Articol I. Agatha Christie Articol II. Muncile lui Hercule

Poirot murmură pentru sine:

— Butelca lui Tony e goală?

O scutură încet. Nu se auzi sunetul unui lichid. Poirot desfăcu uşor capacul.

Butelca lui Tony Hawker nu era goală. Era plină – cu o pudră albă.

VI

Hercule Poirot stătea pe terasa casei lui Lady Carmichael şi încerca să o convingă pe fată:

Sheila se cutremură şi suspină. Apoi spuse:

— Sună oribil, dacă o spuneţi aşa. Şi totuşi, este adevărat! Nu mi-am dat seama nici o clipă, până în acea seară din Londra, când doctorul Stoddard a stat de vorbă cu mine. Era atât de serios, atât de sincer! Mi-am dat seama atunci ce lucru îngrozitor făceam… Înainte de asta credeam că este… ca şi cum beai ceva după slujbă – ceva pentru care oamenii plăteau ca să obţină, dar care nu avea prea mare importanţă.

— Şi acum? Întrebă Poirot.

— O să fac tot ce îmi spuneţi, răspunse Sheila Grant. O să… O să vorbesc cu ceilalţi. Apoi adăugă: Cred că doctorul Stoddard nu o să mai vrea să stea de vorbă cu mine…

— Ba dimpotrivă, replică Poirot. Atât eu, cât şi doctorul Stoddard suntem pregătiţi să te ajutăm cu tot ce ne stă în puteri să o iei de la început. Poţi avea încredere în noi. Însă este ceva ce trebuie făcut. Există o persoană care trebuie distrusă – complet distrusă, şi numai dumneata şi surorile dumitale puteţi s-o faceţi. Numai şi numai mărturia voastră o să-l condamne.

— Vreţi să spuneţi – pe tatăl meu?

— Nu pe tatăl dumitale, mademoiselle. Nu ţi-am spus că Hercule Poirot ştie tot? Fotografia dumitale a fost recunoscută cu uşurinţă la sediul poliţiei. Eşti Sheila Kelly – o mică hoaţă care a fost trimisă la şcoala de corecţie cu câţiva ani în urmă. Când ai ieşit de acolo, ai fost abordată de un bărbat care îşi spune generalul Grant şi care ţi-a oferit un post – postul de „fiică”. Urma să ai o mulţime de bani, multă distracţie. Tot ce trebuia să faci era să prezinţi „marfa” prietenilor dumitale, pretinzând în permanenţă că altcineva ţi-a dat-o. „Surorile” dumitale erau în aceeaşi situaţie. Făcu o pauză, apoi continuă: Haide, mademoiselle, acest om trebuie expus şi condamnat. Şi după aceea…

— Da?

Poirot tuşi şi rosti cu un zâmbet:

VII

— Generalul Grant? Zise el. Generalul Grant?

— Exact, mon cher. Întreaga mise en scène era ceea ce ai numi „fictivă”. Statuetele Buddha, alama Benares, servitorul indian! Şi guta, la fel! Este învechită ideea asta cu guta. Numai bărbaţii foarte, foarte bătrâni au gută – nu tatăl unor tinere de nouăsprezece ani. Mai mult, eu chiar am vrut să mă conving. Când m-am ridicat, m-am sprijinit de piciorul lui suferind. Însă domnul era atât de tulburat de ceea ce-i spusesem încât nici măcar nu a observat. Oh, da, este un personaj extrem de fals, acel general! Tout de même, este o idee deşteaptă. Generalul anglo-indian în retragere, bine-cunoscutul personaj comic cu temperament coleric, se stabileşte nu între alţi ofiţeri anglo-indieni pensionaţi – a, nu, el merge în cadrul unui milieu mult prea scump pentru un fost militar. Acolo sunt oameni bogaţi, oameni de la Londra – un teren excelent pentru a-şi comercializa marfa. Şi cine ar bănui patru tinere pline de viaţă şi atractive? Dacă se află ceva, ele vor fi considerate victime – asta e sigur!

— La ce te gândeai când te-ai dus să-l vezi pe bătrânul bandit? Voiai să-l pui pe jar?

— Da. Voiam să văd ce se va întâmpla. Nu am avut mult de aşteptat. Fetele şi-au primit ordinele. Anthony Hawker, de fapt una dintre victimele lor, avea să fie ţapul ispăşitor. Sheila urma să-mi spună despre butelca din hol. Însă ea aproape că nu a putut s-o facă – dar cealaltă fată a strigat furioasă la ea – „Sheila!” – şi tânăra a reuşit să îngaime ceva.

Michael Stoddard se ridică şi începu să măsoare încăperea în lung şi-n lat. Apoi zise:

— Ştii, am de gând să n-o pierd din ochi pe fata asta. Am o teorie destul de solidă despre aceste tendinţe infracţionale juvenile. Dacă analizezi viaţa de familie, aproape întotdeauna găseşti…

Poirot îl întrerupse:

— Mon cher, am cel mai profund respect pentru ştiinţa dumitale. Nu am nici o îndoială că teoriile dumitale vor funcţiona admirabil în privinţa domnişoarei Sheila Kelly.

— Şi a altora.

— Şi a celorlalţi, poate. Este posibil. Singura despre care sunt sigur este micuţa Sheila. O să o îmblânzeşti, nu am nici o îndoială. Adevărul este că îţi mănâncă deja din palmă…

Roşind, Michael Stoddard spuse:

— Ce prostii vorbeşti, domnule Poirot…

Capitolul 9

CINGĂTOAREA HYPPOLITEI

„Dai dintr-una în alta”, îi place lui Hercule Poirot să spună, fără să fie prea original.

Adăugă însă că această afirmaţie nu a fost niciodată mai adevărată ca în cazul Rubensului furat.

Poirot nu fusese niciodată foarte interesat de Rubens. În primul rând, Rubens nu era un pictor pe care el să îl admire, şi apoi, împrejurările furtului fuseseră chiar obişnuite. Acceptă cazul ca să-i facă pe plac lui Alexander Simpson, care îi era prieten, şi dintr-un anumit motiv personal care avea legătură cu clasicii.

După furt, Alexander Simpson trimisese după Poirot şi îi înşirase toate necazurile lui. Rubensul respectiv era o descoperire recentă, o piesă necunoscută până în acel moment, dar nu exista nici o îndoială în privinţa autenticităţii ei. Fusese expusă la Galeriile Simpson şi fusese furată în plină zi, în perioada când şomerii obişnuiau să stea în intersecţii ca să prindă momentul potrivit să intre în hotelul Ritz. Un grup pătrunsese în Galeriile Simpson ca să afişeze un slogan cu „Arta este lux. Hrăniţi-i pe cei înfometaţi”. Poliţia fusese trimisă la faţa locului, toată lumea se adunase curioasă şi de-abia când demonstranţii fuseseră îndepărtaţi de braţul legii se observase că noul Rubens fusese decupat cu atenţie din ramă şi dispăruse.

— Era o pictură mică, explică domnul Simpson. Cineva putea s-o pună sub braţ şi să dispară cu ea, în timp ce toată lumea căsca gura la idioţii aceia de şomeri.

Se descoperise că oamenii în chestiune fuseseră plătiţi pentru rolul lor nevinovat în acest jaf. Ei urmau să demonstreze la Galeriile Simpson. Dar nu ştiuseră nimic despre adevăratul motiv până după furt.

Hercule Poirot consideră că fusese o şmecherie amuzantă, dar nu vedea ce ar fi putut face în legătură cu asta. Poliţia, sublinie el, putea să se ocupe imediat de acest jaf.

Alexander Simpson zise:

— Ascultă-mă, Poirot. Ştiu cine a furat tabloul şi unde o să fie dus.

Conform spuselor proprietarului Galeriilor Simpson, pictura fusese furată de o bandă de escroci internaţionali în numele unui anumit milionar care nu se dădea înapoi de la a cumpăra opere de artă la preţuri surprinzător de mici – şi fără să pună întrebări! Rubensul, afirmă Simpson, avea să fie dus pe ascuns în Franţa, unde va intra în posesia milionarului. Poliţia franceză şi engleză erau în alertă, dar, cu toate acestea, opinia lui Simpson era că aveau să dea greş.

— Şi, odată intrat în posesia ticălosului, o să fie mult mai dificil de recuperat. Oamenii bogaţi trebuie trataţi cu respect. Aici intervii tu. Situaţia o să fie delicată. Tu eşti omul potrivit pentru asta.

În cele din urmă, deşi lipsit total de entuziasm, Hercule Poirot fu convins să accepte misiunea. Fu de acord să plece imediat în Franţa. Poirot nu era prea interesat de cazul acesta, dar, datorită lui, află de cazul şcolăriţei dispărute care îl interesa foarte mult.

Auzise prima dată de el de la inspectorul-şef Japp, care îi făcuse o vizită tocmai în momentul în care Poirot îşi exprima aprobarea pentru modul în care valetul îi făcuse bagajul.

— Ha! Făcu Japp. Mergi în Franţa, nu-i aşa?

— Mon cher, eşti incredibil de bine informat acolo, la Scotland Yard, răspunse Poirot.

Japp chicoti.

— Avem şi noi spionii noştri! Simpson te-a băgat în afacerea Rubens. Se pare că nu prea are încredere în noi! Ei bine, ceea ce vreau eu să faci este total diferit. Întrucât o să te afli oricum la Paris, m-am gândit că ai putea să omori doi iepuri dintr-un foc. Inspectorul Hearn e acolo ca să coopereze cu franţujii – îl ştii pe Hearn? Bun băiat, dar probabil e cam lipsit de imaginaţie. Aş vrea să aflu opinia ta în legătură cu o afacere.

— Despre ce afacere este vorba?

— Copilul dispărut. Va apărea în ziare diseară. Se pare că a fost răpită. Fiica unui reverend din Cranchester. Numele ei este King, Winnie King.

Continuă cu povestea.

Winnie se afla în drum spre Paris, ca să se înscrie la Miss Pope, celebrul pension pentru fete englezoaice şi franţuzoaice. Winnie venise cu trenul de dimineaţă de la Cranchester şi fusese condusă prin Londra de o membră a Elder Sisters Ltd care se ocupă cu astfel de activităţi de escortare a fetelor de la o gară la alta. La staţia Victoria, fusese preluată de domnişoara Burshaw, adjuncta lui Miss Pope, şi apoi, împreună cu alte optsprezece fete, plecaseră din Victoria cu trenul. Nouăsprezece fete traversaseră apoi Canalul, trecuseră prin vamă la Calais, fuseseră suite în trenul de Paris, mâncaseră la vagonul-restaurant. Dar când, la ieşirea din Paris, domnişoara Burshaw le numărase, se descoperise că mai erau doar optsprezece fete!

— Aha, dădu Poirot din cap. Trenul s-a oprit pe undeva?

— La Amiens, dar în momentul respectiv fetele erau în vagonul-restaurant şi toate confirmă că Winnie era cu ele. Au pierdut-o, ca să zicem aşa, pe drumul de întoarcere spre compartimentele lor. Adică, ea nu a mai intrat în propriul compartiment cu celelalte cinci fete cu care călătorea. Tinerele nu au bănuit nimic, ci şi-au imaginat că se afla într-unul din celelalte compartimente rezervate pentru ele. Poirot dădu aprobator din cap.

— Deci când a fost văzută ultima dată?

— La circa zece minute după ce trenul a plecat din Amiens. Japp tuşi ruşinat. A fost văzută ultima dată… hm… Intrând la toaletă.

Poirot murmură:

— Foarte normal. Apoi continuă: Mai este şi altceva?

— Da, un lucru. Chipul lui Japp era sumbru. Pălăria ei a fost găsită lângă linia de tren, într-un loc la aproximativ 22 de kilometri de Amiens.

— Dar nu şi trupul?

— Nu şi trupul.

— Dumneata ce părere ai? Întrebă Poirot.

— E greu de ştiut ce să cred! Şi nu e nici urmă de corpul ei – nu se poate să fi căzut din tren!

— Trenul nu a oprit deloc după ce a plecat din Amiens?

— Nu. A încetinit o dată – la un semnal – dar nu a oprit, şi mă îndoiesc că a încetinit suficient ca o persoană să fi sărit fără să se rănească. Te gândeşti că puştoaica a intrat în panică şi a încercat să scape? Era primul trimestru acolo şi este posibil să i se fi făcut dor de casă, asta-i drept, dar cu toate astea avea cincisprezece ani şi jumătate – o vârstă la care avea destulă minte şi, în plus, fusese binedispusă pe timpul călătoriei, discutase cu fetele etc.

— Trenul a fost cercetat? Întrebă Poirot.

— O, da, au făcut asta chiar înainte de a sosi în gara de Nord. Fata nu era în tren, asta e sigur. Japp adăugă exasperat: Pur şi simplu a dispărut în neant! Nu are sens, domnule Poirot. Este o nebunie!

— Ce gen de fată este?

— Normală, genul obişnuit din câte îmi dau eu seama.

— Vreau să spun, cum arată?

— Am aici o poză de-a ei. Nu e tocmai o frumuseţe în floare.

Îi întinse poza lui Poirot care o studie în tăcere.

Era o fată slăbănoagă, cu părul lins prins în două cozi. Nu avea o atitudine studiată, subiectul fusese în mod clar surprins pe neaşteptate. Mânca un măr, buzele îi erau depărtate, arătând nişte dinţi uşor ieşiţi în afară, prinşi cu un aparat dentar. Purta ochelari.

— Un copil cu o înfăţişare obişnuită – dar chiar că sunt banali la vârsta asta! Ieri am fost la dentist. Am văzut în revista Sketch o poză cu Marcia Gaunt, frumuseţea acestui sezon. Şi îmi amintesc cum arăta la 15 ani, când mă aflam la Castle ca să mă ocup de afacerea cu spargerea care avusese loc acolo. Plină de pete pe faţă, stângace, cu dinţii ieşiţi în afară, cu părul lung şi fără formă. Şi peste noapte se transformă în adevărate frumuseţi – nu ştiu cum fac asta! E ca un miracol.

Poirot zâmbi.

— Femeile sunt un sex miraculos, zise el. Ce e cu familia copilei? A avut ceva util de spus?

Japp clătină din cap.

— Nimic care să ne fie de folos. Mama e invalidă. Bietul reverend King este absolut distrus. Jură că fata era teribil de nerăbdătoare să meargă la Paris – abia aştepta. Dorea să studieze pictura şi muzica – genul ăsta de lucruri. Fetele lui Miss Pope fac artă cu A. După cum ştii probabil, Miss Pope este o instituţie foarte renumită. O mulţime de fete din lumea bună merg acolo. Directoarea e foarte strictă – un balaur, de-a dreptul – şi foarte scumpă, şi extrem de pretenţioasă în privinţa fetelor pe care le acceptă.

Poirot oftă.

— Ştiu genul. Şi domnişoara Burshaw care a preluat fetele din Anglia?

— Nu-i merge mintea tocmai brici. E îngrozită că Miss Pope o să spună că e vina ei.

Poirot rosti gânditor:

— Nu există nici un tânăr implicat în acest caz? Japp făcu un semn spre poză.

— Ţi se pare că ar fi genul?

— Nu, într-adevăr. Dar, indiferent de înfăţişarea ei, poate avea un suflet romantic. La cincisprezece ani nu este prea mică pentru asta.

— Ei bine, replică Japp, dacă un suflet romantic a făcut-o să dispară din tren, o să mă apuc de citit cărţi de femei. Se uită plin de speranţă la Poirot. Nu îţi vine nimic prin minte?

Poirot clătină încet din cap, apoi spuse:

— Din întâmplare nu aţi găsit, lângă şină, şi pantofii ei?

— Pantofii? Nu. De ce pantofii? Poirot murmură:

— Era doar o idee…

II

Hercule Poirot se pregătea să coboare la taxi când sună telefonul. Ridică receptorul.

Se auzi vocea lui Japp:

— Mă bucur că te-am prins. Totul s-a terminat, bătrâne. Când am ajuns la sediu, am găsit un mesaj. Fata a apărut – la marginea unui drum, la 25 de kilometri de Amiens. E ameţită şi nu au putut scoate nici o relatare coerentă din partea ei, iar doctorul spune că a fost drogată. În orice caz, este bine. Nu e nimic în neregulă cu ea. Poirot întrebă calm:

— Deci, nu mai aveţi nevoie de serviciile mele?

— Mi-e teamă că nu! De fapt, îmi parrre rrrău că te-am derrranjat.

Japp râse de modul cum imitase r-ul franţuzesc şi închise. Hercule Poirot nu râse la rândul lui. Puse receptorul în furcă, având o expresie îngrijorată pe chip.

III

Inspectorul Hearn îl privi curios pe Poirot.

— V-a spus inspectorul-şef Japp că o să mă consult cu dumneavoastră în această chestiune? Întrebă Poirot.

Hearn dădu aprobator din cap.

— Mi-a spus că o să veniţi aici cu treburi şi că o să ne daţi o mână de ajutor cu acest puzzle. Dar nu m-am aşteptat să veniţi, acum că totul s-a lămurit. Am crezut că o să fiţi ocupat cu propriul caz.

Hercule Poirot răspunse:

— Cazul meu poate să aştepte. Afacerea asta este cea care mă interesează. Dumneavoastră aţi numit-o „puzzle” şi spuneţi că s-a lămurit. Se pare însă că puzzle-ul încă nu e dezlegat.

— Ei bine, domnule, avem copilul înapoi. Şi nu e rănită – asta-i cel mai important.

— Dar nu lămureşte problema cum a ajuns înapoi, nu-i aşa? Ea ce spune? A consultat-o un doctor, nu-i aşa? El ce a spus?

— A zis că a fost drogată. E încă ameţită din pricina asta. Se pare că nu-şi poate aminti prea multe după ce a pornit din Cranchester. Toate evenimentele ulterioare par să i se fi şters din minte. Doctorul crede că este posibil să fi suferit o uşoară comoţie. Are o umflătură la ceafă. El spune că asta ar explica ştergerea completă a memoriei.

— Ceea ce este foarte convenabil pentru… Cineva! Afirmă Poirot.

Inspectorul Hearn zise cu o voce neîncrezătoare:

— Doar nu credeţi că se preface, nu?

— Dumneavoastră credeţi?

— Nu, sunt sigur că nu. Este un copil bun – un pic cam necoaptă pentru vârsta ei.

— Nu, nu se preface. Poirot clătină din cap. Dar aş vrea să ştiu cum a coborât din tren. Vreau să ştiu cine este responsabil – şi de ce?

— Cât despre motiv, aş spune că este vorba despre o tentativă de răpire, domnule. Au vrut să ceară o răscumpărare.

— Dar nu au făcut-o!

— Şi-au pierdut curajul când au văzut agitaţia declanşată – şi au lăsat-o rapid pe marginea drumului.

Poirot întrebă sceptic:

— Şi ce răscumpărare puteau să obţină de la un reverend la catedrala Cranchester? Slujbaşii Bisericii Anglicane nu sunt milionari.

Inspectorul Hearn răspunse vesel:

— După părerea mea, pur şi simplu au dat greş, domnule.

— Ah, după părerea dumneavoastră. Hearn replică, înroşindu-se uşor:

— Dar care e părerea dumneavoastră, domnule?

— Vreau să ştiu cum a fost făcută să dispară din tren. Chipul poliţistului se posomorî.

— Acesta este un adevărat mister. Într-o clipă era acolo, în vagonul-restaurant, flecărind cu celelalte fete. Cinci minute mai târziu, dispăruse, ca prin magie.

— Exact, ca prin magie! Cine mai era în vagonul unde Miss Pope rezervase compartimentele?

Inspectorul Hearn dădu din cap.

— Este o întrebare bună, domnule. Este important. Este cu atât mai important cu cât era ultimul vagon al trenului şi, imediat ce toţi călătorii s-au întors de la vagonul-restaurant, uşile dintre vagoane au fost încuiate – de fapt, pentru a-i împiedica pe oameni să se îngrămădească în restaurant şi să ceară ceai înainte să aibă timp chelnerii să debaraseze după masa de prânz şi să facă ordine. Winnie King s-a întors în vagon cu ceilalţi – şcoala rezervase acolo trei compartimente.

— Şi în celelalte compartimente ale vagonului? Hearn îşi scoase carneţelul.

— Domnişoara Jordan şi domnişoara Butters, două fete bătrâne care mergeau în Elveţia. Nu e nimic în neregulă cu ele, sunt foarte respectabile, bine-cunoscute în Hampshire, locul de unde vin. Doi comercianţi din Franţa, unul din Lyons, unul din Paris. Amândoi bărbaţi de vârsta a doua, onorabili. Un tânăr, James Elliot, şi soţia lui – o tipă care chiar că-ţi sărea în ochi. El are o reputaţie îndoielnică, e suspectat de poliţie că ar fi implicat în nişte tranzacţii dubioase – dar niciodată nu s-a băgat în răpiri. Oricum, compartimentul lui a fost percheziţionat şi nu s-a găsit nimic în bagajul lui de mână care să arate că era implicat în asta. Nici nu văd cum ar fi putut. Mai era o americancă, doamna van Suyder, care călătorea la Paris. Nu se ştie nimic despre ea. Pare în regulă. Ăştia-s toţi.

Hercule Poirot zise:

— Şi este sigur că trenul nu a oprit după ce a plecat din Amiens?

— Absolut. A încetinit doar o dată, dar nu suficient de mult ca să poată cineva sări – nu fără să se rănească destul de grav şi să rişte să moară.

Hercule Poirot murmură:

— Asta este ceea ce face cazul deosebit de interesant. Şcolăriţa dispare în neant chiar lângă Amiens şi reapare din neant chiar lângă Amiens. Unde a fost între timp?

Inspectorul Hearn clătină din cap.

— Pare o nebunie prezentat în felul ăsta. Oh! Apropo, mi-au spus că aţi întrebat ceva în legătură cu pantofii – pantofii fetei. Avea pantofii în picioare când a fost găsită, dar exista o pereche şi pe linie, găsită de un lucrător la calea ferată. I-a luat acasă, fiindcă păreau a fi în stare bună. Pantofi negri, zdraveni, de plimbare.

— Ah, făcu Poirot, părând mulţumit. Inspectorul Hearn afirmă curios:

— Nu pricep semnificaţia pantofilor, domnule. Înseamnă ceva?

— Confirmă o teorie, zise Hercule Poirot. O teorie despre felul cum a fost făcută scamatoria.

IV

Pensionul lui Miss Pope, la fel ca multe alte instituţii de acelaşi fel, era situat în Neuilly. Pe când privea faţada respectabilă, Hercule Poirot fu dintr-odată înconjurat de un grup de fete care ieşiră pe porţi.

Poirot rămase cu privirea după ele câteva clipe, apoi sună la sonerie şi ceru să o vadă pe Miss Pope.

Miss Lavinia Pope era o persoană foarte diferită de mâna sa dreaptă, domnişoara Burshaw. Miss Pope avea personalitate. Miss Pope inspira veneraţie. Chiar şi atunci când stătea cu graţia ei intransigentă în faţa părinţilor, îşi menţinea aceeaşi superioritate evidentă faţă de restul lumii, caracteristică atât de valoroasă pentru o directoare de şcoală.

Părul ei cenuşiu avea o coafură distinsă, costumul – o croială severă, dar elegantă. Era competentă şi omniscientă.

Camera în care fu primit Poirot era încăperea unei femei de cultură. Avea o mobilă elegantă, flori, câteva fotografii cu autograf, unele înrămate, cu chipurile acelor eleve ale lui Miss Pope care ajunseseră cineva – multe dintre ele îmbrăcate în ţinuta de gală de final de şcoală. Pe pereţi atârnau reproduceri ale unor tablouri celebre şi câteva pasteluri de bună calitate. Totul era curat şi sclipea. Nici un fir de praf nu ar fi avut îndrăzneala să se depună în acest altar.

Miss Pope îl primi pe Poirot cu competenţa celor a căror judecată rareori dă greş.

— Domnul Hercule Poirot? Vă cunosc după nume, desigur. Bănuiesc că aţi venit pentru această afacere foarte nefericită cu Winnie King. Un incident foarte neplăcut.

Miss Pope nu părea afectată. Se ocupa de orice dezastru aşa cum trebuia, cu competenţă, reducându-l astfel la un incident nesemnificativ.

— Aşa ceva nu s-a mai întâmplat până acum, zise Miss Pope.

„Şi nici nu o să se mai întâmple”, părea să spună atitudinea ei.

Hercule Poirot întrebă:

— Era primul trimestru al fetei aici, nu-i aşa?

— Da.

— Aţi avut o întâlnire preliminară cu Winnie – şi cu părinţii ei?

Atitudinea lui Miss Pope părea să spună: „Reţineţi asta, vă rog. Sunt genul de persoană care stă la episcopii”

— În timp ce eram acolo, am făcut cunoştinţă cu reverendul şi cu doamna King. Din păcate, doamna King este invalidă. Atunci am cunoscut-o pe Winnie. O fată foarte bine-crescută, cu înclinaţii evidente pentru artă. I-am spus doamnei King că o să o accept bucuroasă pe Winnie peste un an sau doi, atunci când îşi încheia studiile generale. Noi suntem specializaţi aici în Artă şi Muzică. Fetele sunt duse la operă, la Comédie Française, participă la conferinţe la Luvru. Cei mai buni maeştri vin aici ca să le predea muzică, pictură, canto. Scopul nostru este o cultură mai extinsă.

Brusc Miss Pope îşi aminti că Poirot nu era părinte şi adăugă abrupt:

— Cu ce vă pot fi de folos, domnule Poirot?

— Aş vrea să ştiu care este poziţia dumneavoastră actuală cu privire la Winnie?

— Reverendul King a venit la Amiens şi o să o ia cu el pe Winnie. Este cel mai înţelept lucru care poate fi făcut după şocul suferit de copilă. Apoi continuă: Aici nu acceptăm fete suferinde. Nu avem facilităţi spéciale de îngrijire a invalizilor. I-am spus reverendului că, după părerea mea, ar fi bine să o ia pe fată acasă.

Poirot o întrebă direct:

— Ce credeţi că s-a întâmplat în realitate, Miss Pope?

— N-am nici cea mai mică idee, domnule Poirot. Întreaga întâmplare, aşa cum mi-a fost relatată, pare incredibilă. Nu pot să accept că angajata mea care era responsabilă pentru fete poate fi acuzată de ceva – poate doar că ar fi putut să descopere mai devreme lipsa fetei.

— Aţi primit, poate, o vizită de la un reprezentant al poliţiei? Întrebă Poirot.