzu în genunchi lângă soţul ei. Acesta rămăsese nemişcat în locul în care căzuse.