Articol I. Agatha Christie Articol II. Muncile lui Hercule

— Ameninţări?

— Aţi fost vreodată nevoite să mutilaţi animalele aşa cum desenaţi?

Domnişoara Carnaby îl privi îngrozită.

— Desigur, nici prin cap nu mi-ar fi trecut să fac una ca asta! A fost doar… Doar o undă de dramatism.

— Foarte dramatic! Chiar a funcţionat.

— Ei bine, ştiam că aşa se va întâmpla. Ştiam cum m-aş fi simţit eu în legătură cu Augustus şi, desigur, trebuia să mă asigur că aceste femei nu spuneau nimic soţilor lor decât după aceea. Planul a funcţionat minunat de fiecare dată. În nouă cazuri din zece, doamna de companie a primit scrisoarea cu banii ca să o pună la poştă. De obicei o deschideam cu ajutorul aburilor, luam banii şi îi înlocuiam cu hârtie. O dată sau de două ori, femeia respectivă a pus chiar ea scrisoarea la poştă. Atunci, desigur, doamna de companie trebuia să se ducă la hotel şi să ia scrisoarea din suport. Dar şi asta era destul de simplu.

— Şi partea cu dădaca? Era mereu o dădacă?

— Ei bine, domnule Poirot, se ştie că fetele bătrâne sunt cunoscute ca fiind prostesc de sentimentale când vine vorba de bebeluşi. Aşa că era ceva absolut normal să fie total absorbite de un bebeluş şi să nu observe nimic.

Hercule Poirot oftă şi spuse:

— Psihologia dumneavoastră e excelentă, organizarea este de primă clasă şi sunteţi o actriţă grozavă. Jocul dumneavoastră actoricesc de zilele trecute, când am stat de vorbă cu Lady Hoggin a fost ireproşabil. Să nu vă gândiţi cu desconsideraţie la propria persoană, domnişoară Carnaby. Poate că sunteţi ceea ce este considerat o femeie fără pregătire, însă creierul sau curajul dumneavoastră este fără reproş.

Domnişoara Carnaby spuse cu un zâmbet slab:

— Şi totuşi, am fost descoperită, domnule Poirot.

— Numai de mine. Asta era inevitabil! Când am stat de vorbă cu doamna Samuelson, mi-am dat seama că răpirea lui Shan Tung făcea parte dintr-o serie. Deja aflasem că vi se lăsase moştenire un pechinez şi că aveaţi o soră invalidă. Nu a trebuit decât să-i cer nepreţuitului meu servitor să caute un mic apartament pe o anumită rază, locuit de o doamnă invalidă care are un câine pechinez şi o soră care o vizitează o dată pe săptămână, în ziua ei liberă. A fost simplu.

Amy Carnaby se ridică.

— Aţi fost foarte amabil, spuse ea. Asta îmi dă curaj să vă cer o favoare. Ştiu că nu pot să scap de pedeapsă pentru ceea ce am făcut. Bănuiesc că voi fi trimisă la închisoare. Dar dacă aţi putea, domnule Poirot, să evitaţi oarecum publicitatea… Este atât de supărător pentru Emily – şi pentru cei câţiva care ne-au cunoscut din vremurile de altădată. Presupun că nu pot merge la închisoare sub un nume fals? Sau ceea ce vă cer este ceva foarte greşit?

— Cred că pot face mai mult decât atât, zise Hercule Poirot. Dar mai întâi de toate trebuie să lămurim foarte bine un lucru. Pungăşia asta trebuie să înceteze. Gata cu câinii care dispar! Toate asta s-au terminat!

— Da! Sigur că da!

— Şi banii luaţi de la Lady Hoggin trebuie înapoiaţi. Amy Carnaby traversă camera, deschise sertarul unui birou şi se întoarse cu un teanc de bancnote pe care i-l înmâna lui Poirot.

— Aveam de gând să-i pun astăzi la fondul comun. Poirot luă banii şi îi numără, apoi se ridică.

— Domnişoară Carnaby, cred că s-ar putea să reuşesc să-l conving pe Sir Joseph să nu depună plângere.

— Oh, domnule Poirot!

Amy Carnaby îşi împreună mâinile. Emily scoase un strigăt de bucurie. Augustus latră şi dădu din coadă.

— Cât despre tine, mon ami, i se adresă Poirot, este ceva ce mi-aş dori să-mi poţi da. Am nevoie de mantia ta de invizibilitate. În toate aceste cazuri, nimeni nu a bănuit nici măcar pentru o clipă că mai era implicat un al doilea câine. Augustus are pielea invizibilă de leu.

— Desigur, domnule Poirot, conform legendelor, pechinezii chiar erau odinioară lei. Şi încă au o inimă de leu!

— Bănuiesc că Augustus este câinele pe care vi l-a lăsat Lady Hartingfield şi despre care se ştie că a murit? Nu v-a fost niciodată teamă să-l lăsaţi să vină singur acasă printre maşini?

— Oh, nu, domnule Poirot, Augustus este foarte atent la trafic. L-am dresat cu mare atenţie. A înţeles chiar şi regula străzilor cu sens unic!

— În cazul ăsta, este mai deştept decât mulţi oameni!

VIII

Sir Joseph îl primi pe Hercule Poirot în biroul lui.

— Daţi-mi voie să vă pun mai întâi o întrebare, zise Poirot aşezându-se. Ştiu cine este infractorul şi cred că pot să aduc suficiente dovezi ca această persoană să fie condamnată. Dar în acest caz mă îndoiesc că vă veţi recupera vreodată banii.

— Să nu capăt înapoi banii mei? Sir Joseph se făcu stacojiu la faţă.

Hercule Poirot continuă:

— Dar eu nu sunt poliţist. Acţionez în acest caz numai şi numai în interesul dumneavoastră. Cred că pot să vă recuperez toţi banii, dacă nu sunt luate măsuri legale.

— Hm! Făcu Sir Joseph. Trebuie să mă gândesc puţin la asta.

— Este decizia dumneavoastră. Corect vorbind, cred că ar trebui ca, în interesul public, să urmaţi procedurile legale. Majoritatea oamenilor aşa ar spune.

— Nu mă îndoiesc că aşa ar face, zise Sir Joseph tăios. Nu ar fi banii lor cei care s-ar duce pe apa sâmbetei. Dacă urăsc ceva este să fiu păcălit. Nimeni nu m-a păcălit pe mine ca apoi să scape.

— Aşadar, ce hotărâţi?

Sir Joseph lovi masa cu pumnul.

— O să iau banii! Nimeni nu o să poată spune că a şters-o cu două sute de lire din banii mei.

Hercule Poirot se ridică, se duse la o măsuţă, scrise un cec pentru două sute de lire şi i-l înmâna lui Sir Joseph. Acesta spuse cu o voce slabă:

— Ei, să fiu al naibii! Cine este tipul ăsta? Poirot clătină din cap.

— Dacă acceptaţi banii, nu trebuie să puneţi întrebări. Sir Joseph îndoi cecul şi îl puse în buzunar.

— Păcat! Dar banii contează. Cât vă datorez, domnule Poirot?

— Onorariul meu nu va fi mare. Aceasta a fost, aşa cum am mai spus, o chestiune foarte neimportantă. Făcu o pauză, apoi adăugă: în ziua de azi, aproape toate cazurile mele sunt cazuri de crimă…

Sir Joseph tresări uşor.

— Trebuie să fie interesant, comentă el.

— Uneori. Destul de ciudat, dumneavoastră mi-aţi adus aminte de unul dintre primele mele cazuri din Belgia, cu mulţi ani în urmă – protagonistul semăna foarte mult cu dumneavoastră la înfăţişare. Era un fabricant bogat de săpun. Şi-a otrăvit nevasta ca să fie liber să se însoare cu secretara… Da, asemănarea este remarcabilă…

Un sunet slab scăpă printre buzele lui Sir Joseph care căpătaseră o ciudată culoare albastră. Nuanţa roşcovană din obrajii lui dispăruse cu totul. Ochii, care parcă îi ieşeau din orbite, îl priveau ţintă pe Poirot. Alunecă uşor în scaun.

Apoi, cu o mână tremurătoare, scotoci în buzunar. Scoase cecul şi îl rupse bucăţele.

— Gata, s-a dus! Consideraţi-l onorariul dumneavoastră.

— Oh, dar Sir Joseph, onorariul meu nu ar fi fost deloc atât de mare.

— E în regulă. Păstraţi-l.

— O să-l trimit la o asociaţie de caritate.

— Trimiteţi-l unde naiba poftiţi! Poirot se aplecă în faţă şi spuse:

— Cred că nu are rost să subliniez, Sir Joseph, că, în locul dumneavoastră, aş face bine să fiu extrem de atent.

Cu o voce aproape inaudibilă, Sir Joseph răspunse:

— Nu vă faceţi griji. O să fiu foarte atent.

Hercule Poirot părăsi clădirea, spunând ca pentru sine în timp ce cobora treptele:

— Deci am avut dreptate.

IX

Lady Hoggin îi spuse soţului ei:

— Farmaciştii, mârâi Sir Joseph. Nişte indivizi neglijenţi. De fiecare dată fac lucrurile diferit.

Lady Hoggin rosti cu îndoială:

— Bănuiesc că asta trebuie să fie.

— Sigur că asta este. Ce altceva ar putea fi?

— Omul acela a descoperit ceva legat de Shan Tung?

— Da. Mi-am recuperat banii.

— Cine era făptaşul?

— Nu a spus. Un tip foarte închis acest Hercule Poirot. Dar nu trebuie să-ţi faci griji.

— E un omuleţ ciudat, nu-i aşa?

Sir Joseph se cutremură uşor şi aruncă o privire furişă în sus, de parcă ar fi simţit prezenţa invizibilă a lui Hercule Poirot în spatele lui. Avea impresia că o să simtă mereu asta.

— E un diavol al naibii de deştept! Zise şi în sinea lui gândi: „Greta poate să se ducă la naiba! Nu o să-mi risc eu gâtul pentru vreo afurisită de blondă platinată!”

X

— Oh! Amy Carnaby privi neîncrezătoare la cecul de două sute de lire şi strigă: Emily! Emily! Ascultă aici!

— Amy, rosti Emily Carnaby, ai avut un noroc incredibil. Gândeşte-te unde ai putea fi acum.

— Wormwood Scrubs – sau oare Holloway? Murmură Amy Carnaby. Însă acum totul s-a terminat, nu-i aşa, Augustus? Gata cu plimbările în parc cu mămica sau cu prietenele ei şi cu o pereche de foarfece. O nostalgie îndepărtată îi apăru în privire şi oftă. Dragul de Augustus! Ce păcat! Este atât de deştept… Poate fi învăţat orice…

Capitolul 2

HIDRA DIN LERNA

Hercule Poirot îl privi încurajator pe bărbatul aşezat în faţa lui.

Doctorul Charles Oldfield avea în jur de patruzeci de ani. Era blond, uşor cărunt la tâmple, iar în ochii albaştri se citea o expresie îngrijorată. Era vag adus de spate şi atitudinea lui era uşor ezitantă. Mai mult, părea să-i fie greu să treacă la subiect.

Bâlbâindu-se uşor, spuse:

— Am venit la dumneavoastră, domnule Poirot, cu o cerere cam ciudată. Iar acum, că sunt aici, îmi vine să dau bir cu fugiţii. Fiindcă, aşa cum îmi dau seama foarte bine acum, este genul de lucru în legătură cu care nimeni nu poate să facă absolut nimic.

— Lăsaţi-mă pe mine să apreciez, murmură Hercule Poirot.

— Nu ştiu de ce am crezut că s-ar putea… Mormăi Oldfield şi se întrerupse.

Hercule Poirot termină fraza:

— Că s-ar putea să vă ajut? Eh bien, poate că sunt în stare. Spuneţi-mi care este problema dumneavoastră.

Oldfield se îndreptă de spate. Poirot remarcă încă o dată cât de speriat şi de istovit arăta. Oldfield continuă, cu o notă de disperare în voce:

— Vedeţi, nu are rost nici să merg la poliţie. Nu pot să facă nimic. Şi totuşi… În fiecare zi e din ce în ce mai rău. Eu… Nu ştiu ce să fac.

— Ce anume devine din ce în ce mai rău?

— Zvonurile… Oh, este destul de simplu, domnule Poirot. Cu puţin peste un an în urmă, soţia mea a murit. Era invalidă de câţiva ani. Toată lumea spune că eu am omorât-o! Că am otrăvit-o!

— Aha! Şi aţi otrăvit-o?

— Domnule Poirot!

Doctorul Oldfield sări în picioare.

— Calmaţi-vă, spuse Hercule Poirot. Şi luaţi loc. Vom spune deci că nu v-aţi otrăvit soţia. Îmi închipui că aveţi cabinetul într-un târg de provincie…

— Da. Market Loughborough… În Berkshire. Întotdeauna am fost conştient că este genul de loc unde oamenii bârfesc mult, însă nu mi-am închipuit niciodată că ar putea ajunge la asemenea proporţii. Îşi trase scaunul puţin mai aproape. Domnule Poirot, nu aveţi idee prin ce am trecut. La început, nu am ştiut ce se întâmplă. Am observat, într-adevăr, că oamenii erau mai puţin prietenoşi, că aveau tendinţa să mă evite, dar am pus-o pe seama… Recentei mele pierderi. Apoi a devenit mai evident. Oamenii pur şi simplu traversează strada ca să evite să stea de vorbă cu mine. Cabinetul meu se duce de râpă. Oriunde mă duc, sunt conştient de vocile scăzute, de privirile neprietenoase care mă urmăresc în timp ce limbile răutăcioase îşi împrăştie otrava prin şoapte. Am primit chiar şi două, trei scrisori – nişte lucruri abjecte. Făcu o pauză, apoi continuă: Şi… Nu ştiu ce să fac. Nu ştiu cum să mă lupt contra acestei… Acestei reţele dezgustătoare de minciuni şi suspiciuni. Cum poate cineva contrazice ceea ce nu este niciodată spus deschis în faţă? Sunt neputincios – prins în capcană – şi sunt distrus încet şi fără milă.

Poirot dădu gânditor din cap.

— Da. Zvonul este într-adevăr Hidra cu nouă capete din Lerna şi nu poate fi exterminată, căci de îndată ce un cap îi este tăiat, îi cresc două în loc.

— Aşa este, fu de acord doctorul Oldfield. Nu pot să fac nimic – nimic! Am apelat la dumneavoastră în ultimă instanţă, dar nu cred nici o clipă că puteţi face ceva.

Hercule Poirot rămase tăcut pentru câteva minute, apoi spuse:

— Nu aş fi atât de sigur. Problema dumneavoastră mă interesează, doctore Oldfield. Mi-ar plăcea să-mi încerc norocul să distrug acest monstru cu multe capete. Mai întâi, spuneţi-mi ceva mai multe despre împrejurările care au dat naştere acestor bârfe răutăcioase. Spuneţi că soţia dumneavoastră a murit cu puţin peste an în urmă. Care a fost cauza morţii?

— Ulcer gastric.

— A existat o autopsie?

— Nu. Suferea din cauza problemelor gastrice de o perioadă de timp considerabilă.

Poirot dădu înţelegător din cap.

— Iar simptomele de inflamaţie gastrică şi de otrăvire cu arsenic sunt foarte asemănătoare – un fapt ştiut de toată lumea azi. În ultimii zece ani, au existat cel puţin patru cazuri de crimă senzaţionale, în care victima a fost îngropată fără nici un fel de bănuieli cu diagnosticul de gastrită scris pe certificatul de deces. Soţia dumneavoastră era mai tânără sau mai în vârstă?

— Era cu cinci ani mai mare.

— Câţi ani aţi fost căsătoriţi?

— Cincisprezece ani.

— A lăsat vreo moştenire?

— Da. Era o femeie destul de bogată. A lăsat, în mare, vreo treizeci de mii de lire.

— O sumă foarte utilă. V-a fost lăsată dumneavoastră?

— Da.

— Vă înţelegeaţi bine cu soţia?

— Fără certuri? Fără scene?

— Ei bine… Charles Oldfield ezită. Soţia mea putea fi considerată o femeie dificilă. Era invalidă şi foarte preocupată de sănătatea ei, prin urmare, înclinată să fie irascibilă şi greu de mulţumit. Erau zile când nimic din ce făceam nu era bine.

Poirot dădu din cap şi spuse:

— A, da, ştiu genul. Se plângea, probabil, că era neglijată, neapreciată, că soţul ei se plictisise de ea şi că va fi fericit când ea va muri.

Chipul lui Oldfield sugeră că supoziţia lui Poirot era adevărată. Rosti cu un zâmbet crispat:

— Aţi nimerit-o exact!

— Avea o soră medicală care s-o îngrijească? Sau o doamnă de companie? O servitoare devotată?

— O soră-însoţitoare. O femeie foarte competentă şi cu picioarele pe pământ. Nu cred că ea ar fi vorbit.

— Chiar şi celor competente şi cu picioarele pe pământ le bon Dieu le-a dat limbă – şi nu întotdeauna o folosesc cu înţelepciune. Nu am nici o îndoială că sora a vorbit, servitorii au vorbit, că toată lumea a vorbit! Aveţi aici toate elementele pentru a începe un foarte plăcut scandal sătesc. Acum o să vă mai întreb ceva. Cine este doamna?

— Nu înţeleg.

Doctorul Oldfield se înroşi, furios. Poirot rosti cu blândeţe:

— Ba cred că ştiţi. Vă întreb cine este doamna cu care numele dumneavoastră a fost asociat.

Doctorul Oldfield se ridică în picioare. Chipul îi era ţeapăn şi rece.

— Nu există nici o doamnă în cauză, spuse el. Îmi pare rău, domnule Poirot, că v-am răpit atât de mult din timpul dumneavoastră.

Oldfield se îndreptă spre uşă.

— Şi mie îmi pare rău, replică Hercule Poirot. Cazul dumneavoastră chiar mă interesa. Mi-ar fi plăcut să vă ajut. Însă nu pot să fac nimic dacă nu mi se spune întregul adevăr.

— V-am spus întregul adevăr.

— Nu…

Doctorul Oldfield se opri şi se răsuci pé călcâie.

— Mon cher docteur! Nu credeţi că eu cunosc mentalitatea femeilor? Bârfele din sat se bazează mereu, dar mereu, pe relaţiile dintre sexe. Dacă un bărbat îşi otrăveşte nevasta ca să meargă la Polul Nord sau ca să se bucure de liniştea existenţei de burlac, asta nu ar interesa nici o clipă pe ceilalţi consăteni. Doar din cauză că ei sunt convinşi că această crimă a fost comisă pentru ca bărbatul să se însoare cu altă femeie, zvonurile se răspândesc şi se dezvoltă. Este o psihologie elementară.

Oldfield replică iritat:

— Nu sunt vinovat pentru ce gândesc o haită de bârfitori afurisiţi!

— Sigur că nu. Poirot continuă: Deci acum puteţi să vă întoarceţi, să vă aşezaţi şi să-mi răspundeţi la întrebarea pe care v-am pus-o.

Încet, aproape fără tragere de inimă, Oldfield se întoarse şi îşi reluă locul pe scaun. Înroşindu-se până în vârful urechilor, spuse:

— Bănuiesc că este posibil să spună diverse lucruri despre domnişoara Moncrieffe. Jean Moncrieffe este farmacista mea – o fată foarte drăguţă, într-adevăr.

— De cât timp lucrează pentru dumneavoastră?

— De trei ani.

— Soţia dumneavoastră o plăcea?

— Păi… Nu, nu chiar.

— Era geloasă?

— E absurd!

Poirot zâmbi şi spuse:

— Gelozia soţiilor e proverbială. Însă o să vă spun ceva. Din experienţa mea, gelozia, oricât de extravagantă şi de exagerată ar putea părea, aproape întotdeauna se bazează pe realitate. Există o vorbă, nu-i aşa, cum că clientul are întotdeauna dreptate. Ei bine, acelaşi lucru este valabil şi în cazul soţiei sau al soţului gelos. Oricât de puţine dovezi concrete ar avea, la bază ei au întotdeauna dreptate.

Doctorul Oldfield zise cu înflăcărare:

— Prostii! Nu i-am spus niciodată vreun cuvânt lui Jean Moncriefie pe care soţia mea să nu-l fi putut auzi.

— Da, se poate. Dar asta nu schimbă adevărul celor spuse. Hercule Poirot se aplecă înainte. Vocea lui era stăruitoare, convingătoare. Doctore Oldfield, o să fac tot posibilul în acest caz. Dar trebuie să beneficiez din partea dumneavoastră de cea mai deplină sinceritate, indiferent de aparenţele convenţionale sau de propriile sentimente. Este adevărat, nu-i aşa, că aţi încetat să mai simţiţi afecţiune pentru soţia dumneavoastră cu ceva timp înainte de moartea ei?

Oldfield rămase tăcut pentru câteva clipe, apoi spuse:

— Chestia asta mă omoară. Trebuie să-mi păstrez speranţa, într-un fel, simt că veţi putea face ceva pentru mine. O să fiu cinstit cu dumneavoastră, domnule Poirot. Nu am ţinut foarte mult la soţia mea. Cred că am fost un soţ bun, dar nu am fost niciodată îndrăgostit de ea.

— Şi fata asta, Jean?

Fruntea doctorului se acoperi cu o peliculă fină de transpiraţie.

— Aş fi cerut-o de soţie până acum dacă nu ar fi fost toată această bârfa şi tot scandalul ăsta, spuse el.

Poirot se lăsă pe speteaza scaunului.

— Este treaba dumneavoastră! Dar nu uitaţi – adevărul este cel pe care îl caut!

Oldfield răspunse cu amărăciune:

— Nu adevărul este cel care o să mă rănească! Ezită şi adăugă: Ştiţi, am contemplat posibilitatea unei acţiuni injustiţie pentru calomnie! Dacă aş putea acuza clar pe cineva anume – atunci sigur aş fi răzbunat. Cel puţin, uneori aşa cred… Alteori cred că doar aş înrăutăţi lucrurile, aş face şi mai multă publicitate la toată afacerea asta şi oamenii ar spune: „Poate că nu s-a dovedit nimic, dar nu iese fum fără foc”. Îl privi pe Poirot. Spuneţi-mi cinstit, există vreo ieşire din coşmarul ăsta?

— Întotdeauna există o soluţie, răspunse Hercule Poirot.

II

— Mergem la ţară, Georges, îi spuse Hercule Poirot valetului său.

— Şi scopul acestei călătorii este să distrugem un monstru cu nouă capete.

— Serios, sir? Ceva de genul Monstrului din Loch Ness?

— Mai puţin tangibil decât acesta. Nu mă refer la un animal în carne şi oase, Georges.

— V-am înţeles greşit, sir.

— Ar fi mai simplu dacă ar fi vorba de aşa ceva. Nu e nimic atât de intangibil, de greu de descoperit ca sursa unui zvon.

— Ah, da, într-adevăr, domnule. Uneori este dificil de ştiut cum începe un anumit lucru.

— Exact.

Era o tânără înaltă, cu păr arămiu şi ochi albaştri. Avea un aer prudent, de parcă stătea în gardă.

— Deci doctorul Oldfield a ajuns la dumneavoastră, spuse ea. Ştiam că se gândea s-o facă.

Tonul ei era lipsit de entuziasm.

— Nu aţi fost de acord? Întrebă Poirot.

Privirea ei o întâlni pe a lui şi tânăra replică pe un ton rece:

— Ce aţi putea să faceţi?

— S-ar putea să existe un mod de a rezolva situaţia, răspunse el liniştit.

— Ce mod? Aruncă ea cuvintele cu dispreţ. Adică să mergeţi la toate babele bârfitoare să le spuneţi: „Acum, serios, trebuie să încetaţi să vorbiţi în felul ăsta. Nu-i face bine bietului doctor Oldfield”. Iar ele v-ar răspunde: „Desigur, eu nu am crezut niciodată povestea asta!” Asta e cel mai rău – nu spun niciodată: „Draga mea, ţi-a trecut vreodată prin cap că poate moartea doamnei Oldfield nu a fost chiar ceea ce părea?” Nu, ele spun: „Draga mea, desigur că nu cred povestea aceea despre doctorul Oldfield şi soţia lui, şi sunt sigură că nu ar face aşa ceva, deşi e adevărat că probabil cam a neglijat-o şi nu cred, zău, că este înţelept să aibă o tânără pe post de farmacistă – desigur, nu spun nici o clipă că a fost ceva greşit între ei. Oh, nu, sunt sigură că totul era chiar în regulă…” Se opri. Chipul îi era împurpurat şi respiraţia – accelerată.

— Păreţi să ştiţi foarte bine ce se vorbeşte, spuse Hercule Poirot.

Tânăra strânse din buze, apoi răspunse cu amărăciune:

— Ştiu foarte bine!

— Şi care este soluţia dumneavoastră?

— Cel mai bun lucru pentru el e să-şi vândă cabinetul şi să înceapă din nou în altă parte, afirmă ea.

— Nu credeţi că s-ar putea ca povestea să-l urmeze? Jean Moncrieffe ridică din umeri.

— Trebuie să-şi asume riscul.

Poirot rămase tăcut câteva clipe, apoi întrebă:

— O să vă căsătoriţi cu doctorul Oldfield, domnişoară Moncrieffe?

Femeia nu arătă nici un fel de surprindere la auzul întrebării, ci răspunse scurt:

— Nu m-a cerut de nevastă.

— De ce?

Ochii ei albaştri îi întâlniră o secundă privirea, apoi zise:

— Fiindcă i-am tăiat eu orice elan.

— Ah, ce fericire să întâlneşti pe cineva care poate fi sincer!

— Voi fi cât de sinceră doriţi. Când mi-am dat seama că oamenii spun că Charles a scăpat de soţia lui ca să se însoare cu mine, am considerat că, dacă m-aş fi măritat cu el, asta chiar ar fi pus capac la toate. Am sperat că, dacă se dovedea că nu se punea problema unei căsătorii între noi, scandalul ăsta prostesc s-ar fi stins de la sine.

— Dar nu s-a întâmplat aşa?

— Nu.

— Însă asta nu e un pic cam ciudat? Întrebă Hercule Poirot.

— Dar vreţi să vă căsătoriţi cu Charles Oldfield? Tânăra replică rece:

— Da, vreau. Am vrut aproape imediat ce l-am cunoscut.

— Atunci moartea soţiei lui este foarte convenabilă pentru dumneavoastră.

— Doamna Oldfield era o femeie deosebit de neplăcută. Sincer, am fost încântată când a murit, afirmă Jean Moncrieffe.

— Da, chiar că sunteţi sinceră, remarcă Poirot. Tânăra zâmbi batjocoritor.

— Am o propunere, spuse Poirot.

— Da?

— Ce Dumnezeu vreţi să spuneţi cu asta?

— Vreau să spun că modalitatea cea mai bună de a scăpa o dată pentru totdeauna de povestea asta este să se deshumeze cadavrul şi să se efectueze o autopsie.

Jean Moncrieffe făcu un pas în spate. Deschise gura, apoi o închise din nou. Poirot o privea.

— Ei bine, mademoiselle? Întrebă el în cele din urmă. Jean Moncrieffe răspunse încet:

— Nu sunt de acord cu dumneavoastră.

— Dar de ce nu? În mod sigur un verdict de moarte naturală ar pune capăt tuturor bârfelor.