Articol I. Agatha Christie Articol II. Muncile lui Hercule

— Când s-a întâmplat asta?

— În urmă cu aproape un an. Destul de brusc.

— Lui Hugh Chandler îi plăcea meseria lui?

— Sigur că da.

— Nu a existat nici un fel de scandal?

— Legat de Hugh? Absolut nimic. Îi mergea excelent. Nu… Nu l-a putut înţelege pe tatăl lui.

— Ce motiv a oferit amiralul Chandler? Diana răspunse încet:

— Nu a dat un motiv propriu-zis. Ah! A spus că era nevoie ca Hugh să înveţe să conducă moşia – dar… Dar nu a fost decât un pretext. Chiar şi George Frobisher şi-a dat seama de asta.

— Cine e George Frobisher?

— Colonelul Frobisher. E cel mai vechi prieten al amiralului Chandler şi naşul lui Hugh. Îşi petrece mai tot timpul la conac.

— Şi ce a crezut colonelul Frobisher de decizia amiralului Chandler ca fiul său să părăsească marina?

— A rămas mut de uimire. Nu putea să înţeleagă. Nimeni nu a putut.

— Nici măcar Hugh Chandler?

Diana nu răspunse imediat. Poirot aşteptă câteva momente, apoi continuă:

— Poate că la momentul respectiv şi el a fost uluit. Dar acum? Nu a zis nimic – absolut nimic?

Diana murmură cu jumătate de gură:

— A zis – cam acum o săptămână – că tatăl lui a avut dreptate, că era singurul lucru care putea fi făcut.

— L-ai întrebat de ce?

— Sigur că da. Dar nu a vrut să-mi spună.

Hercule Poirot rămase pe gânduri câteva minute, apoi întrebă:

— Au avut loc întâmplări neobişnuite pe acolo? Începând, să zicem, de acum vreun an? Ceva care a dat naştere la tot felul de supoziţii şi de bârfe locale?

Diana izbucni:

— Nu înţeleg la ce vă referiţi!

Poirot răspunse calm, dar cu glas autoritar:

— Ai face bine să îmi spui dumneata!

— Nu a fost nimic – nimic de genul la care vă referiţi.

— Atunci, de ce gen?

— Cred că sunteţi pur şi simplu odios! La o fermă se întâmplă deseori lucruri ciudate. E vreo răzbunare – sau nebunul satului, sau mai ştiu eu cine!

— Ce s-a întâmplat?

Diana răspunse fără tragere de inimă:

— A fost o oarecare agitaţie în legătură cu nişte oi – le-a fost tăiat gâtul. Oh! A fost oribil! Însă toate aparţineau unui fermier care e un om foarte dur. Poliţia a fost de părere că a fost vorba de vreo răzbunare împotriva lui.

— Însă nu l-au prins pe făptaş?

— Nu. Apoi adăugă cu pasiune: Dar dacă vă închipuiţi… Poirot ridică o mână.

— Nu ai nici cea mai vagă idee ce îmi închipui eu. Spune-mi, logodnicul dumitale a consultat vreun doctor?

— Nu, sunt sigură că nu.

— Nu ar fi ăsta cel mai simplu lucru pe care ar trebui să-l facă?

Diana zise încet:

— Nu vrea. Urăşte doctorii.

— Şi tatăl lui?

— Nu cred că amiralul crede prea mult în doctori. Spune că nu sunt decât o adunătură de şarlatani.

— Cum pare amiralul să fie? E bine? Fericit? Diana răspunse cu o voce scăzută:

— A îmbătrânit teribil în… În…

— În ultimul an?

— Da. Este distrus – e doar o umbră a omului care a fost. Poirot dădu gânditor din cap.

— A fost de acord cu logodna fiului său?

— A, da. Vedeţi, pământul alor mei se învecinează cu al lui. Suntem acolo de generaţii întregi. A fost teribil de încântat când eu şi Hugh am început relaţia.

— Şi acum? Ce părere are de ruperea logodnei voastre? Vocea fetei tremură când spuse:

— L-am întâlnit ieri-dimineaţă. Arăta înfiorător. Mi-a luat mâna în ambele palme şi mi-a zis: „E greu pentru tine, fiica mea. Dar băiatul face ce trebuie – singurul lucru pe care poate să-l facă”.

— Şi aşa te-ai hotărât să vii la mine? Întrebă Hercule Poirot.

Diana dădu aprobator din cap.

— Puteţi să faceţi ceva? Hercule Poirot replică:

— Nu ştiu. Dar pot cel puţin să vin şi să văd cu ochii mei ce se întâmplă.

II

Ceea ce îl impresiona pe Hercule Poirot mai mult decât orice fu fizicul remarcabil al lui Hugh Chandler: înalt, minunat proporţionat, cu pieptul şi umerii laţi, şi cu o coamă de păr arămiu. Răspândea un aer nemaipomenit de putere şi virilitate.

— Frumos specimen, nu?

Vorbi cu glas scăzut după ce observă că Poirot îl studia atent pe tânărul bărbat.

Hercule Poirot dădu aprobator din cap. El şi Frobisher stăteau unul lângă altul. Ceilalţi trei aveau scaunele la celălalt capăt al mesei şi discutau animaţi, dar uşor artificial.

— Da, este magnific – magnific, murmură Poirot. El este tânărul taur – da, se poate spune că este tânărul taur oferit lui Poseidon… Un exemplar perfect de bărbăţie sănătoasă.

— Pare destul de în formă, nu-i aşa?

Frobisher oftă. Ochii lui cercetători îi aruncară o privire laterală lui Hercule Poirot, cântărindu-l. Apoi zise:

— Ştiu cine sunteţi.

— A, asta nu e un secret!

Poirot flutură din mână cu un gest regal, care parcă voia să spună că acum nu era incognito – călătorea ca Sine însuşi. După câteva clipe, Frobisher întrebă:

— Fata a venit la dumneavoastră în legătură cu… Afacerea…?

— Afacerea.?

— Afacerea cu tânărul Hugh. Da, îmi dau seama că ştiţi totul. Dar nu prea înţeleg de ce a venit la dumneavoastră… Nu aş fi crezut că genul ăsta de lucruri ţin de domeniul dumneavoastră – adică e mai mult o chestiune medicală.

— De domeniul meu ţin tot felul de lucruri… Aţi fi surprins.

— Vreau să spun că nu prea văd ce se aştepta să puteţi face dumneavoastră.

— Domnişoara Maberly este o luptătoare, afirmă Poirot. Colonelul Frobisher dădu afirmativ din cap, cu mare căldură.

— Da, este într-adevăr o luptătoare. E un copil bun. Nu vrea să se dea bătută. Cu toate acestea, ştiţi, există lucruri cu care nu poţi să te lupţi…

Chipul lui păru dintr-odată bătrân şi obosit. Poirot rosti pe o voce încă şi mai scăzută, discret:

— Să înţeleg că există cazuri de… Nebunie în familie?

Frobisher aprobă.

— Numai unele, din când în când, murmură el. Sare peste o generaţie sau două. Bunicul lui Hugh a fost ultimul.

Poirot aruncă rapid o privire în direcţia celor trei. Diana susţinea cu succes conversaţia, râzând şi tachinându-se cu Hugh. Ai fi spus că toţi trei nu au nici cea mai mică grijă pe lumea asta.

— Şi ce formă ia nebunia asta? Întrebă încet Poirot.

— Bătrânul a devenit destul de violent în cele din urmă. A fost perfect normal până la treizeci de ani – atât de normal pe cât putea să fie. Apoi a început să se poate un pic ciudat. A trecut ceva vreme până când lumea a început să observe. Apoi s-au pornit tot felul de zvonuri. Oamenii au început să vorbească pe faţă. S-au petrecut diverse lucruri care au fost muşamalizate. Dar, ridică din umeri, în cele din urmă a ajuns nebun de-a binelea, bietul de el. Nebunie ucigaşă! A trebuit să fie internat. Se opri o clipă, apoi adăugă: A trăit destul de mult, am impresia… Desigur, lui Hugh de asta îi e teamă. De asta nu vrea să meargă la doctor. Îi e teamă să nu fie închis şi să trăiască la azilul de nebuni ani de-a rândul. Nu pot să spun că-l învinovăţesc. Şi eu simt acelaşi lucru.

— Şi amiralul Chandler ce părere are?

— Asta l-a dărâmat complet, replică scurt Frobisher.

— Ţine foarte mult la fiul lui?

— E topit după el. Vedeţi, soţia lui s-a înecat în accidentul acela naval, când băiatul avea numai zece ani. De atunci nu a mai trăit decât pentru copil.

— I-a fost devotat soţiei?

— O adora. Toată lumea o adora. Era… Era cea mai încântătoare femeie pe care am cunoscut-o vreodată. Făcu o pauză, apoi zise cu glas întretăiat: Vreţi să-i vedeţi portretul?

— Da, aş vrea foarte mult.

Frobisher îşi împinse înapoi scaunul şi se ridică zicând cu voce tare:

— Merg să-i arăt domnului Poirot câteva lucruri, Charles. E un adevărat connoisseur.

Amiralul făcu un semn vag cu mâna. Frobisher tropăi de-a lungul terasei, cu Poirot pe urme. Pentru o clipă, de pe chipul Dianei căzu masca de veselie şi se putu citi o întrebare chinuitoare. Şi Hugh înălţă capul şi îl privi atent pe bărbatul micuţ cu mustaţă uriaşă.

Poirot îl urmă pe Frobisher în casă. Venind de afară, de la lumina soarelui, la început era atât de întuneric înăuntru încât Poirot nu reuşi să distingă aproape nimic. Dar curând îşi dădu seama că această casă era plină de lucruri vechi şi frumoase.

Colonelul Frobisher îl conduse spre galeria cu tablouri. Pe pereţii lambrisaţi atârnau portrete ale membrilor familiei Chandler morţi şi dispăruţi. Chipuri severe sau vesele, bărbaţi în costume de gală sau în uniforma marinei. Femei în rochii de satin, purtând perle.

În cele din urmă, Frobisher se opri în dreptul unui portret aflat la capătul galeriei.

— Pictat de Orpen, zise el cu glas aspru.

Rămaseră privind în sus spre o femeie înaltă, care ţinea de zgardă un ogar. O femeie cu păr arămiu şi care răspândea un aer de vitalitate.

— Băiatul e bucăţică ruptă din ea, continuă Frobisher. Nu credeţi?

— În unele privinţe, da.

— Nu are delicateţea ei – feminitatea, normal. El e varianta masculină – dar în toate elementele esenţiale… Se întrerupse. Păcat că a moştenit de la familia Chandler singurul lucru de care se putea foarte bine lipsi…

Rămaseră tăcuţi. Erau înconjuraţi de un aer de melancolie – ca şi cum acei Chandleri morţi regretau boala care zăcea latentă în sângele lor şi pe care, din când în când, o transmiteau, neîndurător, mai departe…

Hercule Poirot îşi întoarse capul să-l privească pe companionul lui. George Frobisher avea încă ochii aţintiţi asupra frumoasei femei de pe peretele din faţa lui. Poirot rosti încet:

— Aţi cunoscut-o bine… Frobisher vorbi rapid:

— Am copilărit împreună. Eu am plecat în India, ca sublocotenent, când ea avea şaisprezece ani… Când m-am întors… Era măritată cu Charles Chandler.

— Îl cunoşteaţi şi pe el?

— Charles este unul dintre cei mai vechi prieteni ai mei. E prietenul meu cel mai bun – întotdeauna a fost.

— Vă vedeaţi des cu ei – după căsătorie?

— Obişnuiam să-mi petrec aici majoritatea permisiilor. Locul ăsta e ca o a doua casă pentru mine. Charles şi Caroline îmi păstrau mereu o cameră aici – pregătită în aşteptarea mea… Îşi îndreptă umerii, îşi dădu brusc capul pe spate într-o atitudine bătăioasă. De aceea mă aflu aici acum – ca să fiu alături, în caz că este nevoie de mine. Dacă Charles are nevoie de mine – sunt aici.

Din nou, umbra tragediei se strecură asupra lor.

— Şi ce părere aveţi – despre toate acestea? Întrebă Poirot. Frobisher adoptă o poziţie ţeapănă. Sprâncenele i se adunară deasupra ochilor.

— Eu cred că, cu cât se spune mai puţin, cu atât mai bine. Şi, ca să fiu sincer, nu prea înţeleg ce aveţi de-a face cu asta, domnule Poirot. Nu ştiu de ce v-a băgat Diana în povestea asta şi v-a adus aici.

— Ştiţi că logodna Dianei Maberly cu Hugh Chandler a fost ruptă?

— Da, ştiu.

— Şi cunoaşteţi motivul? Frobisher replică ţeapăn:

— Nu ştiu nimic despre asta. Tinerii rezolvă singuri astfel de treburi. Nu e treaba mea să-mi bag nasul.

— Hugh Chandler i-a spus Dianei că nu este corect să se căsătorească, fiindcă el este pe cale să înnebunească.

Poirot văzu cum pe fruntea lui Frobisher apar broboane de transpiraţie. – - Aţi ajuns să discutaţi despre blestemăţia asta? Zise colonelul. Şi ce credeţi că puteţi face? Hugh a procedat corect, bietul de el. Nu este vina lui, e ceva ereditar – plasma germinativă… Celule nervoase… Dar, odată ce şi-a dat seama, ce mai putea să facă decât să rupă logodna? Este unul dintre acele lucruri care trebuie făcute.

— Dacă aş putea fi convins de asta…

— Puteţi să mă credeţi pe cuvânt.

— Dar nu mi-aţi spus nimic.

— Vă spun că nu vreau să discut despre asta.

— De ce l-a obligat amiralul pe fiul lui să părăsească marina?

— Fiindcă era singurul lucru care putea fi făcut.

— De ce?

— A avut ceva de-a face cu omorârea acelor oi? Celălalt răspunse furios:

— Deci aţi auzit despre asta?

— Mi-a spus Diana.

— Fata aia mai bine şi-ar fi ţinut gura.

— Nu a fost de părere că era ceva concludent.

— Ea nu ştie.

— Ce nu ştie?

Fără tragere de inimă, Frobisher vorbi întretăiat şi furios:

— Ei bine, dacă ţineţi neapărat să aflaţi… Chandler a auzit un zgomot în acea noapte. S-a gândit că poate a pătruns cineva în casă. A ieşit să cerceteze. A văzut lumină în camera băiatului. Chandler a intrat. Hugh era adormit în pat – dormea profund – complet îmbrăcat. Avea sânge pe haine. Lavoarul din cameră era plin de sânge. Tatăl lui nu l-a putut trezi. A doua zi a auzit de oile găsite cu gâtul tăiat. L-a chestionat pe Hugh. Băiatul nu ştia nimic despre asta. Nu-şi amintea să fi ieşit – dar pantofii lui au fost găsiţi lângă uşa din spate, plini de noroi. Nu a putut să dea vreo explicaţie despre sângele din lavoar. Nu a putut să explice nimic. Bietul de el nu ştia, înţelegeţi? Charles a venit la mine şi am stat de vorbă. Care era cel mai bun lucru care putea fi făcut? Apoi s-a întâmplat din nou – trei nopţi mai târziu. După aceea… Ei bine, puteţi vedea şi singur. A trebuit să plece din marină. Dacă se află aici, sub privirile lui Charles, acesta poate să-l supravegheze. Nu-şi permite să se petreacă un scandal în cadrul marinei. Da, a fost singurul lucru care putea fi făcut.

— Şi de atunci? Întrebă Poirot. Frobisher replică furios:

— Nu mai răspund la nici o întrebare. Nu credeţi că Hugh îşi cunoaşte cel mai bine interesul?

Hercule Poirot nu zise nimic. Urâse mereu să recunoască faptul că exista cineva care să ştie mai bine cum stau lucrurile decât Hercule Poirot.

III

Cu o voce joasă, morocănoasă, spuse:

— Oh, iată-vă pe amândoi! Domnule Poirot, aş dori să discut cu dumneavoastră. Veniţi în biroul meu.

Frobisher ieşi pe uşa deschisă, iar Poirot îl urmă pe amiral. Avea sentimentul că fusese chemat pe punte ca să dea raportul.

Amiralul îi făcu semn să ia loc într-unui din fotoliile mari, iar el se aşeză în celălalt.

Câtă vreme fusese cu Frobisher, Poirot fusese impresionat de neastâmpărul, nervozitatea şi iritarea colonelului – toate semne ale unei încordări mentale intense. Cu amiralul Chandler simţi o lipsă totală de speranţă, o disperare tăcută şi profundă…

Oftând adânc, Charles începu:

— Nu poate să nu-mi pară rău că Diana v-a băgat în povestea asta… Biata copilă, ştiu cât de greu îi este. Dar… Este tragedia noastră şi cred că veţi înţelege, domnule Poirot, că nu dorim să o împărtăşim cu oameni din afară.

— Sigur, pot să vă înţeleg sentimentele.

— Diana, biata copilă, ei nu-i vine să creadă… Nici mie nu mi-a venit să cred la început. Probabil nici acum n-aş crede dacă nu aş şti…

Făcu o pauză.

— Ce să ştiţi?

— Că e ceva genetic. Boala, vreau să zic.

— Şi totuşi, aţi fost de acord cu logodna? Amiralul Chandler roşi.

— Adică ar fi trebuit să pun atunci piciorul în prag? Dar la momentul respectiv nu aveam nici cea mai mică idee. Hugh seamănă cu mama lui – nimic la el nu aminteşte de familia Chandler. Am sperat că o moşteneşte pe ea în toate privinţele. Din copilărie nu a existat nici măcar o urmă de anormalitate… Până acum. Nu mi-am dat seama că… La naiba, în aproape toate familiile vechi există o urmă de nebunie! Poirot zise cu blândeţe:

— Nu aţi consultat niciodată un doctor? Charles izbucni:

— Nu, şi nici nu am de gând! Băiatul e în siguranţă aici cu mine şi o să am grijă de el. Nu o să-l închidă între patru pereţi ca pe un animal…

— Spuneţi că e în siguranţă aici. Dar alţii sunt?

— Ce vreţi să spuneţi?

Poirot nu răspunse. Privi fix în ochii trişti şi întunecaţi ai amiralului Chandler.

Amiralul zise cu amărăciune:

— E greu să-ţi uiţi meseria. Dumneavoastră căutaţi un criminal! Fiul meu nu este un ucigaş, domnule Poirot.

— Nu încă.

— Ce vreţi să spuneţi cu „nu încă”?

— Lucrurile de genul ăsta escaladează… Oile acelea…

— Cine v-a spus despre oi?

— Diana Maberly. Şi, de asemenea, prietenul dumneavoastră, colonelul Frobisher.

— George ar fi făcut mai bine să-şi ţină gura.

— Este un vechi prieten de-al dumneavoastră, nu-i aşa?

— Cel mai bun prieten, zise amiralul morocănos.

— Şi a fost prieten şi cu… Soţia dumneavoastră? Chandler zâmbi.

— Da. George era îndrăgostit de Caroline, cred. Când ea era foarte tânără. El nu s-a căsătorit niciodată. Cred că ăsta e motivul. Ei bine, eu am fost cel norocos – sau cel puţin aşa am crezut. Am câştigat-o – numai ca apoi să o pierd.

Oftă şi umerii îi căzură.

— Colonelul Frobisher era cu dumneavoastră când soţia dumneavoastră s-a… Înecat? Întrebă Poirot.

Chandler aprobă cu o mişcare din cap.

— Da, era cu noi în Cornwall când s-a întâmplat. Eram cu ea în barcă – s-a întâmplat ca el să rămână acasă în acea zi. Nu am înţeles niciodată cum de barca s-a răsturnat… Probabil a apărut o scurgere bruscă. Eram chiar în golf şi era o maree înaltă. Am susţinut-o cât am putut… Vocea i se frânse. Trupul ei a fost adus la mal două zile mai târziu. Slavă Domnului că nu îl luasem cu noi pe micul Hugh! Cel puţin, aşa am gândit la momentul respectiv. Acum… Poate că ar fi fost mai bine ca Hugh, bietul de el, să se fi aflat cu noi. Dacă ar fi fost, acum totul ar fi fost terminat…

Din nou se auzi acel oftat profund, lipsit de speranţă.

— Noi suntem ultimii din familia Chandler, domnule Poirot. După ce noi vom dispărea, nu va mai exista nici un Chandler la Lyde. Când Hugh s-a logodit cu Diana am sperat… Ei bine, nu are rost să vorbim despre asta. Slavă Domnului că nu s-au căsătorit! Asta e tot ce pot să spun!

IV

Hercule Poirot stătea pe o bancă în grădina de trandafiri. Alături de el se afla Hugh Chandler. Diana Maberly tocmai plecase.

— Trebuie s-o faceţi să înţeleagă, domnule Poirot. Tăcu o vreme apoi continuă: Vedeţi, Di este o luptătoare. Nu vrea să renunţe. Nu vrea să accepte că trebuie să accepte, la naiba! O să… O să continue să creadă că sunt… Sănătos.

— În vreme ce dumneata eşti destul de sigur că eşti… Scuză-mă… Nebun?

Tânărul tresări.

— Încă nu sunt complet dus cu pluta – dar situaţia se înrăutăţeşte. Diana nu ştie, slavă Domnului. Ea nu m-a văzut decât când sunt… Bine.

— Şi când eşti… Deloc bine, ce se întâmplă? Hugh Chandler inspiră adânc, apoi zise:

— În primul rând – visez. Şi când visez, sunt nebun. Noaptea trecută, de exemplu, nu mai eram om. La început eram un taur, alergam în soarele arzător, cu gustul prafului şi al sângelui în gură – praf şi sânge… Apoi eram un câine – un câine mare, plin de bale. Eram turbat – copiii fugeau când mă vedeau, oamenii încercau să mă împuşte, cineva mi-a pus în faţă un vas mare cu apă, dar eu nu puteam să beau. Nu puteam să beau… Făcu o pauză. M-am trezit. Şi am ştiut că era adevărat. M-am dus la lavoar. Gura îmi era ca iasca – îngrozitor de uscată. Îmi era teribil de sete. Dar nu am putut să beau, domnule Poirot… Nu am putut să înghit… Oh, Doamne, nu am putut să beau…

Hercule Poirot scoase un murmur uşor. Hugh Chandler continuă povestea. Îşi ţinea mâinile încleştate pe genunchi. Bărbia îi era împinsă înainte, îşi ţinea ochii pe jumătate închişi, ca şi cum vedea ceva care se apropia de el.

— Şi mai sunt lucruri care nu sunt vise. Lucruri pe care le văd când sunt treaz. Spectre, forme înfiorătoare care rânjesc la mine. Iar uneori pot să zbor, să-mi părăsesc patul, să plutesc prin aer, să zbor pe aripile vântului – iar diavolii îmi ţin companie.

— Ţţ, ţţ, făcu Hercule Poirot – era un sunet blând, neîncrezător.

Hugh Chandler se întoarse spre el.

— Ah, nu există nici o îndoială. E în sângele meu. Nu pot să scap. Slavă Domnului că am descoperit la timp! Înainte să mă căsătoresc cu Diana. Închipuiţi-vă că am fi avut un copil şi i-aş fi transmis şi lui boala asta îngrozitoare! Puse o mână pe braţul lui Hercule Poirot. Trebuie s-o faceţi să înţeleagă. Trebuie să-i spuneţi. Trebuie să uite. Trebuie. Într-o zi va întâlni pe altcineva. Este tânărul Steve Graham – e nebun după ea şi e un băiat de ispravă. O să fie fericită cu el – şi în siguranţă. Vreau să fie fericită. Cei din familia Graham sunt săraci, dar după ce eu nu voi mai fi o să fie în regulă.

Vocea lui Hercule îl întrerupse:

— De ce „o să fie în regulă” după ce dumneata nu o să mai fii?

Hugh Chandler zâmbi – era un zâmbet blând, încântător.

— Sunt banii mamei mele. Ea a moştenit o avere, care mi-a revenit mie. Iar eu am lăsat totul Dianei.

Hercule Poirot se lăsă pe spetează şi exclamă:

— Ah! Apoi spuse: Dar este posibil să ajungi la o vârstă destul de înaintată, domnule Chandler.

Hugh Chandler clătină din cap şi răspunse aspru:

— Nu, domnule Poirot. Nu o să ajung la o vârstă înaintată. Apoi se trase înapoi, scuturat brusc de un fior. Oh, Doamne! Uite! Se uită ţintă peste umărul lui Poirot. Acolo, stă lângă dumneavoastră… E un schelet – toate oasele îi tremură. Mă cheamă… Îmi face semn…

Ochii lui, cu pupilele dilatate, priveau ţintă. Apoi se aplecă brusc într-o parte, de parcă se prăbuşea. Întorcându-se spre Poirot, zise cu o voce aproape copilărească:

— Nu aţi văzut… Nimic? Hercule Poirot clătină uşor din cap. Hugh Chandler continuă cu un glas răguşit:

— Nu mă deranjează atât de mult… Să văd lucruri. De sânge mi-e teamă. Sângele din camera mea, de pe hainele mele… Am avut un papagal. Într-o dimineaţă l-am găsit în camera mea, cu gâtul tăiat. Iar eu eram în pat, cu briciul într-o mână şi plin de sângele lui. Se aplecă spre Poirot.

— Chiar în ultima vreme au fost omorâte diferite animale, şopti el. Peste tot – în sat, pe dealuri. Oi, miei, un câine collie. Tata mă încuie în cameră noaptea, dar uneori… Uneori… Uşa e descuiată dimineaţa. Trebuie că am un set de chei ascunse pe undeva, dar nu ştiu unde le-am ascuns. Chiar nu ştiu. Nu sunt eu cel care face lucrurile astea – e altcineva care intră în mine, mă posedă, mă transformă din om într-un monstru furios, care vrea sânge şi nu poate să bea apă…

Brusc îşi îngropa faţa în mâini. După câteva minute, Poirot zise:

— Tot nu pricep de ce nu te-ai dus la doctor. Hugh Chandler clătină din cap.

— Chiar nu înţelegeţi? Fizic sunt puternic – puternic ca un taur. Aş putea trăi ani de-a rândul – ani – închis între patru pereţi! Nu pot să accept asta! Mai bine mor! Sunt tot felul de metode – un accident când curăţ o armă… Ceva de genul ăsta. Diana va înţelege… Mai bine îmi aleg eu modul cum ies din scenă…

Îl privi sfidător pe Poirot, dar detectivul nu reacţiona. În schimb, întrebă cu blândeţe:

— Ce mănânci şi ce bei de obicei?

Hugh Chandler îşi dădu capul pe spate şi izbucni în râs.

— Credeţi că sunt coşmaruri provocate de indigestie? La asta vă gândiţi?

Poirot nu făcu decât să repete liniştit:

— Ce mănânci şi ce bei de obicei?

— Ceea ce mănâncă şi bea toată lumea.

— Nu iei nici un medicament special? Casete? Pilule?

— Doamne, nu! Credeţi că pilulele obişnuite ar putea să mă vindece? Apoi cită în bătaie de joc: „Nu poţi tămădui o rătăcire a minţii…”9