Marea evanghelie a lui ioan

02] Spun Eu:" De unde altundeva puteau să vină într-adevăr acestea, decât numai de la Mine şi din Mine?! Sau eşti tu de părere, că cumva în spatele stelelor sălăşluieşte un Tată în spaţiul nemărginit, Care a rânduit ca flacăra să vine asupra capului Meu şi atunci cumva de asemenea din înălţimea nemărginită a rostit acele anumite cuvinte în jos, pe acest pământ? O, tu frumoasă orbire cea mai oarbă a oamenilor! Dacă Tatăl veşnic sălăşluieşte în Mine, Fiul Său tot aşa de veşnic, în acel fel, cum vi l-am arătat acum destul de limpede, de unde ar fi putut veni aici focul şi vocea? Uită-te aici şi iarăşi vei vedea aceeaşi flacără peste căpătâiul Meu! Şi ascultă şi vei auzi aceleaşi cuvinte din nou!”

03] Atunci, au văzut toţi flacăra plutind în înfăţişarea unei cruci în flăcări sau, în mod greşit, aşa destul de mult în înfăţişarea unui porumbel, care reprezintă de fapt şi el o cruce şi în acelaşi timp au şi auzit toţi cuvintele deja cunoscute.

04] Dar Eu am spus: “Aceasta a fost vocea Tatălui din Mine şi flacăra s-a format din sfera nemărginită a vieţii exterioare ale Mele, care este aici Duhul Meu Sfânt acţionând în afară! Înţelegi tu, Simon Iuda, acum şi acestea bine?”

05] Şi toţi au spus: “Da, Doamne, acum ne sunt limpede şi aceste fapte, deşi minunate peste măsură!”

06] Spune după aceea Matael: “Doamne, Doamne, Tu Cel mai înţelept din veşnicie, lucruri mari şi de necercetat ne-ai explicat acum şi ne-ai arătat ordinea Ta, cum este ea şi cum a fost dinainte de veci! Eu pot să mă gândesc acum încoace şi încolo şi iată, totul îmi este limpede şi luminos în ceea ce priveşte toate relaţiile miraculoase între Tine, Făcătorul şi noi, făpturile Tale! Toate amenajările Tale sunt rânduite atât de înţelept, că nici mintea cea mai ageră şi nici raţiunea cea mai luminoasă nu pot găsi niciunde ceva, ce s-ar afla în sine şi cu sine însuşi numai în contradicţia cea neînsemnată.

07] Numai dacă mă transpun cu gândurile mele aşa bine în planul cel mai adânc de fond a toate timpurile şi a veşniciei, trebuie să mă gândesc în sinemi, că toate creaţiile ce sunt aici, toţi arhanghelii, toate cerurile, toate lumile – ca sori, pământuri, luni, toate stelele, care după explicaţia Ta nu sunt nici ele altceva decât sori, pământuri şi luni ale acestora, pe care bineînţeles că nu le putem vedea niciodată noi muritorii cu ochiul nostru trupesc din cauza depărtării prea mari -, trebuie să fi avut totuşi o dată un început, căci altfel, posibilitatea existenţei lor n-ar fi cel puţi pentru mine aşa destul de bine imaginabilă! Pentru că îmi închipui acestea în anumite relaţii pozitive astfel: O fiinţă, un lucru sau o treabă, care n-a început niciodată să existe, nici nu poate de fapt să existe aici! Sau ar putea un lucru să se formeze într-adevăr din nimic, la care Tu ca Creator nu Te-ai gândit niciodată?!

08] De aceea trebuie un lucru existent, ca de exemplu un soare central străvechi, să fi fost totuşi o dată gândit de Tine mai înainte în ordinea Ta gradativă (treptată), mai înainte ca acesta, fireşte de-abia atunci, să fi început să acţioneze în sfera lui ca un soare străvechi concret. Dar el n-ar putea, lucru calculat după mintea mea, să existe, dacă n-ar fi început niciodată să existe! Acesta poate fi de o vârsta într-adevăr a unor eoni ori eoni de secole (secole nemărginit de lungi), şi de o mie ori o mie de ori mai vechi, acest lucru nu face nimic; dacă există el aici de netăgăduit, a şi trebuit să înceapă o dată să existe. Dacă, acest lucru care vreau să-l spun este tot una şi un ceva, despre care nu mai trebuie să se poarte absolut deloc mai departe de grijă!

09] Acum s-ar putea folosi propoziţia inversă fireşte şi în privinţa Ta şi veşnicia Ta cu totul pe deplin de solidă ar cădea prin urmare, fără un început preluat, de asemenea într-un cel mai frumos nimic! Doar că, aici, îmi spune mintea mea limpede şi raţiunea mea luminoasă iarăşi cu totul altceva! Eu nu-mi pot imagina nici un sfârşit, dacă mă transpun în gândurile mele şi în veşniciile veşniciilor înapoi. Rămâne spaţiul nemărginit şi cu el, durata de timp tot aşa de nemărginită.

10] În acest spaţiu în mod necesar veşnic, nemărginit, trebuie să fi fost totuşi prezentă şi acea putere străveche din veşnicii, care condiţionează veşnic la fel lărgirea nemărginită a spaţiului, fără care spaţiul tot aşa de puţin ca puterea fără el n-ar fi imaginabile. Această puterea poate fi doar una, cum şi spaţiul este doar unul; ea trebuie să aibe în sine tot aşa un oarecare centru şi oarecum un centru de greutate, ca şi însuşi spaţiul nemărginit. Dar deoarece spaţiul există aici ca fiind astfel, de aceea trebuie să se pronunţe şi în el existenţa cea mai nemărginită şi astfel cea mai liberă, ca simţindu-se pe sine însăşi; pentru că cum ar putea fi ea, dacă n-ar percepe în cea mai mare stare nelegată a ei, că există?!

11] Dar ceea ce este valabil pentru spaţiu, aceea este valabilă şi în privinţa puterii care se află în acesta; şi ea trebuie să se simtă în mod necesar ca existând aici, căci altfel, ar fi imposibil să existe. Pe scurt, acestea sunt necesităţi constând în sine şi într-un asemenea fel condiţionate prin ele însăşi că una fără cealaltă, nici n-ar putea exista! Dar toate acestea sunt chiar din început şi extrem de specific Însăşi existenţa Ta duhovnicească străveche şi nu poate fi scăzute prin urmare niciodată din calcul conform Duhului Tău!

12] Tu eşti deci, după mintea mea, veşnic în mod tot atât de necesar, cât de necesar pot fi numai limitate în timp toate celelalte, cel puţin în existenţa lor formală! Dar de-abia acum vine o cu totul altă întrebare!

13] Deoarece toate această făptură văzută şi nevăzută şi-a luat totuşi o dată un început în urmă cu timpuri cât se poate de neimaginabil de lungi, ce ai făcut Tu, o, Doamne, de-a lungul veşniciilor înainte de acest început? Eu observ, ce-i drept, din chipul Tău zâmbind prietenos, că am formulat cam prost această întrebare a mea; dar sunt totuşi sigur de faptul că ea nu este cu totul lipsită de însemnătate! Şi Tu, o, Doamne, ne vei aprinde şi în această direcţie o luminiţă mică! Sufletul meu cercetător vreau acum o dată să fie deja pe deplin lămurit.”
Ev. 04. Capitolul 254
01] Spun Eu:" Dragul Meu prieten Matael, diferenţa de nediminuat dintre Dumnezeu şi omul creat şi limitat, chiar şi de felul şi caracterul cel mai desăvârşit, există totuşi în continuare şi în toată veşnicia nu poate fi eliminat faptul că Dumnezeu este şi trebuie să fie în toate veşnic şi nemărginit în mod general valabil, în timp ce omul va exista într-adevăr pe veci în viitor tot mai desăvârşit în fiinţa lui duhovnicească, dar nu poate să ajungă şi nici nu va ajunge totuşi niciodată la măsura fiinţei străvechi nemărginite a lui Dumnezeu.

02] Omul poate să devină asemănător lui Dumnezeu în formă şi în dragoste şi în puterea acesteia, dar totuşi veşnic niciodată pe deplin în măsura existentă cu adevărat a înţelepciunii celei mai lipsite de margini în şi a lui Dumnezeu; şi aşa, veşniciile lungi în perioadele lor nenumărate de veciiar putea să cuprindă într-adevăr aşa unele lucruri, care găsesc cu siguranţă un loc în spaţiul cel mai nemărginit, despre care chiar şi un arhanghel străvechi n-a visat cu siguranţă niciodată ceva asemănător! Pentru că şi un arhanghel străvechi are pentru acest fapt o putere de înţelegere prea tare limitată; de-abia când fiecare arhanghel străvechi va fi parcurs asemeni Mie calea în trup, va fi el în stare să şi înţeleagă mai mult, - dar totul, în mod împosibil vreodată în nemărginirea întreagă, veşnic niciodată sfârşindu-se!

03] Da, veţi cunoaşte veşnic în continuare minuni noi pentru voi şi veţi începe să vă regăsiţi în aceleaşi, dar nu veţi ajunge totuşi veşnic niciodată la sfârşitul acelora, dar pentru care lucru puteţi să vă faceţi motivul să fie uşor de înţeles şi prin faptul, dacă vă gândiţi, dacă ar fi într-adevăr posibil, să număraţi atât de mult timp, până ce veţi ajunge la sfârşitul cifrelor! Dar dacă exist Eu după Duh din toate veşniciile încoace ca fiind tot timpul unul şi acelaşi Dumnezeu şi dacă gândesc, vreau, înfăptuiesc şi acţionez din mereu aceeaşi dragoste şi înţelepciune, care în sine fireşte că trebuie să se simtă şi mai desăvrâşite şi mai înţelepţite prin fiecare perioadă de creaţie şi prin lucrarea reuşită cu desăvârşire pentru toate veşniciile din viitor, de aceea puteţi voi cei mai înţelepţi să vâ gândiţi într-adevăr din voi înşivă, că Eu, ca şi cum Tatăl vorbeşte acum din Mine şi în Mine, n-am ţinut până la această perioadă de creaţie desigur în nici un oarecare punct nemărginit din spaţiul veşnic un fel de hibernare! Să şi dureze o perioadă de creaţie de la începutul ei străvechi până la desăvârşirea totală, mărginită şi duhovnicească de o mie de ori mii de eoni ori eoni (potrivit cu Ev. 05. 112, 5 este un eon =decilioane ori decilioane de ani pământeşti) de cicluri de o mie de ani, aşa nu este o asemenea perioadă de creaţie totuşi nimic comparativ cu existenţa Mea veşnică şi mărimea ei de lărgire pentru voi extrem de nemăsurabilă este potrivit cu spaţiul un nimic în spaţiul nemărginit!

04] Tu, Matael, cunoşti bine horoscopurile vechilor egipteni şi Regulus-ul în leul mare îţi este binecunoscut! Ce este el pentru ochiul tău? Un punctuleţ licărind şi el este acolo, unde se află în spaţiu, totuşi un corp ceresc solar atât de mare, că un fulger, care parcurge totuşi în patru clipe o distanţă de 400 000 de drumuri de ţară (un drum de ţară cam un sfert de oră şi ceva mai mult. 10 drumuri de ţară = 1 milă. 400 000 : 10 = 40 000 de mile = mişcarea luminii într-o secundă. Însemnare a lui Jakob Lorber : 1 milă nemţească = 7,5 kilometri, deci 40 000 de mile = 300 000 de kilometri; vezi Robert Blum Vol 2, Cap. 299, 8), ar avea de lucru după împărţiri ale timpului vechi arabe, ţie, Matael, bine cunoscute, peste un trilion de ani pământeşti, pentru a parcurge distanţa de la polul său nord până la cel sudic al său! Numele lui propriu zis este Urca, mai bine Ouriţa (primul înveliş de creaţie sau începutul creaţiei a eoni ori eoni de sori într-un înveliş de creaţie aproape nemărginit de departe înfăşurat); el este sufletul sau centrul cel mai interior de greutate a unui înveliş de păstaie, dar care est, de fapt, numai un nerv în omul mare al lumilor de creaţie, dintre care omul mare închipuit are fireşte aproximativ atât de multe ca totalitatea nisipului şi ierbii de pe pământul întreg, care om al lumilor mari reprezintă de fapt numai o perioadă de creaţie, de la începutul lui până la desăvârşirea lui duhovnicească.

05] O asemenea Urcă şi mai mult un întreg înveliş de păstaie sunt prin urmare nişte lucruri deja cu totul respectabil de mari şi încă nepronunţabil mai mare este un asemenea om mare al lumilor de creaţie! Dar ce este el faţă de spaţiul veşnic, nemărginit? Atât de mult ca nimic! Pentru că toate lucrurile în mod necesar limitate, chiar dacă de fapt pentru noţiunile voastre cât de poate de nemărginit de mari, sunt raportate la spaţiul nemărginit atât de mult ca nimic, pentru că nu poate intra cu acelaşi în nici un fel de raport vreodată calculabil.

06] Acum te întreb, dragul Meu Matael, dacă din cele spus ai început deja aşa puţin să presimţi, înspre ce lucru se vor îndrepta aceste gânduri!”

07] Spune Matael: “O, Doamne, bineînţeles, bineînţeles că presimt; dar la această presimţire încep să mă pierd aşa ca pe deplin şi să mă descompun în nimic! Pentru că puterea şi mărirea Ta veşnică, spaţiul nemărginit şi durata veşnică a timpului mă înghite pe deplin. Aşa o presimţire mi se ridică într-adevăr în cuget – şi dacă am înţeles bine, ceea ce Tu, o, Doamne, ai pus aşa oarecum în cugetul meu, ştiu bineînţeles de-abia sau de fapt deja absolut deloc, într-un mod aşa abia de rostit luminos licărind, că dintre asemenea perioade de creaţie n-ai în spate cumva – pentru a număra şi după felul arăbesc – numai decilioane – sau eoane, ci nenumărate! Pentru că dacă eu, numărând înapoi potrivit cu perioadele de timp, încep la aceasta prezentă, n-aş termina cu număratul desigur niciodată şi n-aş ajunge veşnic niciodată la aceea, despre care s-ar putea spune, cum ar fi prima a Ta!

08] Pe scurt, începutul Tău nu este niciunul şi astfel şi creaţilor Tale le este imposibil să fi avut vreodată un început şi cât de multe dintre acestea ar şi putea cuprinde spaţiul veşnic, astfel nu este printre acestea totuşi niciuna, despre care s-ar putea spune: Pentru că în spatele unei asemenea perioade de timp presupusă să fie prima, se află chiar totuşi iarăşi o veşnicie întreaga pe deplin! Ce ai fi făcut în decursul acesteia la existenţa Ta mereu aceeaşi? Loc au în spaţiul nemărginit şi nemărginit de multe creaţii; chiar dacă distanţele lor sunt cât se poate de nemărginit de mari, nu face nimic acest lucru! Spaţiul nemărginit are loc îndeajuns pentru toate acelea nemărginit de multe şi va mai avea veşnic loc pentru eoni ori eoni de multe şi aşa veşnic în continuare pentru încă nenumărat de multe şi acestea viitoare nici nu le vor înmulţi oarecum cu nimic pe acelea existente deja din veşnicii încoace; pentru că o sumedenie fără margini şi nenumărată nu poate de aceea să devină niciodată un ceva mai mult, pentru că este oricum deja un ceva nemărginit de mult.

09] Da, dacă încep se enumăr acea perioadă cu unu, ea poate fi adăugată cu una, ca în timpurile şi veşniciile eonice viitoare, desigur mereu cu una şi una şi cu mai una mai departe; dar unde cifra din spate este deja oricum una extrem de nemărginită, acolo nu mai este multiplicarea aceleaşi imaginabilă! Noile creaţii se pot enumera într-adevăr luate în parte şi mai rezultă ceva, dar adăugate la numărul creaţilor de dinainte nu rezultă absolut nimic!

10] Aşa sună emoţia mea care vrea să mă distrugă acum pe deplin. Dar la o parte cu asemenea gânduri, care mă copleşesc şi distrug pe deplin sufletul meu pentru acestea prea mic din cauza mărimii nemărginite ale acestor gânduri! Dacă am numai o viaţă veşnică, dragostea şi milostivirea în plus şi o asemenea împrejurime, cum este aceasta de aici, nu-mi voi mai dori în viitor, să cunosc mai îndeaproape chiar numai luna sau soarele nostru! Eu admit acum de asemenea, cât de prostesc a fost din partea mea, să Te întreb despre ceva, ce pentru un om limitat nu se cuvine pe deplin şi absolut deloc, să ştie! Doamne, iartă-mi marea mea prostie!”

02] La toate cele veşnic nenumărat de multe creaţii premergătoare, care au înfăţişat toate un om ale lumii mari străvechi, nu M-am întrupat pe nici un pământ al aceluiaşi, prin puterea voii Mele, ci am făcut corespondenţă cu creaţiile lui omeneşti numai prin duhurile cele mai curate de îngeri create pentru acele făpturi. Numai această perioadă de creaţie are menirea, pe un oarecare mic corp pământesc ale lumilor, care este tocmai acest pământ, să Mă aibe în trup şi în forma cea mai strâmtă în faţa lor şi să fie învăţate de Mine Însumi în substanţa veşnic dumnezeiască şi străveche, în schimbul a toate creaţiile premergătoare precum şi pentru toate cele următoare în veşnicia, care are intenţia să nu se sfârşească niciodată.

03] Eu n-am vrut să creez numai ca de obicei nişte copii adevăraţi şi veritabili, Mie pe deplin asemănători pentru toate timpurile şi veşniciile viitoare, ci prin dragostea Mea părintească să-i creez cu adevărat, astfel încât ei să stăpânească atunci cu Mine întreaga nemărginire.

04] Dar pentru a realiza acest lucru, am adoptat Eu, Dumnezeul cel nemărginit şi veşnic, un trup omenesc pentru centrul Meu al vieţii de bază a existenţei Mele Dumnezeieşti, pentru a Mă prezenta vouă, copiilor Mei, ca un Tată vizibil şi simţibil şi să vă învăţ Eu Însumi din gura şi inima Mea foarte proprie adevărata şi Dumnezeiască dragoste, înţelepciune şi putere, prin care să stăpâniţi atunci cu Mine şi nu le veţi stăpâni numai pe toate finţele acestei perioade de creaţie, ci şi pe toate cele premergătoare şi pe toate cele încă următoare.

05] Şi această perioadă de creaţie are prin urmare preferinţa vouă nici pe departe de recunoscut îndeajuns de luminos faţă de toate celelalte, că este în întreaga nemărginire şi veşnicie singura care şi în care am îmbrăcat pe deplin Eu Însumi natura trupească a omului şi că Mi-am ales în întregul om mare de creaţie acest înveliş de păstaie în această împrejurime de univers a sorilor centrale ale Siriusului, dintre cele două sute de milioane de sori orbitând în jurul lui, tocmai acest soare şi dintre cele multe corpuri pământeşti ale lui şi orbitând în jurul lui tocmai acest pământ, pe care ne aflăm acum, pentru a deveni pe el Eu Însumi un Om şi pentru a face din voi oamenii, adevăraţii copiii ai Mei pentru întreaga nemărginire şi veşnicie, înspre înapoi şi înainte. Şi dacă tu, Matael, ca fiind unul dintre cei mai buni în aritmetică iei acest fapt aşa bine în vizor, nu te va mai apăsa chiar atât de tare veşnicia şi nemărginirea spaţiului.

06] Pentru sufletul cât se poate de înţelept, mărginit sunt noţiunile nemărginirii şi veşniciei fireşte ceva de neînţeles care îl apasă în mod necesar încontinuu; dar nu mai aşa pentru dugul o dată trezit din el cu desăvârşire. Pentru că acela este liber şi în toate asemeni Mie şi mişcarea lui este deja o dată de felul acela, că toate rapoartele ale spaţiului sunt pentru el un zero veritabil şi aceasta, prieteni, este deja o trăsătură foarte îsemnată a omului duhovnicesc!

07] Imaginaţi-vă toate mişcările cât se poate de rapide ale corpurilor, cum vi le-am explicat îndeajuns deja la o ocazie premergătoare şi veţi găsi acuşi faptul că toate mişcările cele mai rapide, făcute vouă cunoscute ale sorilor centrali, în rapiditatea lor în plus încă multiplicată de eoni ori sau ridicată la potenţa eonilor, este o adevărată trimitere de mesaje cu viteza melcului faţă de rapiditatea duhului, pentru că aceasta, pentru a parcurge o distanţă spaţială extrem de mare, necesită totuşi continuu de un timp după relaţia depărtării, în timp ce duhului îi este tot una fiecare distanţă cât se poate de nemăsurabilă; fiindcă pentru duh este tot una noţiunea şi o depărtare cât se poate de nemăsurabilă de undeva , în timp ce diferenţierea depărtării de spaţiu prezintă pentru orice altă mişcarea o diferenţă chiar foarte însemnată.

08] În plus, vă mai fac atenţi şi asupra faptului, cum din duhulu omului, chiar dacă acesta n-a devenit pe deplin una cu sufletul, curge totuşi un sentiment aparte în sufletul şi se face observat prin acest procedeu ca fiind ceva curat duhovnicesc, astfel încât îşi înfăţişează toate întâmplările – şi acestea pot să se fi întâmplat şi o veşnicie în spatele acestei stări prezente! – mereu într-un aşa fel, de parcă s-ar întâmpla ele acum, sau de parcă duhul ar fi fost atunci de asemenea deja un martor ocular şi auditiv. Şezutul în depărtare unor asemenea întâmplări care au avut loc cu mult timp în urmă, şi-l pictează prin urmare de-abia însuşi sufletul limitat în creierul lui. În suflet păşeşte amintirea la locul acestui sentiment spiritual; dar acesta nu face ca întâmplarea să aibe loc în prezent, ci o pune în acel timp, când s-a şi întâmplat ea. Dar duhul se transpune ca fiind pe deplin în prezent, în acea perioadă de petrecere a întâmplării şi îşi actualizează şi una din viitor într-o aşamăsură, de parcă ea ar fi deja prezentă în faţa lui, ori ca deja începută sau şi deja ca finită de mult timp.

09] Înţelepţii lumeşti numesc acest sentiment curat duhovnicesc al actualizării a unor întâmplări, ori de mult trecute sau şi având de-abia loc în viitor, ca fiind omului. Doar că nu este aşa, pentru că se poate numi numai aceea ca fiind fantezie, ce alcătuieşte sufletul însuşi din provizia imaginilor lui ca fiind ceva nou şi care aduce la iveală o formă sau un lucru neaflându-se deci altfel cumva în lumea naturală liberă. Din această capacitate pur sufletească au reieşit toate uneltele, toate clădirile şi îmbrăcăminţile omului şi fabulele şi tot felul de opere poetice, a căror plan de fond este desigur ori foarte rar un adevăr deplin, dar cel mai adesea numai o minciună goală sau de fapt, un nimic.

10] Aceasta este ceea ce se poate numi fantezie; dar sentimentul de actualizare mai înainte menţionat ale unor întâmplări ori trecute sau şi de-abia de a se petrece în viitor, este o caracteristică de viaţă a sufletului şi omul curat gânditor poate trage din acestea concluzia, cum duhul omului n-are nimic de-a face, nici cu spaţiul şi nici cu timpul şi se află de aceea stăpânitor asupra amândorura.

11] Pentru duh există prin urmare numai atunci un spaţiu, dacă îşi crează el unul şi vrea unul şi sub cu totul aceleaşi condiţii şi un timp. Dacă nu doreşte el un timp, atunci păşeşte în locul timpului de îndată veşnica stare prezentă a celor trecute, a celor prezente şi a celor viitoare.

12] În sfârşit, puteţi recunoaşte în voi şi o a treia capacitate curat duhovnicească din voi, dacă aţi fi aşa bine atenţi când apare ea! Dar această capacitate constă în faptul că vă puteţi închipui o oarecare treabă cât se poate de mare, ca fiind desăvârşită dintr-o dată în toate părţile ei şi puteţi să vedeţi cu privirea peste o întreagă împrejurime solară. Sufletul cu capacitatea lui de percepere a simţurilor trebuie să cerceteze un lucru în toate părţile lui într-un mod încet şi costisitor de timp şi trebuie să-l pipăie şi să-l asculte şi trebuie să-l împartă în componente, pentru a-şi putea face despre acel lucru de-abia încetul cu încetul, o imagine totală. Dar duhul zboară împrejurul unui întreg soare central, în interior şi exterior într-o clipă abia imaginabil de rapidă şi tot aşa de rapid şi în jurul unui număr imens ai unor astfel de sori şi a toate plantele lor; şi cu cât mai puternic este duhul prin ordinea sufletului, cu atât mai luminoasă şi exactă este tocmai cuprinderea şi parcurgerea cu privirea a duhului în privinţa lucrurilor şi creaţilor celor mai mari şi nesfârşit de complicate.

13] , spuneţi voi şi pe drept cuvânt chiar, Şi Eu vă spun şi vă răspund: Într-un cel mai desăvârşit fel tocmai în acel mod, cum unui suflet desăvârşit, în ordinea naturală, îi este posibil simţirea de departe şi cea de pătrundere cu ajutorul eterului lui al vieţii exterioare, cum aveţi dovedit un asemenea fapt îndeajuns la negri. Dar la sufletul numai substanţial, o asemenea capacitate oricum la toată intensitatea ei cât se poate de mari, nu este de pus în nici o comparaţie adevărată faţă de cea asemănătoare a duhului, pentru că ea în mod necesar încă limitată în spaţiu şi acolo numai cu condiţia unor elemente străvechi transcendental-naturale, în afară de forma ei de bază, nu este în stare să gândească şi să simtă şi acest fapt, cu cât mai aproape de forma ei propriu zisă de viaţă omenească, cu atât mai simţibil şi sensibil. Către depărtarea foarte mare, îi reuşeşte atunci foarte greu, chiar în starea ei cea mai desăvârşită, fireşte doar sufletească; şi un suflet poate să posede o sferă exterioară de viaţă cât se poate de puternică, ea, ca strălucind de aici în afară, nu va fi în stare să simtă deja absolut nimic până în Africa.”