Marea evanghelie a lui ioan
|
|  Yüklə 3.17 Mb.
|
Ev. 04. Capitolul 237 01] (Domnul:) “Sau puneţi o oglindă cât se poate de luminoasă într-o pivniţă total întunecată şi încercaţi dacă într-adevăr obiectele aflându-se în pivniţă se vor oglindi în aceasta? Voi, ca fiind pe deplin familiarizaţi cu pivniţa voastră, veţi simţi cu simţul vostru de pipăire obiectele aflându-se în ea după felul lor şi le veţi recunoaşte la nevoie şi fără o lumină; dar o oglindă veţi pune pe degeabă în pivniţa voastră întunecată, pentru că aceasta nu va furniza fără lumină niciodată o oglindire fină pentru ochiul vostru a obiectelor din pivniţă. 02] Aşa este cazul şi la un om cu un creier lumesc educat, stricat şi întunecat. De la acesta nu trece dincolo nici o rază de lumină purtând în sine formele corespunzătoare duhovniceşti din pivniţa întunecoasă materială în creierul sufletesc, astfel deja duhovnicesc şi tăbliţele de creier ale sufletului pe deplin ciuntite rămân în ele înşişi întunecate şi goale; dacă ar şi pătrunde atunci lumina duhului pe tăbliţe, acest lucru i-ar folosi duhului şi sufletului tot atât de mult, ca şi dacă cineva ar pune aici o lumină într-o încăpere goală cu desăvârşire şi numai zugrăvită cu var. 03] Ce va vedea el acolo înăuntru? Nimic altceva decât pereţii goi! Ce cercetări va întreprinde el într-adevăr înăuntru? Desigur nici o alta decât acelea ale plictiselii pline de disperare! Şi cuprinzându-şi simţul, îşi va striga lui însuşi: 04] Când lumina ochiului din duh observă tăbliţe de creier în suflet şi dacă sunt ele goale, atunci nu mai pătrunde nici o lumină a unui ochi duhovnicesc înăuntru şi starea rămâne întunecată acolo înăuntru, de îndată deja aşa de bine ca aproape pe veci! Dar dacă situaţia se comportă astfel şi nu altfel de netăgăduit, de unde să ia atunci un suflet în lumea de dincolo materialul de construcţie pentru zidirea a unei lumi pentru el posibilă de a fi locuită? Cum va începe el această lucrare? Voi sunteţi de părere că şi Eu îi voi putea ajuta unui asemenea suflet sărac? O, da, dar veşnic niciodată printr-un fel de milostivire slab, omenesc, prea timpuriu, ci numai după ordinea Mea veşnic de neschimbat, dar care are în mod cunoscut nişte mâini peste măsură de lungi, îngăduitoare şi pline de cea mai mare răbdare! 05] Abia în consecinţa strâmtorării care a ajuns la cel mai mare punct culminant, în care sufletul va trece dincolo într-un fel de luminozitate ardentă prin presiunea puternică a toată disperarea, vor urca în sus scânteiuţe ardente în creierul său din cea mai mare frică a inimii lui, deci din cugetul lui cel mai împresurat, ca dintr-un cuptor de foc care mistuie şi din acesta se vor întipări pe tăbliţele creierului imagini de amurg a mizeriei lui, a suferinţei lui, a infernului lui, a durerilor lui, a sărăciei lui, a neputinţei lui şi a abandonării lui; de-abia atunci va ajunge el însuşi iarăşi la nişte idei extrem de sărăcioase şi va fi în stare după timpuri multe, să înceapă să-şi rânduiască din sine o lume de locuit extrem de sărăcăcioasă din asemenea imagini foarte jalnice! 06] Dar pentru o asemenea posesie nu-l va invidia cu siguranţă nimeni şi va trece iarăşi foarte mult timp, până un asemenea suflet va înfăptui din sine o îmbunătăţire a stării lumii lui de locuit. Pentru acest fapt vor fi necesare din nou o grămadă de mijloace de violenţă spre înviorarea activă a cugetului său! De-abia din cele foarte multe stări de împresurare va ajunge un asemenea suflet în el la o copie despre sine a cel puţin o sumedenie de noţiuni arătând extrem de triste şi va începe din acestea să-şi pună astfel căi în ordine pe proprietatea lui, din care n-ar mai putea ajunge atât de uşor în împresurarea şi disperarea cea mai mare! 07] Aşadar, acest lucru s-ar putea numi atunci deja pe drept cuvânt un capital şi o recoltă proprie; dar ce limitare se mai află în ea, ce sărăcie şi ce neputinţă! 08] Dacă cineva ar abandona copii imaturi într-o pădure deasă, atunci ar fi posibilitatea ca unul sau altul să supravieţuiască în pădure. Să presupunem că ar supravieţui un bărbăţel şi o femeiuşcă, pentru că au fost abandonaţi tocmai sub un pom cu smochine a cărui roade, căzându-le lor în poală, i-a hrănit la început până la o anumită vârstă, în care ei, fiind pe deplin sălbăticiţi, ar începe să-şi caute atunci şi o altfel de hrană! Ei ar creşte acum, ar ajunge la o vârstă matură, ar zămisli copii şi din ei ar deveni un popor după câteva secole; dar numai că acesta ar rămâne fără educaţie şi fără revelaţie de sus! 09] Du-te la un asemenea popor şi interesează-te de educaţia lui şi te vei convinge, că vei întâlni animale în loc de oameni, care sunt cu mult mai sălbatici şi sfâşietori decât toţi tigrii, hienele, lupii şi urşii! Nu vei găsi printre ei nici un fel de limbă, ci numai o imitare a tot felul de sunete din natură, cu care îşi vor comunica numai lăcomia lor şi voinţa lor cea mai necioplită. Ei vor mânca în formă crudă oamenii străini, animalele şi roadele – şi la o foame mare şi pe ei înşişi. Ocupaţia lor va consta dintr-o vânătoare continuă după hrană. 10] De-abia după două secole iarăşi, când ei vor fi trecut dincolo de pădurile lor tropicale mari cât o ţară şi când vor fi aflat un oarecare popor educat, de către care au fost ei alungaţi înapoi şi după ce câţiva dintre ei au fost prinşi şi daţi în seama unei educaţii şi spune, după asemenea atacuri mai des repetate şi după revenirea semenilor îndeşteptăţiţi şi a unora, ce-i drept, foşti prizonieri, dar acum înzestraţi cu o multă educaţie, va ajunge tribul întreg, cu timpul, la o oarecare educaţie, dar care va fi fireşte depărtată ca de la cer la pământ faţă de o educaţie curat duhovnicească şi omenească! 11] Dar cât de mult va mai avea un asemenea popor după aceea de lucru, până ce va fi ajuns numai cel puţin la cultura voastră exterioară, lumească şi cât de mult până la calea naturală duhovnicească a voastră de acum, asta înseamnă, pe calea naturală lăsată doar în voia proprie!”
02] Dacă un asemenea suflet, aşa pe deplin materializat a ajuns print-un număr infinit de tot felul de stări disperate şi împresurări inumane în sfârşit în lumea de dincolo până la acel punct, că a dobândit anumite noţiuni şi idei şi din sensibilitatea mai mare a cugetului lui ajunge o lumină ştearsă în creierul său substanţial, din care îşi formează, în consecinţa închipuirii şi voinţei lui foarte sărăcăcioase o lume himeră (înşelătoare) de trăit la nevoie, care fireşte că nu poate avea nici pe departe o durabilitate persistentă, pentru că starea mai este în aceasta prea departe de adevărul câtuşi de puţin dezvoltat şi de ordinea Dumnezeiască, astfel este de-abia atunci posibil s-o viziteze cercetaşi, care par cu totul asemănător ei şi s-o înzestreze şi s-o îmbogăţească cu totul uşor şi atât de neobservat pe cât este posibil cu mai multe noţiuni mai bune. 03] Şi în acest caz, sunt adesea încă o sută de ani pământeşti o durată de timp prea mică, pentru a aduce sufletul pe această lume aşa pe deplin stricat la o ordine a cerului cu totul nevoiaşă. 04] Dar a-i învrednici mai sus decât până la primul cer pur şi cel mai de jos de înţelepciune, este şi rămâne aproape imposibil; pentru că creierul lui nu mai pierde niciodată primele carcateristici dintre cele mai triste, din care se mai dezvoltă de la timp la timp mereu încă un fel de drept şi de înţelepciune de răzbunare, ceea ce lasă în urmă de asemenea iarăşi o imagine în creierul acum tot mai mult iluminat şi îndreaptă cugetul sufletului în acea direcţie, că admite că i-ar merge, ce-i drept, cu totul bine, dar această bunăstare nu este nici pe departe o recompensă pentru toate cele ce le-a îndurat până atunci. 05] Sufletul se aseamănă cu un soldat roman bătrân, care, din pricina vârstei lui şi ale celor multe răni şi cicatrice ale sale, a primit de la împărat o gospodărie ţărănească cadou, din care poate să-şi procure o subzistenţă cu totul bună prin hărnicia mâinilor lui. Dar soldatul bătrân nu este totuşi de acord, când priveşte la cicatricele rănilor lui şi spune: 06] Şi aşa în felul acesta sunt necontenit îmbufnate şi sufletele ale cerului cel mai de jos, mai ales dacă îşi amintesc că au îndurat multe şi trebuie acum ele înşişi să lucreze ca fiind mântuite şi acest lucru încă cu multă hărnicie în plus, pentru a-şi procura subzistenţa necesară, tot aşa ca odinioară ca oameni pe pământ, numai cu diferenţa de părere de rău, că nu-şi pot dobândi acolo nici un belşug peste măsură de mare; pentru că acest lucru nu există dincolo, fiindcă căpeteniile uniunilor ştiu să preîntâmpine şi să evite aşa ceva în modul cel mai grijuliu. Şi aşa nu sunt sufletele acestea niciodată aşa pe deplin fericite, pentru că le trece întotdeauna ceva printre degete după felul caracterului lor. 07] Da, le trece fireşte aşa destul de mult printre degete; dar ceea ce pierd este pentru cei mai mulţi dintre ei aşa de bine ca pe deplin şi pe veci de neajuns, fiindcă pentru acest fapt elementele de bază nu sunt absolut deloc existente. Ei se aseamănă şi cu oamenii, care ar dori să zboare de-a valma cu chiar foarte mult drag asemeni păsărilor în aer şi sunt de aceea adesea foarte trişti, pentru că lor, ca oameni, le lipsesc asemenea capacităţi extraordinare, de care se pot bucura atât de multe animale nerezonabile într-o măsură extrem de desăvârşită. 08] Dar la ce le folosesc oamenilor asemenea întristări? Lor le lipsesc elementele de bază pentru capacitatea de a zbura şi aşa în ciuda a toată întristarea şi în ciuda a toată îmbufneala, nu pot ei totuşi dobândi, ceea ce posedă păsările, anume zburatul minunat şi liber. 09] Acum ţi-am arătat ţie, tu Cireniu al Meu, şi vouă tuturor aşa cu totul limpede, la ce fel de reuşite trebuie să ajungă un suflet în lumea de dincolo prin secularizarea lui din această lume, pentru că lui, în afară de ordinea Mea care cuprinde oricum totul, nu-i este absolut deloc de ajutat, - afară că ar trebui să i se anuleze pe deplin existenţa lui şi să i se pună una străină în loc, dar cu care fapt, desigur nici sufletului nu i-ar fi slujit! 10] Fiecare suflet trebuie să se formeze ori uşor aici sau în lumea de dincolo cu greu o dată pe sine însuşi, pentru care fapt îi sunt mijloacele înnăscute. Dacă pierde el aici această ocazie, pentru că s-a lăsat prea tare legat de către lume şi de către comorile ei ademenitoare, atunci va trebui el s-o facă în lumea de dincolo. În ce fel şi mod, acest lucru v-am arătat tocmai acum foarte limpede şi am răspuns în măsură îndeajunsă la întrebările inimii voastre. Dacă nu faceţi acum nici un fel de mine prea prietenoase la acest fapt, atunci nu vă pot ajuta totuşi şi Îmi este imposibil să îndeplinesc această treabă altcumva, decât cum a fost ea făcută şi rânduită; pentru că trei ori trei nu pot fi şi da niciodată şapte, ci mereu numai nouă! Pomul de măr trebuie să poarte în veci mere ca rod şi smochinul veşnic smochine!” Ev. 04. Capitolul 239 01] (Domnul:) “Dar pentru a înţelege toate acestea mai luminos şi mai evident, vrem să urmărim spre acest scop creierul aici din stânga Mea cu cea mai mare atenţie în perioadele lui următoare de dezvoltare! 02] El mai este până acum cu totul neschimbat vizibil în aşa fel, cum se naşte acesta în lume, deja stricat în pântecele mamei. Dar vom vedea acum de îndată, ce fel de caracteristică şi ce fel de culoare va adopta acesta, când copilul primeşte aproximativ după o vârstă de cinci ani primele caracteristici a unei educări greşite, în care se începe a-i supăra mintea şi a i-o zăpăci atât de mult pe cât este posibil, cu tot felul de învăţări pe de rost. 03] Priviţi acum, Eu vreau ca primele noţiuni ale lumii să-i fie acum întipărite creierului! Priviţi acum numai destul de exact încoace şi veţi observa uşor, cum obeliscurile din faţa uneia sau celeilalte piramide mici a creierului apărând resfirat, încep foarte necioplit şi cu o mişcare foarte leneşă, să măzgălească pe o tablă a creierului cu o substanţă cu totul întunecate o imagine foarte slabă despre un lucru! 04] Prima structură este abia de considerat ca fiind altceva decât o măzgăleală pură, cu totul fără sens, din care cauză sufletul unui asemenea copil nu poate la început nici pe departe să se descurce în noţiunea lucrului spus copilului. De o sută de ori poate acesta să-i fie spus şi arătat copilului în faţă, până ce-şi poate face de la acesta într-adevăr în sfârşit o dată o idee reţinută, dar întotdeauna numai una extrem de întunecată. 05] Motivul acestui fapt se află, în primul rând, în imaturitatea celor câtorva tăbliţe piramidale ale creierului, fiind încă cu totul în ordine luate în parte. Creioanele de scris (obeliscurile) amplasate în faţa lor, ele înşişi fiind încă cu totul slabe şi neexersate, sunt obligate printr-o violenţă exterioară, să deseneze fără exersarea necesară, reieşită din cuget şi fără posesia substanţei potrivite şi acest lucru pe tăbliţele necioplite, nici pe departe bine preparate pentru a se desena pe ele. De aceea se tot scurge imaginea din nou şi nu arareori trebuie desenată din nou pentru a o suta oară de către obeliscurile straşnic pedepsite, până ce rămâne o dată o imagine întipărită, numai cu totul slab, pe tabla necurată. 06] Şi ce câştig are atunci un suflet de la o asemenea imagine pur în forma umbrelor? El vede acum numai contururile spălăcite exterioare. Despre o pătrundere în treaba însăşi nu este la o asemenea imagine într-adevăr nici pe departe vreo posibilitate! Cine ar putea deduce dintr-o umbră spălăcită a unui om, cum este el alcătuit în interior?! Prin multe obligări şi constrângeri ostenitoare sunt măzgălite tăbliţele folositoare ale creierului în cea mai mare parte cu o văruială neagră, şi învăţătura lui Dumnezeu este băgată forţat în creier asemeni tablei înmulţirii şi educarea cugetului constă numai din orele de repaus dintre băgările forţate şi materiale în minte. 07] De-abia când omul tânăr şi chinuit, după efectuarea a aşa numitei
08] Dar oameni, care nu sunt cumva emoţionaţi mai călduros în cugetul lor, chiar şi de această dragoste, rămân nişte pedanţi extrem de egoişti şi stoici, care mai departe nu se ridică nici cu o grosime a unui fir de păr peste tăbliţele lor ale creierului, măzgălite stereotipic şi nu scormonesc în nimic altceva decât numai în imaginile umbrelor creierului lor, al căror număr nu poate fi unul mare şi ceea ce mai este, este întunecat, negru şi pentru capacitatea de privire a sufletului, curat de neperceput. 09] Sufletul unui asemenea om stoic este de aceea aşa de bine ca orb cu desăvârşire. Precum şi fiecare om, altfel cât se poate de bine văzător, este într-o noapte foarte întunecată tot aşa de bine ca pe deplin orb şi poate să se deplaseze mai departe numai cu o pipăire la nevoie, tot aşa nu poate nici sufletul, aşa al unui egoist adevărat, să vadă cumva, ce este desenat pe tăbliţele lui, ci din cauza unei asemenea educări a creierului aşa pe deplin pe dos, unde numai printr-o măzgălire adeseori repetată a unei tăbliţe de creier, o imagine rămâne la sfârşit cu totul stereotipic şi plastic întipărită pe aceeaşi, printr-o oarecare mişcare mai vioaie a cugetului, care nu apare, nu se urcă nici o lumină în creier şi să rămână acolo, de aceea sufletul trebuie să se strămute către simţirea întunecată, dar stereotipică a imaginilor tăbliţelor creierului lui. 10] Dar deoarece un asemenea suflet greşit educat îşi crează înţelepciunea lui numai prin pipăirea tablelor creierului menţionate, de aceea va fi cumva totuşi de asemenea de înţeles, de ce un asemenea suflet devine atât de măsurat pedantic şi stereotipic în toată înfăptuirea lui şi nu acceptă nimic ca fiind un ceva, ce nu-l poate pipăi şi cuprinde cu mâinile în felul cel mai necioplit şi materialist. Un asemenea suflet consideră la sfârşit şi ceea ce vede în lumea exterioară cu ochii lui, ca fiind o iluzie optică şi ceea ce aude, ca fiind o minciună; numai ceea ce poate el pipăi către toate părţile cu mâinile, o consideră el ca fiind un adevăr real. Cum arată atunci situaţia cu înţelepciunea şi cu o cultură duhovnicească mai înaltă a unui asemenea suflet, despre acest fapt poate fiecare să-şi facă uşor o imagine, care a înţeles numai întrucâtva acestea arătate şi îndeajuns de explicate acum de către Mine. 11] Cercetaţi acum mai o dată din belşug acest creier de aici, din stânga! El reprezintă acum tocmai cămara întunecată de înţelepciune a unui înţelept lumesc aşa bine stereotipic şi tu, dragă Cireniu, ca fiind înzestrat cu ochi foarte ageri, vorbeşte despre toate ce vezi acum acolo înăuntru!”
02] Spun Eu:" Acestea nu au nici un uz practic; ele sunt o adevărată pustie pentru creier şi produc în suflet doar simţul regretabil a unei neştiinţe şi nerecunoaşteri nemărginite. Şi dacă vrei să-i explici unui asemenea suflet de îndată lucruri şi relaţii mai înalte, dincolo de cele omeneşti, vei primi acuşi rugămintea de a tăcea în această privinţă; pentru că, dacă ar cugeta el mai departe despre aceste lucruri, ar trebui să devină evident un nebun. De aceea, nu este indicat să se vorbească cu asemenea oameni, pentru că lor, aşa cum poţi admite adevăratul motiv al acestui fapt, le este imposibil să poate admite şi înţelege cumva ceva. Ei vor înţelege cu greau lucruri pământeşti, cu totul naturale sau absolut niciodată pe deplin, să nu mai vorbim de cele duhovniceşti şi cereşti. 03] Vezi, un taur are şi el o gură, în aceeaşi o limbă foarte însemnată şi dinţi şi are şi o voce. Urmarea acestui fapt ar trebui să fie, că ar fi de presupus să înveţe de asemenea să vorbească foarte bine; doar că, încearcă tu dacă vei ajunge cu un taur în douăzeci de ani până într-acolo, ca să fie în stare să-ţi rostească numai un cuvânt monosilabic! Şi totuşi îţi spun ţie că ar fi mai degrabă posibil, să faci un taur să vorbească, decât să înveţi un om înzestrat cu un asemenea creier, despre ceva supranatural şi să fie acest lucru pe înţelesul lui! Pentru că, dacă vei începe să vorbeşti cu el despre aşa ceva, ce pătrunde prea tare peste orizontul lui foarte limitat de cunoaştere, se va râde cel mult de tine într-un mod binevoitor şi va începe să te considere un nebun. Şi dacă vei continua astfel, să-l superi cu asemenea lucruri, pentru el prea fabuloase, se va mânia el foarte şi te va arunca extrem de mâniat pe uşă afară!” 04] Spune Cireniu: “Dar cum se va propovădui cuvântul Tău prin urmare către asemenea oameni, dintre care există totuşi un număr nenumărat?” 05] Spun Eu:" Dacă la oamenii la care veţi ajunge, veţi găsi o inimă deschisă pentru aceste învăţături şi dacă vă vor primi în casa lor, atunci rămâneţi şi căutaţi mai presus de toate să învioraţi cugetul lor înzestrat cu ceva viaţă aşa de mult pe cât este posibil! Dacă veţi face acest lucru, cugetul devenind tot mai activ al asemenea oameni va începe, să răspândească o lumină în creier şi căldura acestei lumini va începe atunci, să pună tăbliţele creierului tot mai mult într-o ordine suportabilă şi asemenea oameni vor deveni acuşi mai receptibili pentru o învăţătură mai îanltă şi se vor urca tot mai sus, treaptă cu treaptă, către lumina tot mai curată. 06] Dar dacă găsiţi un cuget mort pe deplin la aceia la care ajungeţi, atunci mergeţi numai repede mai departe! Pentru că acolo să nu mai aruncaţi mărgăritarele în faţa porcilor! – Înţelegeţi toate acestea acum bine! Cine n-a înţeles pe deplin un lucru ale acestor spuse ale Mele, aşadar, acela să mai întrebe şi lui să i se împărtăşească un răspuns potrivit! Altfel, cele două creiere să fie dispară de aici.” 07] Vine bătrânul Marcu la noi şi spune: “Doamne, se apropie de amiază! Să nu încep să mă îngrijesc încă pentru gustarea prânzului?” 08] Spun Eu:" Această grijă este deja foarte lăudabil din partea ta că Mă întrebi; dar mâncarea prânzului pentru suflet şi duh, care vine din gura Mea, are o întâietate inimaginabil mai mare faţă de mâncarea de prânz trupească a ta! De aceea mai vrem să mâncăm mai înainte câteva mâncăruri duhovniceşti şi îţi voi spune atunci deja, când va fi timpul potrivit, să te îngrijeşti pentru o mâncare de prânz trupească! Bine este bine, dar mai bine este şi mai bine!” 09] Cu acestea, se mulţumeşte Marcu pe deplin şi rămâne pe loc cu fiii săi, pentru a vedea şi a auzi, ce se va mai întâmpla aici în continuare.
02] Noi toţi am căscat ochii mari, atunci când la asemenea creiere ai adus la iveală explicaţii, care ne sunt totuşi aproape mai cunoscute decât colibele noastre de acasă. Noi fireşte că nu suntem cunoscători ai întregii alcătuiri organice a trupului nostru, dar creierul nostru îl cunoaştem de la A la Z. La noi mai sunt într-adevăr foarte multe tăbliţe goale, cum le-ai arătat şi le-ai explicat peste măsură de limpede ca fiind pe deplin în ordinea Ta cu ajutorul de acum al creierului nestricat. Dar să ştiu, aş dori cu adevărat, cum nu pot aceşti oameni să perceapă absolut deloc în ei ceea ce nouă, cei cu pielea lucie, ne este totuşi pentru totdeauna limpede vizibil! Ce au comis ei aşa cu totul de fapt? Cine a pus aici temelia pentru o asemenea stricăciune? Unul ar fi trebuit să fi pus aici o dată o temelie rea; dar cine, de ce şi la ce ocazie?” 03] Spun Eu:" Despre cine este aici vinovatul propriu zis, nu cerceta mai departe! Pentru că multe lucruri se află tăinuite în sfatul lui Dumnezeu, ceea ce oamenilor de pe acest pământ nu le este necesar să ştie pe deplin până la temelia motivului! Dacă omul ştie şi recunoaşte numai, ceea ce a face îi este necesar înainte de toate în ordinea Mea! Dacă face el acele lucruri, pentru care are legile îndrumătoare, date din ceruri, va fi la el totul în cea mai bună ordine; dar toate celelalte le va afla fiecare om cu desăvârşire, care îl iubeşte pe Dumnezeu mai presus de toate şi pe aproapele său ca pe sine însuşi şi care este prin acestea născut din nou în duh. 04] Este acum vorba doar de faptul, dacă toţi aceşti fraţi albi au înţeles bine toate acestea şi că omul, dacă simte un gol în sine, să întrebe ce îi mai este străin şi aceste lucruri străine să-i fie explicate atât de luminos pe cât este posibil. Aceste lucruri sunt acum necesare înainte de toate! Dar despre ceea ce ai întrebat, îi va fi fiecăruia destul de devreme îndeajuns de cunoscut, când va ajunge la naşterea din nou al duhului său.” 05] Oubratouvishar este cu acestea pe deplin mulţumit şi se sfătuieşte după aceea cu ai lui în limba poporului lui. 06] Dar iasă acum o dată şi Matael iarăşi în faţă şi spune: “Doamne, Tu viaţa noastră, Tu iubirea noastră, deoarece ai permis să Ţi se pună întrebări, de aceea Te rog în numele socrului meu, a soţiei mele dragi şi în numele celor patru camarazi ai mei, ca să doreşti să ne aduci o lumină potrivită despre o chestiune întunecată în această treabă! Acest fapt este oarecum o întrebare de drept şi cred că faţă de Tine fiecare om, dacă a ajuns la folosirea raţiunii sale, este îndreptăţit să întrebe cu totul modest. Ba chiar, omul nu este totuşi de la început fapta mâinilor lui, ci a celor ale Tale, ceea ce toate cerurile nu-mi pot pune veşnic niciodată la îndoială! 07] Şi aşa îmi pare, mai ales în conducerea din lumea de dincolo a duhurilor sau, de fapt, a sufletelor de un fel foarte stricat, la toate mijloacele Tale de dragoste şi de atotputernicie, calea ca fiind totuşi puţin prea lungă în timp şi că este prea dură! Este, ce-i drept, adevărat cu ne-ai spus, ne-ai arătat şi ne-ai explicat şi în această privinţă deja foarte multe spre justificarea ordinii Tale Dumnezeieşti, rânduite o dată din veşnicie şi puse în aplicare; dar peste toate acestea mi se mai impune totuşi această întrebare adevărată de drept; 08] Este mărul de vină, dacă o furtună l-a tras de pe pom, sau poate fi devină un pom făcut ţăndări, că trebuia să-i servească ca ţintă unui fulger stricător, sau poate fi devină marea liniştită, dacă este ea obligată de către un orcan stricător să formeze valuri mari cât un munte?! Ce vină are şarpele cu clopoţei că muşcătura lui este letală?! Şi cireşul otrăvitor nu şi-a dat singur otrava! Peste tot un motiv aduce efectul şi nimeni nu poate fi la sfârşit devină că este efectul motivului! 09] De pe un perete stâncos a căzut o bucată mare şi grea devenită instabilă şi a făcut întâmplător o pustire mare printre o turmă care păştea cel mai jos de-a lungul zidului. Care vinovat va înlocui paguba în acest caz? Dacă m-am împiedicat de o piatră pe cale în noapte şi am şi căzut la sfârşit, cine a fost devină în acest caz, - noaptea, piatra, sau piciorul meu lipsit Domnuluie ochi? Scurt şi cuprinzător, există aici o grămadă de întrebări încrucişate şi foarte delicate în care tuturora li se face foarte limpede o adevărată pagubă reciprocă a dreptului idividual al naturii străvechi! De unde provine ea în mod exact? 10] Una asemănătoare am descoperit acum la oameni. Aceşti negri mai sunt în deplina posesie a capacităţilor străvechi omeneşti, - noi albii n-am avut nici o idee despre acestea până în ziua de azi! Dar de ce n-am avut? Se spune: din pricina stricăciunii noastre sufleteşti şi sufletul trebuia iarăşi să se strice, pentru că creierul omului a fost stricat deja în pântecele mamei şi mai târziu, mai mult printr-o educaţie cu totul greşită! Şi eu trebuie să-i dau aici deschis dreptate întrebării puse de Oubratouvishar şi spune deci şi eu: Da, da, omenirea este rea şi stricată din temelia temeliei; dar cine a stricat-o la început şi cine a lăsat-o să se strice? În consecinţa unui astfel de stricăciuni, pot oamenii să vrea numai ceva pe deplin greşit şi nu pot de aceea să devină niciodată mai buni, ci numai necontenit mai răi şi mai mizeri!” |