Marea evanghelie a lui ioan

03] În sfârşit a deschis Zorel gura şi a început să vorbească: < Aşa se află omul în fiinţa sa în faţa lui Dumnezeu, care de abia acum Îl recunoaşte, Îl iubeşte şi Îl adoră!> Aici urmază o pauză.

04] După aceasta vorbeşte Zorel mai departe şi spune: <Întreaga mea fiinţă este acum lumină şi eu nu pot vedea vreo umbră, nici în mine dar nici în jurul meu; căci şi în jurul meu totul este lumină. În aceasta lumină minunată însă mai pot vedea o lumină mult prea sfântă; luminează ca şi un soare măreţ şi acesta este Domnul!

05] Mai înainte am crezut eu despre prietenul şi ghidul meu, că este doar un suflet omenesc, aşa cum suntem şi noi; doar că în starea mea de mai înainte s-a aflat încă multe înşelăciuni în mine. De abia acum îl recunosc eu pe conducătorul meu! El nu se află acum lângă mine, ci în acel soare Îl pot vedea, Cel care este sfânt, mult prea sfânt! Nenumărate oşti de spirite desăvârşite de lumină plutesc în jurul acelui soare în toate direcţile, în cercuri mai strânse şi mai largi. Ce nobleţe nemărginită este aici! O oameni! Să-l vedeţi pe Dumnezeu şi să-L iubiţi deasupra tuturor este cea mai mare fericire posibilă!

06] Dar acum nu văd numai toate cerurile, ci privirea mea pătrunde acum în toate adâncurile creaţiei ale marelui Dumnezeu. Eu văd pământul nostru slab întru totul şi văd toate insulele şi toate ţărâmurile întregului pământ. Eu pot vedea fundul mărilotr şi ce se află sub acestea, nenumăratele fiinţe vii ale mării, de la cea mai mică până la cea mai mare specie. Câte soiuri nenumărate se află în aceste mări!

07] Eu încă pot vedea cum este aşezată iarbă de tot felul de spirite, care sunt foarte harnice şi vii. Eu mai văd cum voinţa Atotputernicului îi obligă, să fie harnici şi pot vedea lucrul precis şi exact al acestor nenumărate spirite. Aşa cum albinele lucrează în stupul lor, aşa lucrează şi acele spirite la pomi şi tufişuri, la iarbă şi la plante. Dar ei înfăptuiesc toate acestea, atunci când sunt cuprinşi şi inundaţi de voinţa Celuia, care a fost ghidul şi prietenul meu pe drumul cel îngust şi spinos al probei vieţii mele până aici şi care acum locuieşte în acel soare de neajuns care este sfânta lumină de veci a Sa şi de unde îşi trimite în toate părţiile spaţiului nemărginit voinţa Sa.

08] Da, doar acesta este Domnul, la fel ca şi El nu este nimeni! De voinţa Sa trebuie să asculte mic şi mare. Nu există nimic în tot spaţiul nemărginit, care ar putea să se împotrivească Lui. Puterea Sa întrece totul şi înţelepciunea Sa este de necercetat. Totul, ce este, este din El şi nimic nu există în spaţile nemărginte ale creaţiei Sale, care nu a reieşit din El.

09] Eu văd din El cum ies puteri, cum dimineaţa soarele răspândeşte în toate direcţile razele sale cu o repeziciune mare şi acolo unde cuprinde şi ajunge o rază de soare, acolo începe să se mişte, să trăiască şi să se vadă şi după scurt timp apar forme şi înfăţişări noi. Dar forma omului este capătul tuturor formelor şi a înfăţişărilor şi forma sa este o adevărată înfăţişare a cerurilor; căci întregul cer, a cărui graniţe sunt cunoscute doar de Dumnezeu, este tot un om şi fiecare înger în sine este tot un om desăvîrşit.

10] Acesta este un mare secret a lui Dumnezeu şi cine nu se află pe acest punct, pe care mă aflu eu acum, aceluia îi este imposibil să înţeleagă sau să priceapă astfel de lucruri; căci doar spiritul pur din Dumnezeu în om poate înţelege şi pricepe, ceea ce este spiritual şi ceea ce este în el şi în afara lui şi cum este înfiinţat şi menţinut şi de ce şi pentru ce! Nimic nu există în spaţiul nemărginit, ce nu ar fi pentru om; totul este făcut pentru necesităţiile omului din toate timpurile.>
EV. 056. capitol.
01] (Zorel:) <Însuşi Dumnezeu este cel mai înalt şi desăvîrşit om de veci din Sine Însuşi; aceasta înseamnă, că omul în sine este un foc, a cărui simţ este dragostea; o lumina, a cărui simţ este înţelegerea şi înţelepciunea; şi o căldură, a cărui simţ este viaţa în sine în sfera completă a cunoaşterii proprii. Atunci când focul devine mai intensiv, atunci şi lumină devine mai puternică şi mai măreaţă căldura care crează totul şi la sfârşit străluceşte, iar raza este în sine lumină, are căldura ncesară, iar aceasta lucrează în depărtări cât şi în sine. Ceea ce este creat primeşte din ce în ce ma multă lumină şi căldură, luminează şi încălzeşte tot mai departe şi înfăptuieşte iarăşi acolo unde ajunge. Şi aşa totul se reproduce în veci din focul de veci, din lumina de veci şi din căldura de vecie, iar toate acestea umple din ce în ce mai mult spaţiul nemărginit al creaţiei.

02] Totul provine prin urmare din existenţa de veci a lui Dumnezeu şi se formează până când devine asemănător cu fiinţa de veci a omului, în asemănarea căruia se află libertatea independentă în forma omului care provine de la Dumnezeu, aşa cum un Dumnezeu este prietenos din nevoie cu Dumnezeul de veci, pentru că este tot acelaşi lucru, deoarece este ca şi Dumnezeul de veci.

03] Acolo unde vedeţi voi lumină, foc şi căldură, acolo este omul deja desăvârşit sau este la început. Miliarde de atomi de lumină, de foc şi de căldură se leagă şi crează forme. Formele proprii se leagă din nou într-o formă mai mare corespunzătoare omului şi se formează în acesta spre a deveni o fiinţă. Această fiinţă produce mai mult foc, lumină şi căldură; dar cu acestea se instalează necesitatea spre a deveni o formă mai înaltă şi mai perfectă. Imediat rup acei atomi pielea lor, chiar dacă aceasta este desăvârşită, se leagă cu substanţa voinţei lor într-o formă cu mult mai înaltă şi mai perfectă. Toate acestea continuă până la desăvârşirea totală a omului, iar omul se leagă în sine până la acel stagiu, în care mă aflu eu acum şi aşa este asemănător cu focul, lumină şi căldura de veci, ce este în sine Dumnezeu, pe care eu îl văd acum cu privirea mea de neclintit în lumina Sa de veci, în Sine tot focul şi întreaga căldură, ceea ce este doar Dumnezeu din veci în veci.

04] Omul este de aceea mai întâi un om din Dumnezeu şi de abia după aceea un om de la sine. Atâta vreme cât este din Dumnezeu, se aseamănă lumină cu un embrion în pântecul mamei; de abia când devine de la sine un om în ordinea lui Dumnezeu, este el un om desăvârşit, căci de abia atunci poate el să ajungă la adevărata asemănare dumnezeiască. Dacă a ajuns la aceasta, atunci va rămâne ca Dumnezeu din veci în veci şi devine în sine un creator a lumilor şi a fiinţelor şi a oamenilor. Căci acum este ciudat, că eu pot vedea acum toate gândurile, sentimentele şi dorinţele mele şi voinţa mea este ca şi pielea a ceea, ce eu am gândit şi a ceea ce am simţit! Vedeţi, aşa se întâmplă cu ceea ce se crează din nou!

05] Sentimentul căldurii şi prin urmare al dragostei, simte necesitatea unei fiinţe; cu cât mai măreţ devine sentimentul, cu cât mai multe flăcări şi căldură se produce, cu atât mai mare devine forţa luminii din acele flăcări.

06] În acea lumină se exprimă necesitatea dragostei în forme. Dar formele apar şi dispar ca şi imaginile din fantezia omului înfocată în spatele pleopelor închise, cum se spune; dar tot timpul apar altele noi, devin mai mari şi cu timpul primesc din ce în ce mai mult forme cu mult mai precise. Dar la omul desăvârşit, aşa cum este la mine doar pentru un scurt timp, se va reţine gândul într-o anume formă, pentru că, cuprins de voinţă, prinde un contur rapid şi precis în forma apărută şi aceasta nu mai poate fi schimbată; dar pentru că acea formă, sau înveliş exterior, este cât se poate de fin eteric şi prin urmare transparent, pătrunde de la creatorul acelui gând reţinut din ce în ce mai multă lumină şi căldură. Acesta însă înmulţeşte acele gânduri reţinute ale luminii şi ale călduii proprii, din elementele care au răsărit mai întâi şi acel gând reţinut începe în scurtă vreme, să se dezvolte din ce în ce mai mult şi după lumina înţelepciunii şi a recunoaşterii desăvârşite, a cărui construcţii plastice sunt atât de clare în toate părţiile necesare ca şi la lumina zilei, legăturiile şi toate membrele, sunt necesare şi util ansamblate organic. Dacă gândul are mai întâi toate acele lucruri organice, atunci începe în sine să devină conştient de propria sa viaţă şi se va ţine de ceasta.

07] Acum se poate cu uşurinţă gândi, că un om desăvârşit care pune în ordine organică în câteva clipe nenumărate idei şi gânduri, le va putea gândi şi le va putea ansambla. Dacă el va dori să le învelească cu voinţa sa, atunci acestea vor continua să existe şi se vor dezvolta, ca la sfârşit să se asemene cu însuşi cel care le-a creat în desăvârşirea lor cea mai înalt posibilă şi acestea se vor reproduce mai departe şi vor crea de la sine în nenumărate exemplare ceea ce sunt ele, tot în acelaşi fel cum au primit şi ele existenţa. Aceste lucruri pot fi dovedite chiar şi în luma materială.

08] Reproducerea proprie o puteţi găsi voi la plante, animale, oameni după forma trupului şi la planete, care se reproduc. Dar reproducerii lor le sunt aşezate limite stricte. Aşa unei boabe de seminţe de un anume fel are doar un anumit număr de reproducerea seminţei de specia sa, iar acest număr nu poate fi depăşit; tot aşa se întâmplă şi cu animalele: cu cât mai mare este animalul, cu atât este mai îngrădit în reproducerea sa! Tot aşa se întâmplă chiar şi cu omul şi de aceea cu atât mai mult la planete. Dar în împărăţia spirituală a omului desăvârşit continuă, aşa ca şi la Dumnezeu, simţul şi gândirea pe veci. Dar pentru că în felul normal şi obligatoriu fiecare gând şi idee este învăluită de acel spirit de care este creat prin voinţa sa şi poate deveni prin urmare în sfârşit independent, este uşor de înţeles, că reproducerea veşnică a fiinţelor nu poate avea vreun sfârşit.

09] Tu, Zinka, întrebi acum în gândul tău, unde vor avea loc şi spaţiu acele fiinţe create, dacă crearea se poate face de nenumărate ori. O prietene, gândeşte-te, că spaţiul fizic în sine este nemărginit şi dacă tu ai vrea ca în fiecare clipă, un timp nemărginit să creezi de zece ori o sută de mii de sori, atunci acestea s-ar pierde şi aşa în scurt timp în mişcările lor rapide, aşa de parcă nu ar fi fost vreodată creat un soare! Nimeni în afară de Dumnezeu nu poate pricepe spaţiul nemărginit; chiar şi cei mai mari şi mai desăvârşiţi îngeri nu pot pricepe profunzimile spaţiului veşnic, dar ei totuşi se cutremură de adâncimea nemărginită a spaţiului veşnic!

10] O prietene, eu pot vedea acum cu ochii minţii mele întreg spaţiu material creat! Acest pământ, luna, soarele cel mare şi toate acele nenumărate stele, pe care tu le poţi vedea şi din care există câteva, care, par ochilor tăi ca şi un punct slab luminat, dar care sunt regiuni nemăsurat de mari de sori şi de lumi, care în sine cuprind miliarde ori miliarde de sori şi de mai multe planete, iar acestea nu sunt nimic faţă de tot spaţiul creat, aşa cum o mică pietricică fină nu este nimic în comparaţie cu tot spaţiul de stele văzut de tine! Şi totuşi îţi pot spune, că printre acele stele multe, care pot fi zărite de ochiul tău, există multe, a căror diametru este de mai multe mii de ori mai mare, decât este linia dreaptă de la tine şi până la cea mai îndepărtată stea şi înapoi, pe care tu deabia o poţi vedea, - o distanţă, pe care tu cu greu o vei putea parcurge, chiar şi cu viteza unui fulger, în un miliard ori un miliard de ani pământeşti!

11] Astfel de corpuri sunt de o mărime enormă şi totuşi pr în faţa ochilor tăi ca nişte puncte mici din pricina distanţei mari! Şi totuşi este totul faţă de întreg spaţiul creat o nimica toată, cum am mai spus, o pietricică minusculă, care poate fi purtată de vânt! Eu îţi spun: Tu poţi să creezi miliarde de sori cu toate planetele şi lunile şi cometele necesare şi tu le vei putea împărţi în toate teritorile solar globale, iar acesta vor fi atât de evidente în spaţiul global, cum o picătură de apă măreşte marea şi cum se revarsă peste malurile acesteia; şi miliardele ori miliardele de globuri ar fi tot atât de vizibile în tot spaţiul nemărginit al creaţiei, aşa cum se observă miliardele şi miliardele de stropi de ploaie care pică în mare.

12] Uită-te la tot acest pământ! Câte mii de izvoare, râuri şi fluvii se revarsă în mare, aceasta totuşi nu se lărgeşte nici măcar cu o lăţime de păr mai mult; acum gândeşte-te la toate acele creaţii şi creaţii în fiecare clipă, iar toate acestea se vor pierde în spaţiul nemărginit aşa cum se pierd miliardele de picături de apă, care, pică în fiecare clipă în mare şi care se pierd în aceasta. De aceea ţie, să nu-ţi fie teamă de atâtea creaţii; căci în tot nemărginitul va fi în veci loc şi spaţiu infinit, iar Dumnezeu este destul de măreţ, să menţină totul pe veci şi să conducă totul spre scopul final.

02] Din astfel de gânduri măreţe vor ieşi o dată noi creaţii. De obicei din astfel de gânduri, vorbe şi fapte se formează corpuri astrale mai mici sau mai mari ale lumii noi. Acestea sunt aşezate în focul sorilor, pentru a ajunge acolo la un anumit nivel; au ajuns acestea până în acel stagiu dorit, atunci sunt trimise cu putere mare afară în spaţiul de creaţie şi acolo cu timpul sunt lăstate să se dezvolte din ce în ce mai mult de la sine. Cu timpul se formează într-o astfel de lume nou născută acele mii şi mii de gânduri şi idei separate – aşa cum sămânţa este aşezată în pământ – prin focul şi lumina de creştere a vieţii, iar acestea slujesc noii lumi cu timpul ca bază a nenumăratelor înfiinţări ulterioare a tot felul de fiinţe, mineralii, plante şi animale, din a căror suflete cu timpul se vor forma suflete omeneşti.

03] Astfel de lumi noi poţi vedea tu din când în când în mare parte ca fiind nişte stele în ceaţă, sau chiar ca şi nişte comete pe bolta cerului. Baza lor fundamentală sunt gândurile, ideile, vorbele şi faptele consemnate în cartea lui Dumnezeu.

04] Din acestea poţi vedea că, chiar şi cel mai mic gând, pe care un om la gândit vreodată, ori pe acest pământ sau pe altul, este imposibil ca să se piardă; şi spiritele din aceste gânduri, cuvinte şi idei şi fapte unei astfel de lumi noi formate prin voinţa lui Dumnezeu, recunosc de îndată în starea desăvârşită, că o astfel de lume este fapta gândurilor, ideilor, vorbelor şi a faptelor şi aşa ei preiau cu drag şi cu un sentiment de fericire conducerea, ghidarea, formarea şi popularea şi organizarea necesară interioară a acelui corp în sine şi în sfârşit a tuturor lucrurilor şi fiinţelor, care vor trebui să existe pe acea planetă.

05] Tu te uiţi acum la acest pământ şi nu vezi nimic altceva decât materia care pare moartă. Şi eu pot vedea formele moarte ale materiei; dar eu mai văd multe altele în aceasta, ceea ce tu cu ochii tăi nu poţi vedea. Eu văd lucrurile şi fiinţele spiritual închise în aceasta şi simt scopul lor şi văd cu ochii, cum se dezvoltă din ce în ce mai mult în interior şi încearcă se perfecţioneze înfăţişarea şi formele lor folositoare, iar eu mai pot vedea nenumărate spirite, care lucrează încontinuu, aşa cum se mişcă nisipul într-o clepsidră romană. Aici nu poate fi nici vorbă de linişte şi din lucrările lor permanente se formează întreaga viaţă a naturii atât de necesară.

06] Eu îţi spun: În fiecar picătură de rouă, care se află atât de strălucitoare pe un fir de iarbă, văd eu deja ca şi într-o mare, miliarde de fiinţe care se mişcă în toate direcţiile! Acea picătură de apă este doar o primă învelire a gândului dumnezeiesc. Din acesta, acele spirite prinse primesc forma lor proprie şi după aceea există într-o anumită formă, care este diferită de cea obişnuită; dar prin aceasta dispare acea picătură de rouă şi devine o perlă de apă şi acele forme nou formate în aceasta şi pline de viaţă se scurg spre plante sau spre alte lucruri, pe care s-a format acea picătură. Dar un astfel de cocon prins, se schimbă de îndată într-o altă formă şi din o sută de mi devine una. O nouă piele se formează peste noua înfăţişare; în aceasta acele multe forme mici sunt schimbate prin influenţa luminii şi a căldurii spre necesitate organismului formei noi şi mai marui şi acea fiinţă nou formată începe o nouă lucrare ca pregătire spre trecerea repetată într-o formă din ce în ce mai clară, în care se pregăteşte iarăşi pentru a deveni înfăptuitoare într-o formă mai înaltă şi mai desăvârşită. Şi aşa sunt aceste lucrări evidente a fiecărui fiinţe provenite dintr-o anumită formă nimic altceva decât o pregătire dreaptă pentru o înfăţişare mai înaltă şi mai perfectă spre întărirea cea mare sufletească şi în sfârşit în forma omenească a vieţii pur spirituale.

07] Ceea ce eu îţi spun aici nu este o fantezie, ci adevărul pur şi curat pe veci. Eu aş putea să-ţi mai spun multe despre ordinea lui Dumnezeu, aşa cum văd eu acum atât de limpede! Dar, recunosc acum, că timpul desăvârşirii mele se apropie de sfârşit; de aceea eu mai trebuie să adaug aici rugămintea, ca tu să ai răbdare cu mine, atunci, când voi fi iarăşi un om prost şi din când în când enervant şi să mă ghidezi în ordinea cea dreaptă şi cunoscută de tine acum a lui Dumnezeu şi să mă conducoi pe drumul cel bun. La trezirea mea în lume te vei mira cât se poate de tare, că eu voi fi iar prost şi întunecat la minte şi de toate acestea, ce s-au întâmplat acum, nu voi mai ştii nici o silabă; dar toate acestea îmi vor fi o dată totuşi de folos.

08] O vreme spiritul meu crescut în forţă se va obosi în această stare neexperientată şi neobişnuită, iar el se va comporta de parcă ar dormi în continuu; dar prin liniştea necesară acum se va simţi întărit şi se va trezi şi până la urmă va simţi obligaţia adevăratei desăvârşiri, a fericirii dulci, pe care a simţit-o mai înainte şi prin urmare va face multe pentru formarea sufletului, ca să devină apt în el tot adevărul şi toate acele simţuri drepte, pentru a trece întru totul în spiritul care îl cuprinde.

09] Eu voi dormi acum încă o jumătate de oră, după care tu mă vei trezi iarăşi prin aşezarea inversă a mâinilor tale. Dar când eu voi fi din nou treaz, nu mă lăsa să mă mişc în loc, până când eu nu voi recunoşte întru totul la acea masă Omul oamenilor! Căci acela este tot una cu Acela, pe care încă Îl pot vedea în soarele veşnic a lumii spirituale.

10] Dar acum îţi mulţumesc, că ai aşezat mâiniile pe mine!>