Articol I. Agatha Christie Articol II. Muncile lui Hercule

Acesta dădu din cap cu îngâmfare.

— Da, da, prietene, eu ştiu – eu întotdeauna ştiu. Mă întrebi unde s-a dus – micuţa Samuşenka, minunata dansatoare? Ah! Era o profesionistă, micuţa aceea. Îşi sărută vârful degetelor. Ce foc – ce pasiune! A ajuns departe, a ajuns primă balerină în epoca ei, apoi brusc totul s-a sfârşit. S-a ascuns la capătul lumii şi curând, ah, curând toţi o să o uite.

— Aşadar, unde se află? Întrebă Poirot.

— În Elveţia. La Vagray les Alpes. Acolo se duc toţi cei care suferă de tuse uscată şi slăbesc din ce în ce mai mult. O să moară, da, asta-i sigur! Are o fire fatalistă. Sigur o să moară.

Poirot tuşi discret ca să împrăştie vraja tragică. Avea nevoie de informaţii.

— Nu îţi aminteşti, din întâmplare, de o cameristă pe care a avut-o? O chema Nita Valetta.

— Valetta? Valetta? Îmi amintesc că odată am văzut o cameristă – la gară, când am condus-o pe Katrina la trenul spre Londra. Era o italiancă din Pisa, nu? Da, sunt sigur că era o italiancă venită din Pisa.

Hercule Poirot gemu.

— În acest caz, acum trebuie să fac o călătorie la Pisa.

VII

Deci aici se încheia călătoria lui – aici, lângă această umilă movilă de pământ. Dedesubt zăcea fiinţa veselă care înflăcărase inima şi imaginaţia unui modest mecanic englez.

Era oare acesta cel mai potrivit sfârşit pentru acea bruscă şi ciudată poveste de dragoste? Acum fata va rămâne de-a pururea tânără în amintirea bărbatului, aşa cum o văzuse în acele câteva ore magice dintr-o după-amiază de iunie. Neînţelegerile provocate de naţionalităţi diferite, de standarde diferite, durerea deziluziei, toate acestea erau acum dispărute pentru totdeauna.

Hercule Poirot clătină trist din cap. Gândurile îi reveniră la conversaţia avută cu familia Valetta. Mama, cu faţa ei mare de ţărancă, tatăl mândru, copleşit de durere, sora cu chip întunecat şi buzele strânse.

— S-a întâmplat brusc, signor, foarte brusc. Deşi mulţi ani a avut dureri, care veneau şi treceau… Doctorul nu ne-a dat nici o şansă – a zis că trebuie operată urgent de apendicită. Apoi a dus-o la spital şi acolo… Şi, şi, a murit sub anestezie. Nu şi-a mai recăpătat cunoştinţa.

Mama se smiorcăi şi murmură:

— Bianca a fost întotdeauna o fată atât de deşteaptă. Este îngrozitor că a murit atât de tânără…

Hercule Poirot murmură pentru sine:

— A murit tânără…

Acesta era mesajul pe care trebuia să-l ducă tânărului care îi ceruse ajutorul cu atât de multă încredere: „Nu e pentru tine, prietene. A murit tânără”.

Căutarea lui luase sfârşit – aici, unde turnul înclinat se profda pe cer şi primele flori de primăvară apăruseră, timide, vestind viaţa şi bucuria ce aveau să izbucnească.

Oare fiorul primăverii îl făcea să simtă dorinţa rebelă de a refuza acest verdict final? Ceva din străfundurile minţii îl sâcâia – oare un cuvânt, o frază, un nume? Oare nu se încheia totul mult prea convenabil? Nu se îmbinau toate prea evident?

Hercule Poirot oftă. Trebuia să mai facă un dram pentru a se convinge că nu mai exista nici urmă de îndoială în această chestiune. Trebuia să meargă la Vagray les Alpes.

VIII

Ajunsese deci în cele din urmă la Katrina Samuşenka. Când o văzu, zăcând în pat, cu obrajii supţi pe care se zărea câte o pată de un roşu viu şi cu mâinile lungi, subţiri şi emaciate întinse pe cuvertură, o amintire i se trezi în minte. Nu îşi amintise numele ei, dar o văzuse dansând. Fusese fermecat şi fascinat de arta supremă care te face să uiţi de toate.

Îşi aminti de Michael Novgin, Vânătorul, sărind şi făcând piruete în acea pădure fantastică care sfida orice canoane – pe care o imaginase mintea lui Ambrose Vandel. Şi şi-o aminti pe încântătoarea Căprioară, mereu urmărită, veşnic dorită – o creatură aurie, frumoasă, cu coarne pe cap şi picioare sclipind arămii. Îşi aminti prăbuşirea finală, după ce e împuşcată şi rănită, şi pe Michael Novgin stând uluit, cu capul căprioarei ucise în braţe.

Katrina Samuşenka îl privea cu o urmă de curiozitate.

— Nu ne-am mai întâlnit niciodată, nu-i aşa? Ce doriţi de la mine?

Hercule Poirot se înclină uşor.

— Mai întâi, madame, vreau să vă mulţumesc… Pentru talentul dumneavoastră care mi-a oferit odată o seară plină de frumuseţe.

Ea zâmbi slab.

— Dar mă aflu aici şi cu un anumit interes. De multă vreme o caut, madame, pe o anumită cameristă de-a dumneavoastră. Numele ei era Nita.

— Nita? Femeia îl privi cu atenţie, cu ochi mari şi uimiţi. Ce ştiţi despre… Nita?

— O să vă spun.

Poirot îi povesti despre seara în care i se stricase maşina şi despre Ted Williamson, cum stătea răsucindu-şi şapca în mâini şi mărturisindu-şi cu glas întretăiat dragostea şi durerea. Dansatoarea îl ascultă cu mare atenţie. Când Poirot termină, ea spuse:

— Este emoţionant, da, este emoţionant… Hercule Poirot dădu aprobator din cap.

— Da, fu el de acord. Este povestea din Arcadia, nu-i aşa? Ce puteţi să-mi spuneţi, madame, despre această fată?

Katrina Samuşenka oftă.

— Am avut o cameristă – Juanita. Era încântătoare, într-adevăr – veselă, plină de voioşie. Ea a păţit ceea ce se întâmplă atât de des celor pe care zeii îi iubesc – a murit tânără.

Rostise exact cuvintele lui Poirot – cuvinte finale, irevocabile. Acum le auzea din nou – şi totuşi insistă:

— A murit? Întrebă el.

— Da, a murit.

Hercule Poirot rămase tăcut un timp, apoi rosti:

— E ceva ce nu înţeleg prea bine. L-am întrebat pe Sir George Sanderfield despre această cameristă a dumneavoastră şi mi s-a părut speriat. Oare de ce?

O uşoară expresie de dezgust apăru pe chipul dansatoarei.

— Aţi pomenit de o cameristă de-a mea. El s-a gândit că vă refereaţi la Marie – fata care a venit după plecarea Juanitei. Cred că a încercat să-l şantajeze în legătură cu ceva ce a descoperit în legătură cu el. Era o fată îngrozitoare – cercetătoare, mereu băgându-şi nasul prin scrisori şi sertare încuiate. Poirot murmură:

— Atunci asta e explicaţia. Tăcu o clipă, apoi continuă, încă insistent: Celălalt nume al Juanitei era Valetta şi a murit în urma unei operaţii de apendicită la Pisa. Aşa este?

Detectivul observă ezitarea, abia perceptibilă, dar neîndoielnic prezentă, înainte ca dansatoarea să încline din cap.

— Da, aşa este…

Poirot rosti gânditor:

— Şi totuşi, există o mică problemă. Ai ei îi spuneau nu Juanita, ci Bianca.

Katrina ridică din umerii ei slabi şi spuse:

— Bianca, Juanita, ce mai contează? Probabil că numele ei adevărat era Bianca, dar s-a gândit că Juanita e mai romantic, aşa că a preferat să-şi spună aşa.

— Da, aşa credeţi? Făcu o pauză, apoi, cu glas schimbat, continuă: După părerea mea, există o altă explicaţie.

— Care anume?

Poirot se aplecă în faţă şi spuse:

— Fata pe care a descris-o Ted Williamson avea părul ca nişte aripi de aur.

Se aplecă şi mai mult în faţă şi atinse cu degetul două şuviţe din părul Katrinei.

— Aripi de aur, coarne de aur? Depinde cum priveşti, dacă vezi un înger sau un demon! Sau poate nu sunt decât coarnele de aur ale unei căprioare rănite?

— O căprioară rănită… Murmură Katrina şi vocea ei era a unui om care-şi pierduse orice speranţă.

Poirot continuă:

— Întreaga descriere a lui Ted Williamson m-a îngrijorat. Mi-a amintit de ceva – acel ceva eraţi dumneavoastră, dansând cu picioarele arămii prin pădure. Să vă spun ce cred eu, mademoiselle? Cred că a fost o săptămână când nu aţi avut nici o cameristă, când v-aţi dus singură la Grasslawn, pentru că Bianca Valetta se întorsese în Italia şi încă nu vă angajaserăţi o altă cameristă. Deja simţeaţi boala care de atunci v-a cuprins cu totul şi aţi rămas acasă în ziua când ceilalţi s-au dus în excursia de pe râu. Aţi auzit soneria şi v-aţi dus să răspundeţi. Şi ce aţi văzut? Să vă spun eu ce aţi văzut? Aţi văzut un tânăr, cu simplitatea unui copil şi frumos ca un zeu. Şi atunci aţi inventat pentru el o fată – nu Juanita, ci Incognita, şi pentru câteva ore v-aţi plimbat cu el în Arcadia…

Se aşternu o tăcere prelungă. Apoi Katrina rosti cu o voce joasă, răguşită:

— Într-o privinţă măcar v-am spus adevărul. V-am dat adevăratul sfârşit al poveştii. Nita va muri tânără.

— Ah non!

Hercule Poirot se transformă deodată. Lovi cu palma în masă. Brusc, deveni prozaic, practic, cu picioarele pe pământ.

— Asta chiar nu e necesar! Nu trebuie să muriţi! Puteţi să vă luptaţi pentru propria viaţă, nu-i aşa, ca oricine altcineva!

Dansatoarea clătină din cap – tristă, lipsită de speranţă.

— Ce viaţă mă aşteaptă?

— Nu viaţa pe scenă, bien entendu! Dar gândiţi-vă, mai există şi altfel de viaţă. Haide, mademoiselle, fiţi cinstită, tatăl dumneavoastră chiar a fost prinţ sau mare duce, sau chiar general?

Katrina izbucni în râs şi răspunse:

— Era şofer de camion în Leningrad!

— Foarte bine! Atunci de ce să nu fiţi nevasta unui lucrător într-un atelier dintr-un sat? Şi să aveţi copii frumoşi ca nişte zei, cu picioare care, poate, vor dansa cum aţi dansat dumneavoastră odinioară? Katrinei i se tăie răsuflarea.

— Dar toată ideea asta e fantastică!

— Cu toate acestea, zise Hercule Poirot cu mare satisfacţie, cred că e pe cale să devină realitate!

Capitolul 4

MISTREŢUL DIN ERYMANTHOS

Cum ducerea la bun sfârşit a celei de-a treia Munci a lui Hercule îl adusese pe în Elveţia, Hercule Poirot se decise că, dacă tot se afla aici, putea să profite de acest lucru şi să viziteze anumite locuri care până atunci îi rămăseseră necunoscute.

Petrecu vreo câteva zile agreabile la Chamonix, zăbovi o zi sau două la Montreux şi apoi îşi continuă drumul spre Andermatt, un loc pe care diverşi prieteni îl lăudaseră cu mare entuziasm.

Însă Andermatt îl impresiona în mod neplăcut. Se afla la capătul unei văi, izolat de munţi înalţi, cu creste acoperite de zăpadă. Fără vreun motiv logic, lui Hercule Poirot i se părea că nu putea să respire.

„Este imposibil să rămân aici”, îşi zise Poirot. În acel moment zări trenuleţul de munte. „Nu încape îndoială că trebuie să urc.”

Descoperi că trenuleţul urca mai întâi până la Les Avinés, apoi la Caurouchet şi în cele din urmă la Rochers Neiges, la 3 000 de metri deasupra nivelului mării.

Poirot nu-şi propusese să urce atât de mult. „Les Avines, îşi spuse, va fi suficient pentru această aventură.”

Dar gândind astfel nu luase în calcul elementul întâmplător care joacă un rol atât de mare în viaţa oricui. Trenuleţul pornise deja când conductorul se apropie de Poirot şi îi ceru biletul. După ce îl cercetă şi îl composta cu un cleşte cu aspect fioros, acesta i-l returnă înclinându-se uşor. În acelaşi timp, Poirot simţi că un mic cocoloş de hârtie îi este îndesat în mână odată cu biletul.

Sprâncenele lui Poirot se înălţară puţin a mirare. Imediat, fără ostentaţie şi fără grabă, întinse ghemotocul de hârtie, care se dovedi a fi un bilet mâzgălit în grabă cu creionul.

Imposibil să confund acele mustăţi! Te salut, dragul meu coleg. Dacă doreşti, îmi poţi fi de mare ajutor. Fără îndoială, ai citit despre afacerea Salley. Se crede că ucigaşul – Marrascaud – are o întâlnire cu unii dintre membrii bandei lui la Rochers Neiges – aici, dintre toate locurile din lume! Desigur că totul poate fi o minciună – dar informatorul nostru este demn de încredere şi întotdeauna există cineva care nu-şi ţine gura, nu-i aşa? Aşadar, ţine-ţi ochii deschişi, prietene! Ia legătura cu inspectorul Drouet care e la faţa locului. Este un poliţist bun, dar nu poate aspira la inteligenţa sclipitoare a lui Hercule Poirot. Este important, prietene, ca Marrascaud să fie prins – şi prins în viaţă. Nu este om – este un mistreţ sălbatic, unul dintre cei mai periculoşi ucigaşi în viaţă din ziua de azi. Nu am riscat să-ţi vorbesc la Andermatt, căci aş fi putut fi observat, iar dumneata vei avea mână mai liberă dacă eşti considerat un simplu turist. Vânătoare plăcută!

Vechiul tău prieten, Lementeuil

Gânditor, Hercule Poirot îşi mângâie mustăţile. Da, într-adevăr, era imposibil să confunzi mustăţile lui Hercule Poirot. Deci despre ce era vorba? Citise în ziare amănuntele, Affaire Salley – uciderea cu sânge rece a unui bine-cunoscut agent de pariuri parizian. Identitatea criminalului era cunoscută. Marrascaud era membru al unei bande celebre la hipodrom. Fusese bănuit de multe alte crime – dar de data asta vinovăţia lui fusese clar dovedită. Scăpase – fugise din Franţa, se credea – şi poliţia din fiecare ţară din Europa se afla în căutarea lui.

Aşadar, se bănuia că Marrascaud avea o întâlnire la Rochers Neiges…

Hercule Poirot clătină încet din cap. Era nedumerit. Pentru că Rochers Neiges se afla într-o zonă în care zăpada nu dispărea complet niciodată. Exista un hotel acolo, dar avea legătură cu lumea numai prin intermediul trenuleţului, aşezat fiind pe o limbă îngustă de piatră care atârna deasupra văii. Hotelul se deschidea în iunie, dar rareori mergea cineva acolo până în iulie sau august. Era un loc din care lipseau ieşirile şi intrările – dacă cineva era urmărit până acolo, era prins într-o capcană. Părea un loc total neobişnuit de întâlnire pentru o bandă de criminali.

Şi totuşi, dacă Lementeuil spunea că informaţia era demnă de încredere, atunci probabil că avea dreptate. Hercule Poirot îl respecta pe comisarul de poliţie elveţian. Ştia că e un om serios şi demn de încredere.

Un motiv necunoscut îl aducea pe Marrascaud în acest loc de întâlnire departe de civilizaţie.

Hercule Poirot oftă. Să urmărească un ucigaş nemilos nu era tocmai ideea lui despre o vacanţă plăcută. Activitatea cerebrală dintr-un fotoliu, reflectă el, se potrivea mai mult stilului său. Nu să prindă în capcană un mistreţ sălbatic pe o coastă de munte.

„Un mistreţ sălbatic” – acesta era termenul folosit de Lementeuil. Era, într-adevăr, o coincidenţă ciudată…

— A patra muncă a lui Hercule, murmură ca pentru sine. Mistreţul din Erymanthos?

Încet, fără ostentaţie, îi cercetă cu atenţie pe tovarăşii săi de drum. Pe scaunul din faţa lui stătea un turist american. Modelul hainelor, paltonul, valiza pe care o avea, până la maniera prietenoasă şi încântarea naivă cu care privea peisajul, chiar şi ghidul pe care îl ţinea în mână, toate îl dădeau de gol şi-l defineau ca un provincial american care vedea Europa pentru prima dată. „în vreo două minute, îşi zise Poirot, o să intre în vorbă cu mine.” Expresia lui, de căţeluş melancolic, nu putea fi greşit interpretată.

De cealaltă parte a vagonului, un bărbat înalt, grizonant, cu înfăţişare distinsă şi un nas mare, acvilin, citea o carte în germană. Avea degete mobile şi puternice, de muzician sau de chirurg.

Ceva mai departe, se aflau trei bărbaţi de acelaşi gen. Bărbaţi cu picioare crăcănate, care sugerau fără tăgadă că-şi petreceau mult timp călare. Jucau cărţi. Probabil, în scurt timp, aveau să propună unui străin să participe la joc. La început, străinul avea să câştige. Apoi, norocul urma să-l părăsească.

Nu era nimic neobişnuit în privinţa celor trei bărbaţi. Singurul lucru ciudat era locul în care se aflau.

Ar fi fost posibil să fie văzuţi în orice tren. În drum spre o cursă de cai – sau pe un vas de linie nesemnificativ. Dar într-un tren de munte aproape gol – nu!

Mai exista un călător în vagon – o femeie. Era înaltă şi brunetă. Avea un chip frumos – un chip care ar fi putut exprima o întreagă gamă de emoţii, dar care, în schimb, era îngheţat într-o inexpresivitate ciudată. Nu se uita la nimeni, ci privea ţintă pe fereastră la valea de dedesubt.

Curând, aşa cum Poirot se şi aştepta, americanul începu să vorbească. Numele lui, spuse, era Schwartz. Era prima lui călătorie în Europa. Peisajul, mărturisi, era pur şi simplu grandios. Fusese profund impresionat de castelul Chillon. Parisul nu-i plăcuse cine ştie ce – era în mod clar supraevaluat – fusese la Folies Bergères, la Luvru şi la Notre Dame, şi observase că în niciunul dintre acele restaurante sau cafenele nu se cânta jazz cum trebuie. Champs Elysées nu era rea, şi îi plăcuseră fântânile, mai ales când erau luminate.

Nimeni nu coborî la Les Avinés sau la Caurouchet. Era evident că toţi cei din tren mergeau sus, la Rochers Neiges.

Domnul Schwartz îşi explică motivele. Întotdeauna îşi dorise, spuse el, să fie undeva sus, în munţii înzăpeziţi. Trei mii de metri nu suna rău – auzise că atât de sus nu puteai nici măcar să fierbi un ou cum trebuie.

În prietenia inocentă a inimii sale, domnul Schwartz se aventură să-l atragă în discuţie pe bărbatul înalt, grizonant, aflat de cealaltă parte a vagonului, dar acesta îi aruncă doar o privire rece pe deasupra pince-nez-ului şi se întoarse la răsfoitul cărţii.

Domnul Schwartz se oferi apoi să schimbe locurile cu doamna brunetă – urma ca ea să aibă o perspectivă mai bună, explică el.

Era puţin probabil că femeia înţelegea engleza. Oricum, ea clătină uşor din cap şi îşi strânse mai bine gulerul de blană al paltonului.

Domnul Schwartz murmură către Poirot:

— Nu pare foarte în regulă ca o femeie să călătorească singură, fără cineva care să aibă grijă de ea. O femeie are nevoie de multă atenţie când călătoreşte.

Amintindu-şi de anumite americance pe care le întâlnise pe continent, Hercule Poirot nu putu decât să fie de acord.

Domnul Schwartz oftă. Lumea i se părea foarte neprietenoasă. Şi, evident, spuneau expresiv ochii lui căprui, în lume nu strică puţină prietenie, nu-i aşa?

II

Să fii întâmpinat de un director de hotel îmbrăcat cum se cuvine în redingotă şi pantofi de piele părea oarecum absurd în acest loc atât de departe de lume – sau, mai bine zis, un loc de deasupra lumii.

Sezonul încă nu începuse… Apa caldă nu funcţiona… Lucrurile nu mergeau deloc cum trebuie… Încă nu avea personalul complet… Era destul de deconcertat de numărul neaşteptat de vizitatori.

Toate acestea fură rostite rapid, cu politeţe profesională, şi totuşi lui Poirot i se păru că sub faţada civilizată observă o urmă de nelinişte profundă. Cu toată atitudinea lui degajată, omul acesta nu era în largul lui. Era îngrijorat de ceva.

Prânzul fu servit într-o încăpere prelungă, care dădea spre valea aflată dedesubt. Singurul chelner, pe nume Gustave, era îndemânatic şi capabil. Se agita de colo-colo, dând sfaturi în privinţa meniului, fluturând lista cu vinuri. Cei trei cowboy stăteau la o masă împreună. Râdeau şi vorbeau în franceză, pe un ton din ce în ce mai ridicat.

„Bătrânul Joseph! Dar ce mai face micuţa Denise, mon vieux? Îţi aminteşti de nenorocitul ăla de cal care ne-a lăsat pe toţi baltă la Auteuil?”

Toată discuţia era foarte cordială, în concordanţă cu firea lor – şi totuşi ridicol de nepotrivită!

Femeia cu chip frumos stătea singură la o masă în colţ, fără să privească pe nimeni.

După prânz, în timp ce Poirot stătea în holul hotelului, directorul se apropie şi începu să-i vorbească pe un ton confidenţial.

Domnul nu trebuie să judece prea aspru hotelul. Nu este încă sezon. Nimeni nu vine aici până la sfârşitul lui iulie. Acea doamnă, monsieur a observat-o, poate? Vine în fiecare an în această perioadă. Soţul ei a murit făcând alpinism în urmă cu trei ani. Era o situaţie foarte tristă. Fuseseră foarte devotaţi unul altuia. Ea vine mereu aici înainte de începerea sezonului – ca să fie linişte. E ca un pelerinaj sacru. Domnul mai în vârstă este un doctor faimos, doctorul Karl Lutz, din Viena. Spune că vine aici pentru linişte şi odihnă.

— E linişte, într-adevăr, fu de acord Hercule Poirot. Şi ces messieurs de acolo? Credeţi că tot pentru odihnă vin?

Directorul ridică din umeri. În ochi îi apăru din nou acea expresie îngrijorată. Spuse indecis:

— Ah, turiştii ăştia, mereu caută o experienţă nouă… Altitudinea – numai asta şi tot e o experienţă inedită.

„Nu era o senzaţie prea plăcută”, îşi zise Poirot. Îşi dădea seama că inima îi bătea cu putere. Prin minte îi treceau versurile idioate ale unui cântecel pentru copii: „Deasupra lumii, aşa de sus/Ca un zmeu pierdut s-a dus”.

Schwartz intră în hol. Ochii i se luminată când îl zări pe Poirot şi se îndreptă pe dată spre el.

— Am stat de vorbă cu doctorul acela. Vorbeşte engleza într-o oarecare măsură. Este evreu – a fost expulzat din Austria de nazişti. Cred că oamenii ăia sunt de-a dreptul nebuni. Acest doctor Lutz era un om destul de important, bănuiesc – specialist în nervi – psihanaliză – genul ăsta de lucruri.

Ochii lui se îndreptară spre locul unde femeia înaltă privea pe fereastră munţii neîndurători. Îşi coborî vocea:

— Am aflat numele ei de la chelner. Este o doamnă Grandier. Soţul ei a murit când făcea alpinism. De aceea vine aici. Cumva simt că – nu ştiu – ar trebui să facem ceva în legătură cu asta, să o scoatem din gândurile ei.

Hercule Poirot îl atenţiona:

— În locul dumitale nu aş încerca aşa ceva.

Dar caracterul prietenos a domnului Schwartz era de neoprit.

Poirot văzu cum îşi susţine punctul de vedere şi modul nemilos cu care încercările lui fură respinse. Cei doi rămaseră împreună câteva clipe, profilaţi în lumina ce pătrundea pe geam. Femeia era mai înaltă decât Schwartz. Îşi ţinea fruntea sus, iar expresia ei era rece şi severă.

Poirot nu auzi schimbul de cuvinte, dar Schwartz veni înapoi părând total descurajat.

— Nu e nimic de făcut, zise el şi adăugă nostalgic: Dacă tot suntem toţi adunaţi aici, mi se pare că nu există nici un motiv să nu ne purtăm prieteneşte unii cu alţii. Nu credeţi, domnule… Ştiţi că nu vă cunosc numele?

— Mă numesc Poirier, zise Poirot şi adăugă: Mă ocup de comerţul cu mătase şi sunt din Lyons.

— Aş vrea să vă dau cartea mea de vizită, domnule Poirier şi, dacă ajungeţi vreodată în Fountain Springs, fiţi convins că sunteţi bine-venit.

Poirot acceptă cartea de vizită, îşi băgă mâna în buzunar şi murmură:

— Ah, nu am nici o carte de vizită în clipa asta…

În acea seară, când se duse la culcare, Poirot citi din nou cu atenţie scrisoarea lui Lementeuil, înainte să o pună, frumos împăturită, în portofel. În timp ce se băga în pat, îşi zise:

— Asta e ciudat. Mă întreb…

III

— Monsieur înţelege, nu-i aşa, că la această altitudine este imposibil să servim o cafea cu adevărat fierbinte. Din păcate, a fiert prea repede.

Poirot murmură:

— Trebuie să acceptăm cu curaj aceste capricii ale naturii. Gustave replică:

— Monsieur e filosof. Se duse la uşă, dar, în loc să părăsească încăperea, aruncă iute o privire afară, apoi închise uşa şi se întoarse lângă pat. Domnul Hercule Poirot? Sunt Drouet, inspector de poliţie.

— Ah, făcu Poirot, am bănuit asta. Drouet îşi coborî vocea.

— Domnule Poirot, s-a întâmplat ceva foarte grav. A avut loc un accident la tren.

— Un accident? Poirot se ridică în capul oaselor. Ce fel de accident?

— Nimeni nu a fost rănit. S-a întâmplat în timpul nopţii. Poate s-a petrecut din cauze naturale – o mică avalanşă care a antrenat stânci şi pietre. Dar este posibil să fie mâna cuiva la mijloc. Nu se ştie. În orice caz, rezultatul este că va dura multe zile să se facă reparaţiile şi, între timp, suntem izolaţi aici. Fiind la începutul sezonului, când zăpada este încă mare, este imposibil să comunicăm cu cei din vale.

Hercule Poirot se ridică şi spuse încet:

— Asta-i foarte interesant. Inspectorul dădu aprobator din cap.

— Da, zise el. Demonstrează că informaţiile comisarului nostru au fost corecte. Marrascaud are un rendez-vous aici şi s-a asigurat că întâlnirea lui nu va fi tulburată.