Ana səhifə

Articol I. Agatha Christie Articol II. Muncile lui Hercule


Yüklə 1.12 Mb.
səhifə7/19
tarix25.06.2016
ölçüsü1.12 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   19

Hercule Poirot exclamă nerăbdător:

— Dar e fantastic!

— Sunt de acord. Inspectorul Drouet şi aruncă mâinile în lături. Nu are logică – dar iată că se întâmplă. Acest Marrascaud este o fiinţă nemaipomenită! Eu, personal, cred că e nebun, spuse el dând din cap.

— Un nebun şi un ucigaş! Zise Poirot.

— Nu e prea plăcut, sunt de acord, replică sec Drouet.

— Dar dacă are un rendez-vous aici, rosti Poirot încet, pe lespedea asta de zăpadă de la capătul lumii, asta înseamnă că Marrascaud însuşi se află deja aici, dacă toate comunicaţiile sunt întrerupte.

— Ştiu, făcu Drouet.

Ambii bărbaţi rămaseră tăcuţi câteva clipe, apoi Poirot întrebă:

— Doctorul Lutz? Poate fi el Marrascaud? Drouet clătină din cap.

— Nu cred. Există un doctor Lutz adevărat – i-am văzut poza în ziare – un om celebru şi distins. Acest bărbat seamănă foarte bine cu cel din fotografii.

Poirot murmură:

— Dacă Marrascaud este un maestru al deghizărilor, poate să joace rolul cu succes.

— Dar, dar este aşa? Nu am auzit niciodată că ar fi expert în deghizări. Nu are viclenia şi abilitatea unui şarpe. Este un mistreţ sălbatic, feroce, teribil, care se năpusteşte cu o furie oarbă.

— Cu toate acestea… Zise Poirot. Drouet fu repede de acord.

— A, da, se ascunde de justiţie. Prin urmare, este nevoit să disimuleze. Deci s-ar putea – de fapt, chiar este nevoit – să se deghizeze mai mult sau mai puţin.

— Aveţi o descriere a lui?

Celălalt ridică din umeri.

— Numai în mare. Fotografia oficială Bertillon5 şi măsurile pe care le avem urmau să-mi fie trimise astăzi. Ştiu doar că e un bărbat de treizeci şi ceva de ani, de înălţime puţin peste medie şi cu un ten închis la culoare. Nu are semne distinctive.

Poirot ridică din umeri.

— Asta poate fi valabil pentru oricine. Ce părere aveţi de american, Schwartz?

— Şi eu voiam să vă întreb acelaşi lucru. Aţi vorbit cu el şi aţi trăit multă vreme, am impresia, în compania englezilor şi a americanilor. La o primă vedere, pare să fie tipul obişnuit de turist american. Paşaportul lui este în regulă. Este poate ciudat că a ales să vină aici – dar americanii sunt imprevizibili atunci când pornesc în călătorii. Dumneavoastră ce părere aveţi?

Hercule Poirot clătină din cap, nedumerit.

— La prima vedere, cel puţin, pare să fie un tip inofensiv, uşor prea prietenos. Poate că e plicticos, dar îmi e greu să-l văd ca reprezentând un pericol. Dar mai sunt încă trei oaspeţi aici, continuă el.

Inspectorul aprobă din cap, chipul lui căpătând brusc o expresie de furie.

— Da, sunt exact genul pe care îl căutam. Pot să jur, domnule Poirot, că tipii ăştia trei sunt în orice caz membri ai bandei lui Marrascaud. Sunt bandiţi obişnuiţi ai hipodromurilor – dacă mă mai pricep eu la oameni!

— Şi unul dintre ei poate fi chiar Marrascaud însuşi.

Hercule Poirot căzu pe gânduri, amintindu-şi cele trei chipuri.

Unul era lătăreţ, cu o mustaţă stufoasă şi fălci grase – o faţă animalică, de porc. Unul era slab şi zvelt, cu un chip îngust şi ascuţit, şi ochi reci. Cel de-al treilea era un tip cu o faţă păstoasă şi un uşor aer de filfizon.

Da, unul dintre cei trei putea fi Marrascaud, dar, dacă era aşa, întrebarea care revenea cu insistenţă era „de ce”? De ce Marrascaud şi doi membri ai bandei sale ar fi călătorit împreună şi ar fi venit în această adevărată cursă de şoareci de pe vârf de munte? În mod sigur ar fi putut fi aranjată o întâlnire într-un loc mult mai sigur şi mai puţin neobişnuit decât acesta – într-o cafenea, într-o staţie de tren, într-un cinematograf aglomerat, într-un parc – undeva unde să existe multe ieşiri, nu aici, la capătul lumii, în întinderea asta pustie de zăpadă.

Câteva dintre aceste idei încercă să le transmită inspectorului Drouet, iar acesta fu de acord fără prea multe obiecţii.

— Da, aşa e, e ceva fantastic, nu prea are sens.

— Dacă este vorba de o întâlnire, de ce să călătorească împreună? Nu, într-adevăr, nu are sens.

Drouet spuse, pe chip citindu-i-se îngrijorarea:

— În acest caz, trebuie să luăm în calcul o a doua supoziţie. Aceşti trei bărbaţi sunt membri ai bandei lui Marrascaud şi au venit aici să se întâlnească cu însuşi Marrascaud. Deci cine este Marrascaud?

Poirot replică:

— Ce e cu personalul de la hotel? Drouet ridică din umeri.

— Nu există vreun personal despre care să vorbim. Este o bătrână care găteşte, soţul ei în vârstă, Jacques – iar ei sunt aici de vreo cincizeci de ani, cred. Mai este chelnerul al cărui loc l-am luat eu şi asta-i tot.

— Desigur, directorul ştie cine sunteţi? Întrebă Poirot.

— Evident. Am avut nevoie de cooperarea lui.

— Vi s-a părut că arăta îngrijorat? Se interesă Poirot.

Remarca păru să-l şocheze pe Drouet care răspunse gânditor:

— Da, aşa e.

— Poate fi vorba doar de îngrijorarea de a fi implicat în anchete ale poliţiei.

— Dar credeţi că ar putea fi mai mult de atât? Credeţi că s-ar putea să… Ştie ceva?

— Mi-a trecut prin minte – asta-i tot. Drouet rosti serios:

— Şi eu mă întreb. Făcu o pauză apoi continuă: Credeţi că se pot afla mai multe de la el?

Poirot clătină din cap a îndoială.

— Cred că ar fi bine să nu îl lăsăm să observe bănuielile noastre. Ţineţi-l sub observaţie şi asta-i tot.

Drouet dădu aprobator din cap şi se întoarse către uşă.

— Nu aveţi nici o sugestie, domnule Poirot? Eu… Ştiu care vă este reputaţia. Am auzit de dumneavoastră aici, la noi în ţară.

Poirot replică încurcat:

— Deocamdată, nu pot să sugerez nimic. Nu pot să pricep motivul – motivul pentru care întâlnirea are loc în acest loc. De fapt, care este motivul acestei întâlniri în primul rând?

— Banii, replică Drouet sec.

— Prin urmare, acel amărât de Salley a fost şi jefuit, nu numai omorât?

— Da, avea o mare sumă de bani la el, care a dispărut.

— Şi credeţi că întâlnirea are ca scop împărţirea banilor?

— Este ideea cea mai evidentă. Poirot clătină din cap nemulţumit.

— Da, dar de ce aici? Apoi continuă încet: Cel mai nepotrivit loc pentru o întâlnire a unor criminali. Însă acesta este un loc unde cineva ar veni să întâlnească o femeie…

Drouet făcu un pas înainte, nerăbdător şi zise agitat:

— Credeţi că…?

— Cred că madame Grandier este o femeie foarte frumoasă, spuse Poirot. Cred că oricine ar putea urca trei mii de metri de dragul ei – adică, dacă ea ar fi propus aşa ceva.

— Ştiţi, făcu Drouet, asta e interesant. Nu m-am gândit niciodată că ea ar putea avea legătură cu cazul. La urma urmelor, vine de câţiva ani la rând aici.

Poirot spuse calm:

— Da – şi, prin urmare, prezenţa ei nu ar stârni nici un comentariu. Ar fi un motiv ca Rochers Neiges să fie locul ales, nu-i aşa?

— Mi-aţi dat o idee, domnule Poirot, rosti agitat Drouet. O să analizez problema şi din acest unghi.

IV

Ziua trecu fără incidente. Din fericire, hotelul era bine aprovizionat. Directorul îi asigură că nu erau motive de îngrijorare. Aveau destule provizii.



Hercule Poirot se aventură să înceapă o discuţie cu doctorul Karl Lutz, dar fu repede respins. Doctorul îi dădu clar de înţeles că psihologia era preocuparea lui profesională şi că nu avea de gând să o discute cu amatori. Rămase într-un colţ, citind un tom uriaş în germană despre subconştient şi făcând numeroase note şi adnotări.

Hercule Poirot ieşi din încăpere şi se plimbă fără ţintă prin zona bucătăriei. Intră în vorbă cu bătrânul Jacques, un om morocănos şi suspicios. Nevasta lui, bucătăreasa, era mai deschisă. Din fericire, îi explică ea lui Poirot, exista o rezervă suficientă de conserve – dar ea, personal, nu avea o părere prea bună despre mâncarea la conservă. Era îngrozitor de scumpă şi cât de hrănitoare putea fi? Bunul Dumnezeu nu intenţionase ca omul să trăiască din mâncarea la cutie.

Conversaţia ajunse la subiectul legat de personalul hotelului. La începutul lui iulie, soseau cameristele şi chelnerii suplimentari, însă în următoarele trei săptămâni nu va fi nimeni sau aproape nimeni. Majoritatea oamenilor care veneau sus luau masa şi coborau iar în vale. Ea, Jacques şi un chelner puteau să se descurce uşor.

— Era deja un chelner aici înainte să vină Gustave, nu-i aşa? Întrebă Poirot.

— Da, aşa e, un chelner ca vai de capul lui. Fără talent, fără experienţă. Nu avea deloc clasă.

— Cât a stat aici înainte ca Gustave să-l înlocuiască?

— Numai câteva zile – până într-o săptămână. Evident, a fost dat afară. Era ceva inevitabil.

— Şi nu s-a plâns de asta? Murmură Poirot.

— A, nu, a plecat în linişte. La urma urmelor, la ce se putea aştepta? Acesta este un hotel de înaltă clasă. Oamenii trebuie să se bucure de servicii bune aici.

Poirot dădu din cap şi întrebă:

— Unde a plecat?

Acel Robert, adică? Ridică din umeri. Fără îndoială, la cafeneaua obscură de unde a venit.

— A coborât cu trenuleţul? Femeia îl privi cu mirare.

— Evident, domnule. Cum altfel?

— L-a văzut cineva plecând? Amândoi îl priviră ţintă.

— Ah! Credeţi că era de aşteptat să-l conducă cineva pe un asemenea animal – să-şi ia rămas-bun cu onoruri? Omul are alte treburi de făcut.

— Aşa e, fu de acord Hercule Poirot.

Se îndepărtă încet, privind în sus la clădirea de lângă el. Era un hotel mare – în acel moment numai o aripă era deschisă. În celelalte aripi se găseau multe camere, încuiate şi cu obloanele trase, unde era puţin probabil să intre cineva…

Dădu colţul hotelului şi aproape că se ciocni de unul dintre cei trei jucători de cărţi. Era cel cu chipul păstos şi cu ochi spălăciţi, care îl privi pe Poirot fără nici o expresie. Numai buzele se curbară un pic scoţându-i la vedere dinţii, asemenea unui cal nărăvaş.

Poirot trecu pe lângă el şi îşi continuă drumul. În faţa lui zări o siluetă – figura înaltă şi graţioasă a lui madame Grandier.

Poirot grăbi puţin pasul şi o prinse din urmă.

— Accidentul de la tren este foarte neplăcut, începu el. Sper, madame, că nu vă deranjează foarte tare.

— Îmi este perfect indiferent, răspunse ea.

Avea o voce foarte profundă – un contralto plin. Nu îl privi pe Poirot. Se întoarse şi intră în hotel pe o mică uşă laterală.

V

Hercule Poirot se duse devreme la culcare, dar fu trezit la un moment dat, după miezul nopţii.



Cineva umbla la broasca uşii. Poirot se ridică în capul oaselor şi aprinse lumina. În acel moment, zăvorul cedă şi uşa se deschise. Trei bărbaţi stăteau în prag – cei trei jucători de cărţi. „Erau uşor ameţiţi de băutură, se gândi Poirot. Aveau nişte expresii prosteşti şi răuvoitoare.” Poirot văzu lucirea unei lame.

Bărbatul masiv înaintă şi spuse cu un mârâit:

— Porc de detectiv!

Şi se avântă într-un puhoi de invective. Cei trei înaintară hotărâţi spre omul lipsit de apărare din pat.

— O să-l găurim, băieţi. Ei, ce ziceţi? O să-l hăcuim pe domnul detectiv – şi nu va fi singurul din noaptea asta.

Se apropiară, hotărâţi, decişi – lamele sclipiră… Brusc, se auzi o voce, cu un accent american aspru, surprinzându-i pe toţi:

— Mâinile sus!

Bărbaţii se răsuciră. Schwartz, îmbrăcat într-o pijama în dungi în culori deosebit de vii, stătea în uşă. În mână ţinea un pistol automat.

— Mâinile sus, băieţi! Mă pricep destul de bine să ochesc. Apăsă pe trăgaci şi un glonţ trecu pe lângă urechea bărbatului masiv, îngropându-se în cadrul de lemn al ferestrei.

Trei perechi de mâini se ridicară rapid.

— Pot să vă deranjez, domnule Poirier? Întrebă Schwartz. Hercule Poirot se ridică într-o clipă din pat. Adună cuţitele sclipitoare şi îi controla pe cei trei ca să se asigure că nu sunt înarmaţi.

Schwartz spuse:

— Acum, luaţi-o din loc! Pe hol e un dulap mare, fără geamuri. Intraţi în el.

Îi obligă să intre în el şi încuie uşa în urma lor. Apoi se întoarse spre Poirot, cu vocea tremurându-i de plăcerea emoţiei:

— Ce-ar fi fost dacă nu eram pregătit? Ştiţi, domnule Poirier, unii oameni din Fountain Springs au râs când am zis că o să-mi iau cu mine un pistol în străinătate. „Unde te duci? M-au întrebat ei. În junglă?” Ei bine, domnule, se pare că cine râde la urmă râde mai bine. Aţi mai văzut vreodată o gaşcă de bandiţi mai nesuferită?

— Dragul meu domn Schwartz, aţi apărut exact la ţanc! Parcă eram într-o dramă la teatru. Vă sunt foarte îndatorat.

— Nici o problemă. Ce facem acum? Ar trebui să-i predăm pe băieţii ăştia la poliţie şi exact asta nu putem să facem! Suntem în impas. Poate ar fi bine să ne sfătuim cu directorul.

— A, directorul! Făcu Hercule Poirot. Cred că mai întâi o să vorbim cu chelnerul – Gustave – alias inspectorul Drouet. Da, aşa e – chelnerul Gustave este adevăratul detectiv.

Schwartz îl privi cu atenţie.

— Deci de asta au făcut-o!

— De asta a făcut cine ce?

— Gaşca asta de ticăloşi v-a pus al doilea pe listă. Deja l-au tăiat pe Gustave.

— Ce?

— Veniţi cu mine. Doctorul se ocupă chiar acum de el. Camera lui Drouet era o încăpere mică de la ultimul etaj.



Doctorul Lutz, în halat, era ocupat să bandajeze chipul rănit al unui bărbat.

La intrarea celor doi, doctorul întoarse capul.

— Ah! Dumneata eşti, domnule Schwartz? O afacere foarte urâtă! Ce măcelari! Ce monştri lipsiţi de inimă!

Drouet zăcea întins, gemând uşor.

— E în pericol? Întrebă Schwartz.

— Nu o să moară, dacă la asta te referi. Dar nu trebuie să vorbească – nu trebuie să aibă nici o emoţie. Am pansat rănile – nu există risc de septicemie.

Cei trei bărbaţi părăsiră împreună camera. Schwartz îi spuse lui Poirot:

— Spuneaţi că Gustave era poliţist?

Hercule Poirot aprobă cu o înclinare a capului.

— Dar ce făcea la Rochers Neiges?

— Urmărea un criminal deosebit de periculos, în câteva cuvinte, Poirot le explică situaţia.

— Marrascaud? Am citit despre cazul ăsta în ziar, afirmă doctorul Lutz. Mi-ar plăcea foarte mult să-l întâlnesc. Există o anormalitate serioasă aici! Aş vrea să cunosc amănunte din copilăria lui.

— În ceea ce mă priveşte, replică Poirot, aş vrea să ştiu unde se află exact în acest moment.

— Nu e unul dintre cei trei pe care i-am încuiat în dulap? Întrebă Schwartz.

Poirot răspunse nemulţumit:

— Este posibil, da, însă nu sunt foarte sigur… Am o idee… Se întrerupse, uitându-se atent la covor. Avea o culoare galben-închis, pe care se vedeau urme de un maroniu-roşcat. Hercule Poirot continuă:

— Urme de paşi – paşi care au călcat, cred, în sânge şi care vin dinspre aripa nefolosită a hotelului. Veniţi – trebuie să ne grăbim!

Ceilalţi doi îl urmară, printr-o uşă batantă, de-a lungul unui coridor întunecat, plin de praf. Dădură colţul, încă urmărind paşii de pe covor, până când urmele îi conduseră spre o uşă întredeschisă.

Poirot o deschise şi intră. Apoi scoase o exclamaţie ascuţită, îngrozită.

Camera în care se afla era un dormitor. Patul fusese folosit şi pe masă se găsea o tavă cu mâncare.

În mijlocul încăperii, pe podea, zăcea trupul unui bărbat. Avea cu puţin peste înălţimea medie şi fusese atacat cu sălbăticie şi cu o ferocitate de nedescris. Zeci de răni în brăzdau braţele şi pieptul, iar capul şi faţa erau carne vie.

Schwartz scoase o exclamaţie înăbuşită şi se întoarse, arătând de parcă avea să vomite.

Doctorul Lutz strigă îngrozit ceva în germană.

Schwartz întrebă slab:

— Cine e tipul ăsta? Ştie cineva?

— Bănuiesc că era cunoscut aici drept Robert, un chelner destul de nepriceput… Zise Poirot.

Lutz se apropiase, aplecându-se deasupra cadavrului. Arătă.cu degetul.

În pieptul mortului era prins cu un ac un bilet, pe care erau mâzgălite cu cerneală câteva cuvinte.

Marrascaud nu va mai omorî pe nimeni – nici nu-şi va mai jefui prietenii!

Schwartz exclamă:

— Marrascaud?! Deci acesta este Marrascaud! Dar ce l-a făcut să vină aici, în locul ăsta izolat? Şi de ce spuneţi că numele lui e Robert?

— Juca rol de chelner, răspunse Poirot. Şi, după câte se pare, era un chelner tare prost. Atât de prost că nimeni nu s-a mirat când a fost dat afară. Aşa că a plecat – aparent s-a întors la Andermatt. Însă nimeni nu l-a văzut plecând.

Lutz rosti cu o voce scăzută, hârâită:

— Deci, ce credeţi că s-a întâmplat?

Poirot replică:

— Cred avem aici explicaţia vinei anumite expresii de îngrijorare de pe faţa directorului. Marrascaud trebuie să-i fi oferit o mită destul de mare ca să-i permită să stea ascuns în zona nelocuită a hotelului… Adăugă gânditor: Dar directorul nu era foarte încântat de situaţia asta. A, nu era deloc încântat.

— Şi Marrascaud a continuat să locuiască în aripa asta nefolosită fără ca nimeni în afara directorului să ştie despre asta?

— Aşa se pare. Este foarte posibil.

— Dar de ce a fost omorât? Întrebă Lutz. Schwartz se grăbi să răspundă:

— Asta-i simplu. El urma să împartă banii cu banda sa. Nu a făcut-o. I-a tras în piept. A venit aici, în locul ăsta izolat, ca să stea la adăpost o vreme. S-a gândit că este ultimul loc din lume la care o să se gândească ceilalţi. S-a înşelat, într-un fel sau altul, ei au aflat şi au venit după el. Atinse cadavrul cu vârful pantofului. Şi şi-au reglat conturile – în felul ăsta.

Hercule Poirot murmură:

— Da, nu a fost genul de rendez-vous la care ne-am gândit. Doctor Lutz spuse pe un ton iritat:

— Poate că toate întrebările astea „de ce” şi „cum” sunt foarte interesante, dar eu sunt îngrijorat de situaţia noastră actuală. Aici avem un cadavru. Trebuie să mă ocup de un om rănit şi nu am decât o cantitate mică de medicamente. Şi suntem rupţi de lume! Pentru cât timp?

Schwartz adăugă:

— Şi avem trei criminali încuiaţi într-un dulap! Este ceea ce aş numi o situaţie interesantă.

— Ce facem acum? Întrebă doctorul Lutz.

— Mai întâi mergem la director, spuse Poirot. Nu e vreun infractor, e doar un om care s-a lăcomit la bani. Este şi laş pe deasupra. O să facă tot ce îi spunem. Bunul meu prieten Jacques sau soţia lui o să ne dea nişte sfoară. Cei trei ticăloşi trebuie puşi undeva unde să-i putem păzi până când sosesc ajutoarele. Cred că pistolul domnului Schwartz va fi eficient în îndeplinirea planurilor pe care ni le facem. Doctor Lutz întrebă:

— Şi eu? Ce trebuie să fac?

— Dumneata, doctore, răspunse Poirot cu gravitate, o să faci tot ce poţi pentru pacientul dumitale. Noi, ceilalţi, o să veghem cu atenţie – şi o să aşteptăm. Nu putem face nimic altceva.

VI

Trei zile mai târziu, un mic grup de bărbaţi apăru în primele ore ale dimineţii în faţa hotelului.



Hercule Poirot fu cel care le deschise uşa, cu o reverenţă.

Bine ai venit, mon vieux.

Domnul Lementeuil, comisar de poliţie, îl prinse pe Poirot de ambele braţe.

— Ah, prietene, cu câtă emoţie te întâmpin! Ce întâmplări uluitoare! Iar noi eram jos, în vale, plini de griji, de nelinişte, neştiind nimic şi temându-ne de ceea ce era mai rău. Fără telegraf, fără nici un mijloc de comunicare. Heliograful a fost într-adevăr o idee genială pe care ai avut-o.

— Nu, nu, încercă Poirot să pară modest. La urma urmelor, când invenţiile omului te lasă baltă, apelezi la natură. Soarele este mereu pe cer.

Micul grup intră în hotel.

— Nu suntem aşteptaţi? Se miră Lementeuil cu un zâmbet oarecum sumbru.

Poirot zâmbi la rândul lui şi răspunse:

— A, nu! Încă nu se ştie că trenul a fost repus în funcţiune. Lementeuil rosti cu emoţie:

— Ah, este o zi măreaţă! Nu există nici o îndoială, nu? Este într-adevăr Marrascaud?

— Da, este într-adevăr Marrascaud. Veniţi cu mine. Urcară scările. O uşă se deschise şi Schwartz ieşi îmbrăcat în halat. Rămase cu privirea aţintită asupra celorlalţi bărbaţi.

— Am auzit voci, explică el. Ce este asta? Hercule Poirot anunţă bombastic:

— Au sosit ajutoare! Însoţiţi-ne, monsieur. Este o clipă măreaţă.

Începu să urce alt şir de trepte.

— Mergeţi la Drouet? Întrebă Schwartz. Apropo, cum se simte?

— Doctorul Lutz a zis că îi mergea bine azi-noapte. Ajunseră la uşa camerei lui Drouet. Poirot o deschise şi anunţă:

— Iată-l pe mistreţul dumneavoastră sălbatic, domnilor. Prindeţi-l viu şi aveţi grijă să nu scape de ghilotină.

Bărbatul din pat, cu faţa încă bandajată, încercă să se ridice. Dar poliţiştii îl prinseră de braţe înainte să apuce să se mişte.

Schwartz strigă uluit:

— Dar acesta este Gustave, chelnerul – este inspectorul Drouet.

— Este Gustave, într-adevăr – dar nu este Drouet. Drouet era primul chelner, chelnerul Robert ţinut prizonier în aripa nelocuită a hotelului şi pe care Marrascaud l-a omorât în aceeaşi noapte în care a avut loc atacul asupra mea.

VII


La micul dejun, Poirot explică totul cu răbdare americanului nedumerit:

— Înţelegeţi, sunt anumite lucruri pe care cineva pur şi simplu le ştie – ştie cu certitudine datorită meseriei sale. De exemplu, ştie diferenţa dintre un detectiv şi un criminal! Gustave nu era chelner – asta am bănuit imediat – dar în egală măsură nu era nici poliţist. Am avut de-a face cu poliţişti toată viaţa şi ştiu. Poate trece drept detectiv în ochii unui neiniţiat – dar nu şi în ai unuia care este el însuşi poliţist.

Aşa că, imediat, mi-a trezit bănuielile. În acea seară nu mi-am băut cafeaua, ci am aruncat-o. Şi nu m-am înşelat. Târziu în acea noapte un bărbat a intrat în camera mea, cu acea degajare pe care o putea avea numai cineva care ştia că omul în a cărui cameră intrase era drogat. Mi-a căutat prin lucruri şi a descoperit scrisoarea din portofel – acolo unde o lăsasem ca să o găsească! A doua zi de dimineaţă, Gustave a venit să-mi aducă în cameră cafeaua. M-a salutat spunându-mi pe nume şi s-a purtat cu o siguranţă de sine deplină. Dar era neliniştit – îngrozitor de neliniştit – că, într-un fel sau altul, poliţia i-a dat de urmă! Aflaseră unde se găseşte şi asta era pentru el un adevărat dezastru. Îi strica toate planurile. Era prins aici ca un şoarece în cursă.

— Cel mai prostesc lucru a fost să vină aici! Exclamă Schwartz. De ce a făcut-o?

Poirot răspunse grav:

— Nu e un lucru atât de prostesc pe cât ai crede. Avea nevoie urgentă de un loc izolat, departe de lume, unde se putea întâlni cu o anumită persoană şi unde un anumit eveniment putea să aibă loc.

— Ce persoană?

— Doctorul Lutz.

— Doctorul Lutz? Şi el este un escroc?

— Doctorul Lutz este chiar doctorul Lutz – dar nu este specialist în psihiatrie, nu este psihanalist. Este chirurg, prietene, specializat în chirurgie estetică. De aceea trebuia să se întâlnească aici cu Marrascaud. Acum e sărac, expulzat din ţară. I s-a oferit o sumă imensă ca să se întâlnească aici cu un om şi să-i schimbe înfăţişarea cu ajutorul chirurgiei estetice. Probabil a ghicit că respectivul era un criminal, dar, chiar şi aşa, a închis ochii. Gândiţi-vă că Marrascaud nu putea risca să se interneze într-un spital din străinătate. Nu, aici unde nimeni nu vine atât de devreme cu excepţia unor vizitatori ocazionali, unde directorul este un om care are nevoie de bani şi poate fi mituit – acesta este locul ideal.

Dar, cum am spus, lucrurile nu au mers cum trebuie. Marrascaud a fost trădat. Cei trei bărbaţi, bodyguarzii lui, care trebuiau să aibă grijă de el aici, încă nu sosiseră, dar Marrascaud a acţionat imediat. Poliţistul care se prefăcea că e chelner a fost răpit şi Marrascaud i-a luat locul. Banda aranjează ca trenul să fie defectat. Este o chestiune de timp. În seara următoare, Drouet este ucis şi pe cadavrul lui este prins un bilet. Se speră că, până la restabilirea comunicaţiilor, trupul lui Drouet va fi îngropat ca fiind cel al lui Marrascaud. Doctorul Lutz face operaţia imediat, însă există un om care trebuie redus la tăcere – Hercule Poirot. Aşa că banda este trimisă să mă atace. Însă datorită dumitale, prietene…

Hercule Poirot se înclină graţios spre Schwartz, care zise:

1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   19


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©atelim.com 2016
rəhbərliyinə müraciət