Articol I. Agatha Christie Articol II. Muncile lui Hercule

„Amy, îşi spusese singură domnişoara Carnaby, revino-ţi. Nu uita pentru ce te afli aici…”

Dar pe măsură ce zilele treceau, descoperi că se lăsa pradă cu uşurinţă vrajei Dealurilor Verzi. Pacea, simplitatea, mâncarea delicioasă, dar naturală, frumuseţea slujbelor cu cânturile despre Dragoste şi Credinţă, cuvintele simple şi mişcătoare ale Stăpânului care apelau la tot ce era mai bun şi mai înălţător în omenire… Aici toate disputele şi urâţenia lumii erau uitate. Aici era numai Pace şi Dragoste…

Iar diseară avea să fie marele Festival al verii, Festivalul Păşunii Depline. Şi în cadrul lui, ea, Amy Carnaby, avea să devină iniţiată – să devină parte din Turmă.

Festivalul avu loc în clădirea albă, strălucitoare, de beton numită de iniţiaţi Ţarcul Sacru. Aici, credincioşii se reuneau numai înainte de apusul soarelui. Purtau pelerine din piele de oaie şi sandale. Braţele le erau goale. În mijlocul Ţarcului, pe o platformă înălţată, stătea doctorul Andersen. Bărbatul masiv, cu părul auriu şi ochi albaştri, cu barba blondă şi profilul frumos nu păruse nicicând mai atrăgător. Era îmbrăcat într-o robă verde şi avea un toiag de aur.

Îl ridică, şi o tăcere mormântală se aşternu peste adunare.

— Unde sunt oile mele? Mulţimea răspunse într-un glas:

— Aici suntem, Păstorule.

— Înălţaţi-vă inimile cu bucurie şi mulţumire. Acesta este Festinul Bucuriei.

— Festinul Bucuriei şi noi ne bucurăm.

— Nu va mai fi tristeţe pentru voi, nici durere. Totul este bucurie!

— Totul este bucurie…

— Câte capete are Păstorul?

— Trei capete, un cap de aur, un cap de argint şi un cap de bronz.

— Câte trupuri are păstorul?

— Trei trupuri, un trup de carne, un trup de stricăciune şi un trup de lumină.

— Cum veţi fi pecetluiţi în Turmă?

— Prin Taina Sângelui.

— Sunteţi pregătiţi pentru împărtăşanie?

— Suntem.

— Legaţi-vă la ochi şi întindeţi braţul stâng. Mulţimea se legă ascultătoare la ochi cu eşarfele verzi date în acest scop. Domnişoara Carnaby, ca toţi ceilalţi, întinse mâna în faţă.

Marele Păstor se deplasa de-a lungul şirului Turmei sale. Se auzeau strigăte uşoare, gemete de durere sau extaz.

În sinea ei, domnişoara Carnaby îşi spuse furioasă: „Nu e decât o mare blasfemie, tot ce se întâmplă! Genul ăsta de isterie religioasă trebuie condamnat. Voi rămâne foarte calmă şi voi observa reacţiile celorlalţi. Nu mă voi lăsa purtată de val – nu o să…”

Marele Păstor se apropiase de ea. Domnişoara Carnaby simţi cum este prinsă de braţ, ţinută, după care urmă o durere ascuţită, ca de la înţepătura unui ac. Vocea Păstorului murmură:

— Taina Sângelui care aduce bucurie… Trecu mai departe.

Imediat se auzi o comandă:

— Dezlegaţi-vă şi bucuraţi-vă de plăcerile spiritului! Soarele asfinţea. Domnişoara Carnaby privi în jurul ei. La fel ca toţi ceilalţi, ieşi încet din Ţarc. Se simţi brusc exaltată, fericită. Se aşeză pe un dâmb moale, plin de iarbă. Oare de ce crezuse la un moment dat că este o femeie de vârstă mijlocie, sigură şi nedorită? Viaţa era minunată – ea însăşi era minunată! Avea puterea să gândească – să viseze. Nu exista nimic pe care să nu-l poată face!

Un val de euforie o străbătu. Se uită la adepţii din jurul ei – brusc, păreau să fi căpătat o statură impresionantă.

— Asemenea unor copaci umblători… Îşi zise domnişoara Carnaby cu veneraţie.

Îşi ridică braţul. Era un gest plin de semnificaţie – cu el putea comanda Pământului. Cezar, Napoleon, Hitler – nişte bieţi amărâţi neînsemnaţi! Habar nu aveau ce putea face ea, Amy Carnaby! Mâine avea să stabilească Pacea Mondială, Frăţia Internaţională! Nu vor mai fi războaie, nici sărăcie, nici boli. Ea, Amy Carnaby, va desena o Nouă Lume.

Dar nu avea de ce să se grăbească. Timpul este nemărginit… Minut urma după minut, oră după oră! Membrele domnişoarei Carnaby erau grele, dar mintea ei era minunat de liberă. Putea hoinări după bunul plac prin întregul univers. Adormi – dar şi în timpul somnului îşi continuă visarea… Spaţii infinite… Clădiri măreţe… O lume nouă şi minunată…

Treptat, lumea redeveni la dimensiunile ei normale. Domnişoara Carnaby căscă şi îşi mişcă membrele înţepenite. Ce se întâmplase de aseară? Noaptea trecută visase…

Luna era pe cer. La lumina ei, domnişoara Carnaby de-abia reuşi să distingă cifrele de pe cadran. Spre uimirea ei, limbile ceasului indicau zece fără un sfert. După câte ştia, soarele apusese la opt şi zece. Doar cu o oră şi treizeci şi cinci de minute în urmă? Imposibil. Şi totuşi… „Foarte remarcabil”, îşi spuse domnişoara Carnaby.

IV

— Trebuie să-mi respecţi instrucţiunile cu mare atenţie. Ai înţeles? Întrebă Poirot.

— Ai vorbit de intenţia dumitale de a face donaţii cultului?

— Da, domnule Poirot. Am vorbit cu Stăpânul… Scuzaţi, cu doctorul Andersen personal. I-am spus foarte emoţionată ce revelaţie minunată a fost totul pentru mine, cum ajunsesem să-mi bat joc de tot, dar apoi am devenit credincioasă. Mi s-a părut chiar… Firesc să spun acele lucruri. Ştiţi, doctorul Andersen are un farmec magnetic considerabil.

— Îmi dau seama, replică Hercule Poirot sec.

— Atitudinea lui este foarte convingătoare. Te face să simţi că nu-i pasă deloc de bani. „Dai cât poţi”, a zis zâmbind în felul acela minunat al lui. „Nu contează dacă nu poţi să dai nimic. Eşti oricum parte a Turmei.” „Oh, doctore Andersen, nu o duc deloc prea rău. Tocmai am moştenit o sumă considerabilă de la o rudă îndepărtată şi, deşi nu mă pot atinge de bani până când nu sunt îndeplinite formalităţile legale, există un lucru pe care vreau să-l fac imediat.” Apoi i-am explicat că o să fac un testament şi că voiam să las tot ce am Frăţiei. I-am spus că nu am rude apropiate.

— Iar el a acceptat cu graţie moştenirea?

— A reacţionat cu mare detaşare. A spus că o să treacă mulţi ani până la decesul meu, că putea să-şi dea seama că eram făcută pentru o viaţă lungă de bucurie şi împlinire spirituală. A vorbit foarte convingător.

— Aşa se pare. Tonul lui Poirot era sec. Apoi continuă: Ai pomenit de sănătatea dumitale?

— Da, domnule Poirot. I-am spus că am avut nişte probleme la plămâni şi boala a recidivat de câteva ori, dar am urmat un tratament într-un sanatoriu acum câţiva ani care, sper eu, m-a vindecat.

— Excelent!

— Deşi nu prea înţeleg de ce a fost nevoie să-i spun că sufăr de aşa ceva când plămânii mei sunt sănătoşi tun.

— Fii sigură că este necesar. Ai pomenit şi de prietena dumitale?

— Da. I-am spus (strict confidenţial) că draga de Emmeline, în afară de averea pe care a moştenit-o de la soţul ei, urmează să primească în curând o sumă chiar şi mai mare de la o mătuşă care este foarte ataşată de ea.

— Eh bien, asta ar trebui să o ferească deocamdată de necazuri pe doamna Celgg.

— Oh, domnule Poirot, chiar credeţi că este ceva în neregulă?

— Asta o să încerc să descopăr. La Sanctuar ai cunoscut un domn Cole?

— Era acolo un domn Cole când am fost eu ultima oară. Un om foarte ciudat. Poartă pantaloni scurţi verzi şi nu mănâncă altceva decât varză. Este un credincios foarte înfocat.

— Eh bien, totul progresează aşa cum trebuie. Te felicit pentru ceea ce ai făcut – acum totul este pregătit pentru Festivalul Toamnei.

V

— Domnişoară Carnaby, o clipă.

— Am avut o viziune – o viziune minunată. Trebuie să vă povestesc despre ea.

Domnişoara Carnaby oftă. Îi era cam teamă de domnul Cole şi de viziunile lui. Erau momente când era convinsă că domnul Cole era nebun.

Iar aceste viziuni ale lui i se păreau uneori foarte stânjenitoare, îi aminteau de anumite pasaje foarte explicite din acea carte nemţească foarte modernă despre subconştient pe care o citise înainte să vină la Devon.

Domnul Cole, cu ochii sclipind şi buzele tremurând, începu să vorbească agitat:

— Am meditat, reflectând la împlinirea Vieţii, la Bucuria Supremă a Unicităţii – şi apoi, ştiţi, ochii mi s-au deschis şi am văzut…

Domnişoara Carnaby se pregăti sufleteşte, sperând că domnul Cole nu văzuse, la fel ca ultima dată, ritualul căsătoriei din Sumerul antic dintre un zeu şi o zeiţă.

— Am văzut, domnul Cole se aplecă înspre ea, respirând sacadat, cu o privire care părea (da, chiar părea!) de-a dreptul a unui nebun, pe profetul Ilie care cobora cu carul său în flăcări.

Domnişoara Carnaby oftă uşurată. Ilie era mult mai bine, nu o deranja deloc.

— Dedesubt, continuă domnul Cole, se aflau altarele lui Baal – sute de altare. O voce mi-a strigat: „Uite, scrie şi fii martor la ce vei vedea…”

Se opri şi domnişoara Carnaby murmură politicoasă:

— Da?

Domnul Cole plescăi din buze. Domnişoara Carnaby roşi.

— Apoi au venit corbii, corbii lui Ondin, zburând dinspre nord. S-au întâlnit cu corbii lui Ilie şi împreună au plutit pe cer în cercuri, după care au plonjat şi au scos ochii victimelor – pretutindeni se auzeau vaiete şi scrâşnete din dinţi – iar Vocea a strigat: „Priveşte sacrificiul – pentru că în această zi Iehova şi Odin vor semna frăţia sângelui!” Apoi preoţii au tăbărât asupra victimelor, şi-au ridicat cuţitele şi şi-au mutilat victimele…

Disperată, domnişoara Carnaby se smulse din strânsoarea călăului ei care acum făcea spume la gură cu o patimă plină de sadism.

— Scuzaţi-mă o clipă.

Grăbită, îl acostă pe Lipscomb, bărbatul care ocupa căsuţa aflată la poarta de intrare în Dealurile Verzi şi care se nimeri să treacă providenţial pe acolo.

— Mă întrebam, zise ea, dacă aţi găsit vreo broşa de-a mea. Trebuie s-o fi scăpat undeva, pe la poartă.

Lipscomb, care era imun la amabilitatea generală şi la pacea de la Dealurile Verzi, mormăi că nu văzuse nici o broşa. Nu era treaba lui să caute diverse lucruri. Încercă să scape de domnişoara Carnaby, dar ea îl însoţi, vorbind întruna despre broşa ei, până când puse o distanţă sigură între ea şi patima domnului Cole.

În acel moment, Stăpânul însuşi ieşi din Marele Ţarc şi, încurajată de zâmbetul lui amabil, domnişoara Carnaby îndrăzni să-i spună ceea ce gândeşte.

Credea oare el că domnul Cole era destul de… Destul de…

Stăpânul îi puse o mână pe umăr.

— Trebuie să alungi Frica, zise el. Dragostea Perfectă alungă Frica…

— Dar cred că domnul Cole e de-a dreptul nebun. Viziunile alea ale lui…

— Şi totuşi, zise Stăpânul, el vede Imperfect… Prin Sticla propriei Naturi Carnale. Dar va veni şi ziua când va vedea Spiritualitatea – faţă în faţă.

Domnişoara Carnaby se simţi ruşinată. Desigur, spus astfel… Însă încercă să protesteze:

— Şi totuşi, Lipscomb nu trebuie să fie atât de îngrozitor de nepoliticos.

Din nou, Maestrul îi adresă zâmbetul lui Celest.

— Lipscomb, afirmă el, este un câine de pază credincios. Este un suflet necizelat, primitiv, dar credincios – complet credincios.

Apoi se îndepărtă. Domnişoara Carnaby îl văzu întâlnindu-se cu domnul Cole, oprindu-se, punând o mână pe umărul acestuia. Domnişoara Carnaby spera ca influenţa Stăpânului să modifice gama viziunilor viitoare ale domnului Cole.

În orice caz, mai era doar o săptămână până la Festivalul Toamnei.

VI

În după-amiaza care preceda festivalul, domnişoara Carnaby se întâlni cu Hercule Poirot într-o micuţă ceainărie din adormitul târg Newton Woodbury. Domnişoara Carnaby era emoţionată şi mai agitată ca de obicei. Stătea sorbind din ceai şi sfărâmând o brioşă între degete.

Apoi el zise:

— Câte persoane vor fi la festival?

— Cred că o sută douăzeci. Emmeline e acolo, desigur, şi domnul Cole – care chiar se comportă foarte ciudat în ultima vreme. Are viziuni. Mi-a povestit vreo câteva – foarte, foarte ciudate – şi sper că nu e nebun. Apoi o să fie făcuţi destul de mulţi noi membri – aproape douăzeci.

— Bun. Ştii ce ai de făcut?

Urmă un moment de tăcere înainte ca domnişoara Carnaby să spună cu un glas destul de nefiresc:

— Ştiu ce mi-aţi spus, domnule Poirot…

— Très bien!

Apoi Amy Carnaby rosti clar şi tare:

— Dar nu am de gând s-o fac!

Hercule Poirot o privi ţintă. Domnişoara Carnaby se ridică în picioare. Vocea îi era grăbită şi isterică.

— M-aţi trimis aici să-l spionez pe doctorul Andersen. Îl bănuiaţi de tot felul de lucruri. Dar el este un om extraordinar – un mare învăţător. Eu cred în el cu inima şi cu sufletul! Şi nu am de gând să continui cu spionatul, domnule Poirot! Sunt una dintre Oile Păstorului! Stăpânul are un nou mesaj pentru Omenire şi de acum încolo îi aparţin trup şi suflet. Şi o să-mi plătesc singură ceaiul!

Într-un uşor anticlimax, domnişoara Carnaby puse pe masă trei penny şi ieşi grăbită din ceainărie.

— Nom d'un nom d'un nom, murmură Hercule Poirot.

Chelneriţa fu nevoită să i se adreseze de două ori înainte ca el să-şi dea seama că i se adusese nota de plată. Întâlni privirea curioasă a unui bărbat ursuz de la masa alăturată, roşi, achită nota, se ridică şi ieşi.

Mintea îi lucra cu febrilitate.

VII

Încă o dată, Oile erau adunate în Marele Ţarc. Întrebările şi răspunsurile rituale erau psalmodiate.

— Suntem.

— Legaţi-vă la ochi şi întindeţi braţul drept.

Marele Păstor, magnific în roba sa verde, se mişca de-a lungul rândurilor care aşteptau. Domnul Cole, aflat lângă domnişoara Carnaby, înghiţi în sec cu un extaz dureros când acul îi pătrunse în carne.

Marele Păstor ajunse lângă domnişoara Carnaby. Mâinile sale îi atinseră braţul…

— Nu vei face asta. Nimic din toate astea…

Cuvinte incredibile – nemaiauzite. O încăierare, un strigăt de furie. Eşarfele verzi fură smulse de la ochi pentru a dezvălui o privelişte incredibilă – Marele Păstor se zbătea în strânsoarea unui domn Cole îmbrăcat în piele de oaie, ajutat de un alt credincios.

Cu un ton rapid, profesional, fostul domn Cole spunea:

— Şi am un mandat de arestare pe numele tău. Te avertizez că orice spui poate fi folosit ca probă la proces.

La uşa Ţarcului apărură acum şi alte siluete – îmbrăcate în albastru.

Cineva strigă:

— E poliţia! Îl iau pe Stăpân…

Toată lumea era şocată – îngrozită. Pentru ei, Marele Păstor era un martir, aflat în suferinţă, aşa cum toţi mari învăţători suferă, din cauza ignoranţei şi a persecuţiilor lumii exterioare.

Între timp, inspectorul Cole împacheta cu grijă siringa hipodermică pe care Marele Păstor o scăpase din mână.

VIII

— Colega mea curajoasă!

— O treabă de primă mână, domnişoară Carnaby! Spuse acesta. Nu am fi reuşit fără dumneavoastră şi acest lucru nu poate fi contestat.

— Oh, Doamne! Domnişoara Carnaby era emoţionată. Este atât de amabil din partea dumneavoastră să spuneţi aşa ceva! Însă mi-e teamă că totul mi-a făcut mare plăcere. Emoţia, ştiţi, şi rolul pe care l-am jucat… Uneori, m-am lăsat chiar dusă de val. Chiar m-am simţit ca una dintre acele femei prostuţe.

— În asta constă succesul dumneavoastră, afirmă Japp. Aţi fost sinceră. Altfel, domnul acesta nu ar fi putut fi păcălit. Este un bandit destul de viclean!

Domnişoara Carnaby se întoarse spre Poirot.

— A fost un moment îngrozitor la ceainărie. Nu ştiam ce să fac. Am acţionat sub impulsul momentului.

— Ai fost magnifică, o asigură Poirot cu căldură. Pentru o clipă am avut impresia că ori eu, ori dumneata ne-am pierdut minţile. Şi chiar te-am crezut pentru un moment.

— A fost un şoc teribil, zise domnişoara Carnaby. Tocmai când vorbeam în secret am văzut în geam că Lipscomb, paznicul Sanctuarului, stătea la masa din spatele meu. Acum nu ştiu dacă a fost o întâmplare sau dacă m-a urmărit într-adevăr. După cum am spus, am fost nevoită să fac tot posibilul sub inspiraţia de moment şi să sper că o să înţelegeţi.

Poirot zâmbi.

— Şi am înţeles. Nu era decât o singură persoană care stătea destul de aproape pentru a auzi tot ce vorbeam şi, de îndată ce am plecat de la ceainărie, am aranjat să fie urmărit când iese. Când s-a întors direct la Sanctuar, am înţeles că mă puteam baza pe dumneata şi că nu o să mă laşi baltă – dar mi-a fost teamă că te aflai într-un pericol tot mai mare.

— A existat… A existat cu adevărat un pericol? Ce era în siringa aceea?

— Îi explici tu sau o fac eu? Întrebă Japp. Poirot rosti grav:

— Mademoiselle, acest doctorul Andersen pusese la punct o schemă de exploatare şi crimă – o crimă ştiinţifică. Şi-a petrecut mare parte din viaţă făcând cercetări bacteriologice. Sub un nume diferit, deţine un laborator de chimie în Sheffield. Acolo fabrică diverse culturi de bacili. La festivaluri, obişnuia să-şi injecteze adepţii cu o doză mică, dar suficientă de cannabis indica – mai bine cunoscut sub numele de haşiş. Acesta provoacă halucinaţii şi un sentiment de plăcere, care îi leagă pe adepţi de el. Acestea erau Bucuriile Spirituale pe care le promitea.

— Remarcabil, făcu domnişoara Carnaby. O senzaţie cu adevărat remarcabilă.

Hercule Poirot dădu aprobator din cap.

— Acestea erau atuurile lui – o personalitate dominatoare, puterea de a crea isterie în masă şi reacţiile provocate de acest drog. Dar avea în vedere un alt scop. Femeile singure, în recunoştinţa şi ardoarea lor, întocmeau testamente prin care îşi lăsau banii cultului. Una câte una, aceste femei mureau. Mureau în propriile case, aparent din cauze naturale. Fără să intru în amănunte prea tehnice, o să încerc să explic. Este posibil să se fabrice culturi selecţionate de bacterii. Bacillus colicommunis provoacă, de exemplu, colita ulceroasă. Bacilul febrei tifoide poate fi introdus în organism, la fel şi Pneumococcus. Mai este şi ceea ce se numeşte tuberculină, care este inofensivă pentru o persoană sănătoasă, dar care stimulează orice leziune pulmonară. Înţelegeţi viclenia acestui om? Aceste decese vor avea loc în diferite locuri din ţară, diferiţi doctori vor îngriji bolnavele şi nu se va isca nici cea mai mică suspiciune. Bănuiesc, de asemenea, că a cultivat o substanţă care avea puterea să întârzie, dar totodată să intensifice acţiunea bacilului ales.

— Este un adevărat diavol! Exclamă inspectorul-şef Japp. Poirot continuă:

— La indicaţiile mele, i-ai spus că ai suferit de tuberculoză. Când Cole l-a arestat, Andersen avea asupra lui o siringă cu tuberculină. Întrucât eşti sănătoasă, nu ar fi avut nici un efect – de aceea ţi-am spus să subliniezi că ai avut o afecţiune pulmonară. Eram îngrozit că ar fi putut alege vreun alt virus, dar îţi respectam curajul şi a trebuit să te las să îţi asumi riscul.

— Oh, nu e nici o problemă, zise veselă domnişoara Carnaby. Nu mă deranjează să-mi asum riscuri. Mă tem numai de taurii de pe câmp şi de lucruri de genul ăsta. Dar aveţi destule dovezi pentru a-l condamna pe omul ăsta îngrozitor?

Japp rânji.

— O mulţime de dovezi, spuse el. Am pus mâna pe laboratorul lui, pe culturi şi pe întreaga schemă!

— Este posibil, interveni Poirot, să fi comis un lung şir de crime. Pot să spun că nu a fost dat afară de la universitatea din Germania din cauză că mama lui era evreică. Aceasta a fost doar o poveste convenabilă pentru sosirea lui aici şi pentru a atrage simpatia. De fapt, cred că are sânge arian pur.

Domnişoara Carnaby oftă.

— Qu 'est ce qu'il y a? Întrebă Poirot.

— Mă gândeam, răspunse domnişoara Carnaby, la visul minunat pe care l-am avut la Primul Festival – din cauza haşişului, bănuiesc. Am aranjat întreaga lume atât de frumos! Fără războaie, fără sărăcie, fără boli, fără urâţenie… Fără crime…

— Trebuie să fi fost un vis tare frumos, rosti Japp invidios. Domnişoara Carnaby tresări şi spuse:

— Trebuie să ajung acasă. Emily a fost tare neliniştită. Şi am auzit că dragului de Augustus îi este foarte dor de mine.

Hercule Poirot zise zâmbind:

— Probabil că i-a fost teamă că, aşa cum face şi el, o să „mori” pentru Hercule Poirot!

Capitolul 11

MERELE HESPERIDELOR

Hercule Poirot privi gânditor chipul bărbatului din spatele biroului masiv de mahon. Observă fruntea înaltă, gura răutăcioasă, linia rapace a maxilarului şi privirea pătrunzătoare, vizionară. Privindu-l, Poirot înţelese de ce Emery Power devenise marea forţă financiară care era.

Apoi ochii se îndreptară spre mâinile lungi şi delicate, cu o formă minunată, aşezate pe birou şi înţelese, de asemenea, de ce Emery Power căpătase renumele de mare colecţionar.

Emery Power vorbea. Avea o voce calmă – o voce joasă, distinctă, care era mai eficientă decât ar fi putut fi orice volum sau tonalitate.

— Ştiu că în prezent nu mai acceptaţi multe cazuri. Dar cred că pe acesta îl veţi accepta.

— Este, prin urmare, o afacere de mare importanţă?

— Este importantă pentru mine, zise Emery Power.

Poirot îşi păstră atitudinea întrebătoare, ţinându-şi capul uşor înclinat într-o parte. Semăna cu un prihor gânditor. Celălalt continuă:

— Este vorba de recuperarea unei lucrări de artă. Ca să fiu ai precis, este o cupă gravată din aur, care datează din timpul Renaşterii. Se spune că este cupa folosită de papa Alexandru IV – Roderigo Borgia. Uneori, îi dădea unui musafir favorit ca să bea din ea. Acel musafir, domnule Poirot, de obicei murea.

— O poveste drăguţă, murmură Poirot.

— Istoria ei a fost mereu asociată cu violenţa. A fost furată de mai multe ori şi s-au înfăptuit crime pentru a se intra în posesia ei. O dâră de sânge a urmat-o de-a lungul secolelor.

— Din cauza valorii sale intrinseci sau din alte motive?

— Valoarea sa intrinsecă este cu siguranţă considerabilă. Lucrătura este extraordinară – se spune că a fost realizată de Benvenuto Cellini. Pe ea este gravat un copac în jurul căruia este înfăşurat un şarpe din nestemate, iar merele din pom sunt din nişte smaralde foarte frumoase.

Poirot murmură cu un interes subit:

— Mere?

— Smaraldele au o tăietură deosebită, la fel şi rubinele din şarpe, dar, desigur, adevărata valoare a cupei este una istorică. A fost scoasă la vânzare de Marchizul di San Veratrino în 1929. Colecţionarii au licitat masiv şi în cele din urmă eu am câştigat-o pentru o sumă egală (la rata de schimb) de treizeci de mii de lire.

— Într-adevăr, o sumă frumoasă! Marchizul di San Veratino a fost norocos.

Emery Power spuse:

— Când îmi doresc cu adevărat ceva, sunt dispus să plătesc pentru lucrul respectiv, domnule Poirot.

— Fără îndoială că aţi ajuns la proverbul spaniol: „Ia ce doreşti – şi plăteşte pentru asta, zice Dumnezeu”, replică Poirot.

Pentru o clipă finanţistul se încruntă – o undă de furie trecu rapid prin ochii lui.

— Sunteţi un filosof, domnule Poirot, spuse el rece.

— Am ajuns la vremea reflecţiei, monsieur.

— Fără îndoială. Dar nu prin reflecţie o să-mi recapăt eu cupa.

— Credeţi că nu?

— Îmi închipui că este necesară şi oarecare acţiune. Hercule Poirot dădu placid din cap.

— Mulţi oameni fac aceeaşi greşeală. Dar vă cer scuze, domnule Power, ne-am îndepărtat de la subiect. Spuneaţi că aţi cumpărat cupa de la Marchizul di San Veratrino.

— Exact. Ceea ce trebuie să vă spun acum este că a fost furată înainte ca eu să intru de fapt în posesia ei.

— Cum s-a întâmplat?

— În noaptea vânzării, s-a dat o spargere la palatul marchizului şi au fost furate opt sau zece piese de o valoare considerabilă, inclusiv cupa.

— Şi ce s-a făcut în acest caz? Power ridică din umeri.

— Desigur, poliţia s-a implicat. Furtul a fost recunoscut drept opera unei bande bine-cunoscute de hoţi internaţionali. Doi dintre ei, un francez pe nume Dublay şi un italian pe nume Riccovetti, au fost prinţi şi judecaţi, iar câteva dintre bunurile furate au fost găsite în posesia lor.