Articol I. Agatha Christie Articol II. Muncile lui Hercule

Un fior uşor străbătu silueta aristocratică a lui Miss Pope care răspunse glacial:

— Un monsieur Lefarge de la Préfecture a trecut să mă vadă, să afle dacă nu aş putea aduce puţină lumină asupra situaţiei. Evident, nu am putut să fac asta. Apoi a cerut să inspecteze cufărul lui Winnie care sosise, desigur, aici împreună cu cele ale celorlalte fete. I-am spus că deja fusese solicitat de un alt reprezentant al poliţiei. Probabil că atribuţiile departamentelor lor se suprapun. La scurt timp după aceea, am primit un telefon în care se susţinea că nu le-am predat lor bunurile lui Winnie. Am fost extrem de categorică în această privinţă cu ei. Nu trebuie să acceptăm să fim intimidaţi de oficialităţi.

Poirot inspiră adânc.

— Aveţi un spirit curajos, pentru care vă admir, mademoiselle. Presupun că, la sosire, cufărul lui Winnie a fost desfăcut.

Miss Pope păru puţin descumpănită.

— Asta e regula, zise ea. Noi respectăm cu stricteţe regulile. Cuferele fetelor sunt desfăcute la sosire şi lucrurile lor sunt aranjate aşa cum mă aştept ca şi ele să o facă. Lucrurile lui Winnie au fost despachetate alături de cele ale celorlalte fete. Evident, pe urmă au fost puse la loc, astfel încât cufărul ei să fie predat exact aşa cum a sosit.

Poirot întrebă:

— Exact? Se duse spre perete. În mod sigur aceasta este un tablou cu faimosul pod Cranchester, iar catedrala se vede în depărtare.

— Aveţi dreptate, domnule Poirot. Winnie l-a pictat în mod evident ca să-mi facă o surpriză. Era în bagajul ei, învelit într-o hârtie pe care scria: „Pentru Miss Pope de la Winnie”. Foarte frumos din partea copilei.

— Ah! Exclamă Poirot. Şi ce părere aveţi despre el – ca pictură vreau să spun?

El însuşi văzuse multe reprezentări ale podului Cranchester. Era un subiect care era ilustrat la Academie în fiecare an – uneori sub forma unui tablou în ulei, alteori în secţiunea de pasteluri, îl văzuse pictat bine, mediocru, anost. Dar niciodată nu-l văzuse atât de necizelat ca în actualul exemplu.

Miss Pope zâmbi cu indulgenţă şi spuse:

— Fetele nu trebuie descurajate, domnule Poirot. Winnie va fi stimulată ca să realizeze lucrări mai bune, desigur.

Poirot rosti gânditor:

— Nu ar fi fost mai firesc pentru ea să facă un pastel?

— Ba da. Nu ştiam că încerca să picteze în ulei.

— Ah, făcu Hercule Poirot. Îmi daţi voie, mademoiselle? Scoase tabloul şi îl duse la fereastră. Îl examina, apoi, ridicând privirea, spuse:

— O să vă cer, mademoiselle, să-mi daţi acest tablou.

— Acum serios, domnule Poirot…

— Nu puteţi susţine că sunteţi foarte ataşată de el. Pictura e îngrozitoare.

— A, nu are nici un merit artistic, sunt de acord. Dar este lucrarea unui elev şi…

— Vă asigur, mademoiselle, că este cel mai nepotrivit tablou care să fie agăţat pe peretele dumneavoastră.

— Nu înţeleg de ce spuneţi asta, domnule Poirot.

— O să vă dovedesc într-o clipă.

Scoase din buzunar o sticlă, un burete şi nişte cârpe, apoi spuse:

— Mai întâi o să vă spun o povestioară, mademoiselle. Se aseamănă cu povestea Răţuştei celei Urâte care s-a transformat în lebădă.

Lucra rapid în timp ce vorbea. Mirosul de terebentină umplu încăperea.

— Probabil că nu mergeţi prea des la teatrele de revistă.

— Nu, într-adevăr, mi se par atât de triviale…

— Triviale, aşa e, dar uneori sunt instructive. Am văzut o artistă de la un teatru de revistă care îşi schimba personalitatea într-un mod miraculos. Într-un scheci era o stea de cabaret, splendidă şi strălucitoare, iar după zece minute, era un copil anemic şi subnutrit cu glas răguşit, într-o ţinută sărăcăcioasă – iar după alte zece minute era o ghicitoare zdrenţăroasă care ghicea lângă o căruţă.

— Este foarte posibil, fără îndoială, dar nu văd…

— Eu vă arăt acum cum a fost făcut trucul magic în tren. Winnie, şcolăriţa, cu cozile ei cuminţi, cu ochelari, cu aparatul dentar, se duce la toaletă. Iese un sfert de oră mai târziu cu înfăţişarea – ca să folosesc cuvintele inspectorului Hearn – unei „tipe care chiar îţi sărea în ochi”. Ciorapi de mătase naturală, pantofi cu toc cui, o haină de nurcă pentru a acoperi uniforma de şcolăriţă, cu o pălărioară îndrăzneaţă de catifea aşezată pe bucle şi cu un chip… Ah, ce chip. Ruj, pudră, fard, rimei! Care este chipul adevărat al acelei artiste care îşi schimbă înfăţişarea atât de repede? Probabil numai Dumnezeu ştie! Dar dumneavoastră, mademoiselle, aţi văzut de multe ori cum o şcolăriţă stângace se transformă aproape miraculos într-o débutante elegantă.

Lui Miss Pope i se tăie răsuflarea.

— Vreţi să spuneţi că Winnie King s-a deghizat ca…

— Nu Winnie King – nu. Winnie a fost răpită în drumul prin Londra. Artista noastră i-a luat locul. Domnişoara Burshaw nu a văzut-o niciodată pe Winnie King – cum putea ea să ştie că şcolăriţa cu cozi şi aparat dentar nu era Winnie King? Până aici, toate bune, însă impostoarea nu putea să sosească aici, întrucât dumneavoastră o cunoşteaţi pe adevărata Winnie. Aşa că, rapid, Winnie dispare la toaletă şi iese ca soţia unui bărbat numit Jim Elliot, pe al cărui paşaport figurează o soţie! Cozile simple, ochelarii, ciorapii de bumbac, aparatul dentar – toate astea pot fi ascunse într-un spaţiu mic. Dar de pantofii grei şi de pălărie – acea pălărie britanică rigidă – trebuia să scape altfel – aşa că au fost aruncate pe fereastră. Mai târziu, adevărata Winnie este traversată Canalul – nimeni nu caută o fată bolnavă, pe jumătate drogată, adusă din Anglia în Franţa – şi este lăsată dintr-o maşină pe marginea drumului principal. Dacă a fost dopată tot timpul cu scopolamină, îşi va aminti foarte puţin din tot ce s-a întâmplat.

Miss Pope îl privea ţintă pe Poirot. Apoi întrebă:

— Dar de ce? Care ar fi motivul pentru această mascaradă fără sens?

Poirot răspunse cu gravitate:

— Pentru bagajul lui Winnie! Aceşti oameni doreau să treacă fraudulos ceva din Anglia în Franţa – ceva ce orice vameş avea misiunea să caute – de fapt, bunuri furate. Dar ce loc este mai sigur decât cufărul unei şcolăriţe? Dumneavoastră, Miss Pope, sunteţi bine-cunoscută, iar instituţia dumneavoastră este la fel de faimoasă. La Gare du Nord cuferele domnişoarelor de la pension sunt trecute en bloc. Este vorba de bine-cunoscuta şcoală englezească a lui Miss Pope! Şi apoi, după răpire, ce este mai firesc decât să se trimită după bagajul copilului – aparent de către Préfecture? Hercule Poirot zâmbi. Dar, din fericire, există regula şcolii de desfacere a cuferelor la sosire – şi iată un cadou de la Winnie pentru dumneavoastră. Însă nu este acelaşi cadou pe care Winnie l-a împachetat la Cranchester. Se apropie de ea.

— Mi-aţi dat acest tablou. Observaţi-l acum, trebuie să recunoaşteţi că nu este potrivit pentru şcoala dumneavoastră selectă!

Îi întinse pânza.

Ca prin minune, Podul Cranchester dispăruse. În locul lui era o scenă clasică, în culori stinse. Poirot zise încet:

— Cingătoarea Hyppolitei. Hyppolita îi dă cingătoarea lui Hercule – pictată de Rubens. O capodoperă importantă – mais tout de même, nu foarte potrivită pentru salonul dumneavoastră.

Miss Pope roşi uşor.

Hyppolita îşi ţinea mâna pe cingătoare – şi nu purta nimic altceva… Hercule avea o blană de leu aruncată neglijent pe un umăr. Carnea pictată de Rubens era plină, voluptoasă…

Miss Pope spuse, recăpătându-şi stăpânirea de sine:

— O frumoasă lucrare de artă… Cu toate acestea – aşa cum aţi spus – trebuie să ţinem cont de susceptibilităţile părinţilor. Unii au tendinţa să fie cam obtuzi… Dacă înţelegeţi ce vreau să spun…

V

Când Poirot părăsea casa, se petrecu atacul. Fu înconjurat, încolţit, copleşit de un grup de fete, grase, slabe, blonde şi brunete.

O fată înaltă, blondă strigă:

— S-a dus zvonul…

Grupul se apropie şi mai tare. Hercule Poirot era înconjurat. Dispăru într-o mare de feminitate tânără şi energică.

Douăzeci şi cinci de glasuri se ridicară, pe diferite tonalităţi, dar rostind aceeaşi frază memorabilă:

— Domnule Poirot, vreţi să-mi daţi un autograf?

Capitolul 10

TURMA LUI GERYONEUS

— Îmi cer scuze pentru că vă deranjez astfel, domnule Poirot.

Domnişoara Carnaby îşi prinse agitată geanta pe care o ţinea în mâini şi se aplecă în faţă, uitându-se neliniştită la Poirot. Ca de obicei, părea că-şi pierduse suflarea.

Hercule Poirot ridică din sprâncene.

Femeia continuă nerăbdătoare:

— Vă amintiţi de mine, nu-i aşa?

Ochii lui Hercule Poirot sclipiră când răspunse:

— Îmi amintesc că eşti una dintre cele mai de succes infractoare pe care le-am întâlnit vreodată.

— Oh, Doamne Sfinte, domnule Poirot, chiar trebuie să spuneţi asemenea lucruri? Aţi fost atât de amabil cu mine! Eu şi Emily vorbim adesea despre dumneavoastră, şi dacă vedem în ziar vreo ştire despre dumneavoastră decupăm articolul şi îl lipim în album. Cât despre Augustus, l-am învăţat o nouă şmecherie. Spunem: „Mori pentru Sherlock Holmes, mori pentru domnul Fortune, mori pentru Sir Henry Merrivale şi apoi mori pentru domnul Hercule Poirot”, iar el se întinde la pământ şi rămâne nemişcat ca un lemn – stă absolut nemişcat până când îi spunem noi!

— Sunt recunoscător, zise Poirot. Şi ce mai face ce cher Auguste?

Doamna Carnaby îşi împreună degetele şi începu cu elocinţă să-l laude pe micul pechinez.

— Oh, domnule Poirot, este mai deştept ca niciodată. Ştie tot. Deunăzi, când admiram un bebeluş aflat într-un cărucior, brusc am simţit o smucitură şi îl văd pe Auguste cum se străduia din răsputeri să rupă lesa cu dinţii. Nu-i aşa că-i deştept?

Ochii lui Poirot sclipiră.

— Mi se pare că Augustus are aceleaşi înclinaţii criminale despre care tocmai vorbeam!

Domnişoara Carnaby nu râse. În schimb, chipul ei grăsuţ şi blând deveni îngrijorat şi trist. Spuse cu răsuflarea tăiată:

— Oh, domnule Poirot, sunt atât de îngrijorată! Poirot o întrebă cu amabilitate:

— Ce s-a întâmplat?

— Ştiţi, domnule Poirot, mi-e teamă – mi-e teamă cu adevărat – că sunt un infractor înrăit, dacă pot folosi un asemenea cuvânt. Îmi vin tot felul de idei.

— Ce fel de idei?

— Cele mai extraordinare idei! De exemplu, ieri, mi-a venit în minte o schemă extrem de practică de a jefui un oficiu poştal. Nu mă gândeam la aşa ceva – pur şi simplu mi-a venit în minte! Şi un alt mod foarte ingenios de a eluda legile vamale… Sunt convinsă – foarte convinsă – că ar funcţiona.

— Probabil aşa este, replică Poirot sec. Ăsta e pericolul cu ideile dumitale.

— Mă îngrijorează foarte mult, domnule Poirot. Dacă eşti crescut după nişte principii stricte, aşa cum am fost eu, este extrem de neliniştitor că asemenea idei nelegiuite – atât de ticăloase – îmi trec prin cap. Problema e, în parte, cred eu, că acum am prea mult timp liber. Am plecat de la Lady Hoggin şi sunt angajată la o doamnă în vârstă ca să-i citesc şi să-i scriu scrisorile. Termin foarte repede şi în momentul în care încep să-i citesc ea adoarme, aşa că stau acolo, fără să am cu ce să-mi umplu timpul – şi cu toţii ştim ce face diavolul cu trândăveala.

— Ţţ, ţţ, făcu Poirot.

— De curând am citit o carte – o carte foarte modernă, tradusă din germană – care aruncă o lumină foarte interesantă asupra tendinţelor infracţionale. Omul trebuie, înţelegeţi, să-şi sublimeze impulsurile! Pentru asta, de fapt, am venit la dumneavoastră.

— Da? Zise Poirot.

— Vedeţi, domnule Poirot. Nu cred că este vorba de ticăloşie, cât despre foamea de emoţii tari! Viaţa mea a fost, din nefericire, foarte banală. Uneori simt că doar la acţiunea aceea cu câinii pechinezi am trăit cu adevărat. Foarte reprobabil, desigur, dar, aşa cum spunea în cartea mea, omul nu trebuie să întoarcă spatele adevărului. Am venit la dumneavoastră, domnule Poirot, fiindcă speram că s-ar putea să… Să sublimez acea foame de senzaţii tari folosind-o, dacă pot spune aşa, de partea celor buni.

— Aha, făcu Poirot. Deci ai venit aici în calitate de coleg? Domnişoara Carnaby roşi.

— Ştiu că e o îndrăzneală nemaipomenită din partea mea. Dar aţi fost atât de amabil…

Se opri. Ochii ei, de un albastru palid, aveau în ei ceva rugător, ca ai unui câine care speră că o să-l scoţi la plimbare.

— E o idee, zise Hercule Poirot încet.

— Desigur, nu sunt aşa deşteaptă, explică domnişoara Carnaby. Dar capacitatea mea de… De disimulare este destul de mare. Trebuie să fie astfel – altminteri aş fi fost dată afară imediat din postul de doamnă de companie. Şi am descoperit că uneori obţii rezultate mai bune dacă pari mai prost decât eşti.

Hercule Poirot râse şi spuse:

— Gândirea dumitale mă încântă, mademoiselle.

— Oh, Doamne, domnule Poirot, ce om amabil sunteţi! Deci mă încurajaţi să sper? Întâmplător, am primit o mică moştenire – una foarte mică, dar care îmi dă posibilitatea ca eu şi sora mea să ne întreţinem şi să mâncăm – frugal – astfel încât să nu fiu dependentă complet de ceea ce câştig.

— Trebuie să mă gândesc, spuse Poirot, unde pot fi folosite cel mai bine talentele dumitale. Nu ai nici o idee, bănuiesc?

— Ştiţi, probabil că puteţi citi gândurile, domnule Poirot. În ultima vreme am fost îngrijorată în legătură cu o prietenă de-a mea. Voiam să vă cer sfatul. Desigur, este posibil să spuneţi că e doar imaginaţia unei fete bătrâne. Probabil că omul e înclinat să exagereze şi să vadă un scop acolo unde poate fi doar o simplă coincidenţă.

— Nu cred că exagerezi, domnişoară Carnaby. Spune-mi la ce te-ai gândit.

— Ei bine, am o prietenă, o prietenă foarte dragă, deşi nu am mai văzut-o prea des în ultimii ani. Numele ei este Emmeline Clegg. S-a căsătorit cu un bărbat din nordul Angliei care a murit cu câţiva ani în urmă, lăsându-i o avere frumuşică. După moartea lui, ea s-a simţit nefericită şi singură şi, teamă mi-e că, în unele privinţe, e o femeie cam prostuţă şi poate prea credulă. Religia, domnule Poirot, poate reprezenta un mare ajutor şi un punct de sprijin – dar prin asta mă refer la religia ortodoxă.

— Vrei să spui Biserica Creştin-Ortodoxă? Întrebă Poirot. Domnişoara Carnaby păru şocată.

— A, nu, nici vorbă. Vreau să spun Biserica Anglicană. Deşi nu sunt de acord cu romano-catolicii, măcar ei sunt recunoscuţi. Iar protestanţii şi congregaţioniştii sunt nişte instituţii bine-cunoscute şi respectabile. Mă refer însă lă aceste secte ciudate care apar precum ciupercile după ploaie. Exercită un fel de atracţie emoţională, dar uneori am mari îndoieli dacă există vreun sentiment cu adevărat religios în spatele lor.

— Crezi că prietena dumitale este victima unei secte de felul ăsta?

— Da. În mod sigur. Turma Păstorului, aşa se numeşte. Au sediul la Devonshire – o localitate încântătoare pe malul mării. Adepţii merg acolo pentru ceea ce este numit „Liman”. Este o perioadă de două săptămâni, cu servicii religioase şi ritualuri. Există trei mari festivaluri anuale, Venirea Păşunii, Păşunea Deplină şi Culegerea Păşunii.

— Aceasta din urmă e chiar prostească, zise Poirot, fiindcă păşunea nu se culege.

— Totul e o prostie, rosti domnişoara Carnaby cu fervoare, întreaga sectă este centrată în jurul capului mişcării, Marele Păstor, după cum este numit. Un doctor Andersen. Un bărbat foarte arătos, cred, cu o prezenţă impresionantă.

— Ceea ce le atrage pe femei, nu?

— Mi-e teamă că da, oftă domnişoara Carnaby. Tatăl meu era un bărbat foarte frumos. Uneori, era de-a dreptul stânjenitor în parohie. Apăreau rivalităţi în brodarea odăjdiilor şi împărţirea sarcinilor din biserică…

Clătină din cap amintindu-şi toate acestea.

— Membrii Marii Turme sunt în majoritate femei?

— Cred că trei sferturi cel puţin. Iar bărbaţii care sunt, în majoritate sunt nişte ciudaţi! Succesul mişcării depinde de femei şi… De fondurile pe care le dau ele.

— Ah, făcu Poirot. Am ajuns la fondul problemei. Sincer, crezi că e o escrocherie?

— Sincer, domnule Poirot, cred că da. Şi mă mai îngrijorează ceva. Întâmplător, ştiu că biata mea prietenă este atât de atrasă de această religie încât nu de mult a făcut un testament prin care lasă toate bunurile ei mişcării.

Poirot întrebă cu asprime:

— Acest lucru i-a fost… Sugerat?

— Ca să fiu cinstită, nu. A fost în întregime ideea ei. Marele Păstor i-a arătat un stil de viaţă cu totul nou – aşa că tot ce are urmează să revină la moartea ei Marii Cauze. Ceea ce mă îngrijorează cu adevărat este…

— Da, continuaţi…

— Printre adepte sunt câteva femei foarte bogate. În ultimul an nu mai puţin de trei dintre ele au murit.

— Lăsându-şi întreaga avere acestei secte?

— Da.

— Şi rudele lor nu au protestat? Aş fi crezut că au existat nişte litigii.

Poirot dădu din cap gânditor. Domnişoara Carnaby continuă grăbită:

— Desigur, nu am nici un drept să sugerez ceva de genul ăsta. Din câte am putut afla, nu a fost nimic dubios în legătură cu aceste decese. Cred că unul a fost din cauza unei gripe care a dat în pneumonie, iar altul a fost atribuit unui ulcer gastric. Nu au existat absolut deloc circumstanţe dubioase, dacă înţelegeţi ce vreau să spun, iar decesele nu au avut loc la Sanctuarul Dealurilor Verzi, ci în propriile case. Nu am nici o îndoială că totul este în regulă, dar cu toate acestea eu… Ei bine… Nu aş vrea să i se întâmple ceva lui Emmie.

Îşi împreună degetele şi îi aruncă lui Poirot o privire rugătoare.

Poirot rămase tăcut câteva minute. Când vorbi, vocea lui era schimbată – gravă şi profundă.

— Vrei să-mi dai sau să-mi găseşti numele şi adresele acestor membre ale sectei care au murit de curând?

— Desigur, domnule Poirot. Poirot rosti încet:

— Mademoiselle, cred că eşti o femeie foarte curajoasă şi hotărâtă. Ai un adevărat talent histrionic. Eşti dispusă să te angajezi într-o misiune care poate comporta un risc considerabil?

— Nimic nu mi-ar plăcea mai mult, rosti aventuroasa domnişoară Carnaby.

Poirot o avertiză:

— Dacă există un risc, acesta va fi foarte mare. Înţelegi – ori umblăm după cai verzi, ori este ceva extrem de serios. Ca să aflăm despre ce este vorba, va trebui să devii membră a Marii Turme. Ţi-aş sugera să exagerezi suma pe care ai moştenit-o de curând. Acum eşti o femeie bogată, fără un scop precis în viaţă. Te contrazici cu prietena dumitale Emmeline în legătură cu această religie pe care ea a adoptat-o – încerci să o convingi că este o aiureală. Ea va fi nerăbdătoare să te convertească. Te vei lăsa convinsă să mergi la Sanctuarul Dealurile Verzi. Iar acolo o să cazi victimă puterilor persuasive şi influenţei magnetice a doctorului Andersen. Pot să las cu încredere partea aceasta în seama dumitale?

Domnişoara Carnaby zâmbi cu modestie şi murmură:

— Cred că mă pot descurca foarte bine!

II

— Ei bine, dragă prietene, ce ai pentru mine? Inspectorul-şef Japp îl privi gânditor pe omuleţul care îi pusese această întrebare şi răspunse plin de tristeţe:

— Ai aflat ceva despre acest doctor Andersen?

— I-am cercetat trecutul. Era un chimist promiţător, dar a fost dat afară de la o universitate din Germania. Se pare că mama lui era evreică. A fost întotdeauna pasionat de studiul miturilor şi al religiilor orientale, şi îşi petrecea tot timpul liber studiind acest subiect; a şi scris diferite articole pe tema asta – unele dintre ele mi se par cam nebuneşti.

— Deci este posibil să fie un adevărat fanatic religios?

— Înclin să cred că pare foarte probabil!

— Ce e cu acele nume şi adrese pe care ţi le-am dat?

— Nu e nimic aici. Domnişoara Everett a murit de colită ulceroasă. Doctorul este foarte sigur că nu e nimic dubios la mijloc. Doamna Lloyd a murit de bronhopneumonie. Lady Western a murit de tuberculoză. Suferea de mulţi ani de asta – chiar şi înainte de a se alătura turmei. Domnişoara Lee a murit de febră tifoidă – se pare că din cauza unei salate pe care a mâncat-o undeva, în nordul Angliei. Trei dintre ele s-au îmbolnăvit şi au murit în propria casă, iar doamna Lloyd a decedat într-un hotel din sudul Franţei. În ceea ce priveşte decesele, nu există nimic care să le lege de Marea Turmă sau de sediul lui Andersen din Devonshire. Trebuie să fie o pură coincidenţă. Totul pare absolut în regulă şi ca la carte.

Hercule Poirot oftă şi zise:

— Şi totuşi, mon cher, am sentimentul că aceasta este cea de-a zecea Muncă a lui Hercule, iar acest doctor Andersen este monstrul Geryoneus pe care am misiunea să-l distrug.

Japp îl privi neliniştit.

— Ascultă, Poirot, nu ai citit cine ştie ce ciudăţenii în ultima vreme, nu?

Poirot îi replică demn:

— Remarcile mele sunt, ca întotdeauna, nimerite, serioase şi la obiect.

— Ai putea începe chiar tu o religie, zise Japp, cu crezul: „Nu e nimeni aşa de deştept ca Hercule Poirot, amin. Repetaţi ad lib!”

III

— Ceea ce mi se pare minunat aici este liniştea, afirmă domnişoara Carnaby, inspirând profund, încântată.

Cele două prietene stăteau pe coasta unui deal care dădea spre o mare minunată, de un albastru profund. Iarba era de un verde viu, iar pământul şi stâncile, de un roşu-închis, strălucitor. Mica proprietate cunoscută acum drept Sanctuarul Dealurile Verzi era un promontoriu de vreo şase acri. Numai o fâşie îngustă de pământ îl lega de ţărm, astfel că era aproape ca o insulă.

Doamna Clegg murmură sentimentală:

— Pământul roşu… Pământul care străluceşte şi promite… Unde destinul întreit urmează să fie desăvârşit.

Domnişoara Carnaby oftă profund şi spuse:

— Cred că Stăpânul a spus-o atât de frumos la slujba de aseară.

— Stai să vezi cum o să fie festivalul de diseară, zise prietena ei. Creşterea Deplină a Păşunii!

— Abia aştept! Exclamă domnişoara Carnaby.

— Vei descoperi că este o experienţă spirituală minunată, îi promise prietena ei.

Domnişoara Carnaby sosise la Sanctuarul Dealurile Verzi cu o săptămână în urmă. Atitudinea ei la sosire fusese: „Ce e cu toată aiureala asta? Serios, Emmie, o femeie raţională ca tine… Etc., etc.”

La o discuţie preliminară cu doctorul Andersen, ea îşi expusese în mod voit foarte clar poziţia:

— Nu vreau să credeţi că mă aflu aici apelând la subterfugii, doctore Andersen. Tatăl meu a fost preot al Bisericii Anglicane, iar eu nu m-am abătut niciodată de la credinţa mea. Nu sunt adepta doctrinelor păgâne.

Bărbatul masiv, cu păr auriu, îi zâmbise – un zâmbet foarte dulce şi înţelegător. O privise cu bunăvoinţă pe femeia grăsuţă şi cam bătăioasă care stătea fără graţie pe scaun.

— Dragă domnişoară Carnaby, începuse el. Eşti prietena doamnei Clegg şi deci eşti bine-venită. Şi crede-mă, doctrinele noastre nu sunt păgâne. Aici primim cu inima deschisă orice religie şi le onorăm pe toate în mod egal.

— Atunci nu ar trebui să fie aşa, replicase neclintită fiica răposatului reverend Thomas Carnaby.

Lăsându-se pe speteaza scaunului, Stăpânul murmurase cu vocea lui profundă:

— În casa Tatălui meu sunt multe odăi… Nu uita asta, domnişoară Carnaby.

După ce plecaseră, domnişoara Carnaby murmurase către prietena ei:

— Este într-adevăr, un bărbat foarte frumos.

— Da, replicase Emmeline Clegg. Şi atât de spiritual… Domnişoara Carnaby fusese de acord. Era adevărat – simţise asta – exista o aură nepământeană, de spiritualitate…

Se străduise să-şi revină. Nu se afla acolo ca să cadă pradă fascinaţiei – spirituală sau de altă natură – a Marelui Păstor, îşi invocă în minte imaginea lui Hercule Poirot. Părea atât de departe şi ciudat de pământean…