Draft prof univ dr. Ioan Chiper

2. Criza democraţiei şi apariţia statului totalitar de dreapta

În cele două Americi, situaţia a fost mai complexă şi nu a înregistrat un progres al instituţiilor democratice în afară de SUA. Numărul ţărilor cu adevărat constituţionale se ridica la cinci: Canada, Columbia, Costa Rica, SUA şi Uruguay.

Thailanda a făcut câţiva paşi timizi către un guvern constituţional, ca şi Turcia, prin regimul modern instaurat de Kemal Ataturk, la începutul anilor ’20. Australia şi Noua Zeelandă erau democratice. Cât despre restul globului (Africa, parte din Asia), care consta în mare parte, la acea dată, din colonii ce nu puteau fi prin definiţie liberale, acesta s-a îndepărtat tot mai mult de principiile democratice, în măsura în care a avut aşa ceva.

Democraţia a bătut în retragere pe tot parcursul perioadei interbelice, retragere care s-a accelerat după ce Adolf Hitler a devenit Cancelar al Germaniei în 1933. Dacă în 1920 existau aproximativ 35 de guverne constituţionale şi alese, până în 1944 au rămas numai 12. De ce a bătut în retragere democraţia în perioada interbelică ?

Sistemele democratice nu funcţionează decât dacă există un consens fundamental printre cetăţeni în legătură cu acceptarea sistemului lor de stat şi social sau, cel puţin, disponibilitatea de a se negocia pentru a se ajunge la înţelegeri de compromis. Acestea, la rândul lor, sunt mult facilitate de prosperitate. Apariţia crizelor economice de la sfârşitul primului război mondial şi din anii 1929-1933 a făcut ca această condiţie să fie în mare parte absentă în multe ţări. Ca urmare, multe regimuri democratice nu au putut supravieţui marii recesiuni. Confruntate cu probleme economice insolubile şi/sau cu o clasă muncitoare tot mai revoluţionară, burghezia a trebuit să recurgă la măsuri de forţă şi coerciţie, incompatibile cu principiile democratice de organizare şi conducere a societăţii.

O consecinţă a primului război a fost apariţia unor noi state, în locul marilor imperii autoritare, care, toate, vor adopta regimuri parlamentare bazate pe votul universal. Lipsa unor tradiţii, a exerciţiului democratic, existenţa unor mase de cetăţeni, adesea analfabeţi, a făcut ca acestea să nu poată participa într-o măsură eficientă şi conştientă la viaţa politică, fiind o jucărie în mâinile demagogilor şi notabilităţilor locale care le dirijau voturile. (5; 110)

Ameninţarea la adresa democraţiei a venit şi din partea unor curente ideologice, mai ales dinspre dreapta politică, cu precădere a dreptei radicale. Ascensiunea dreptei radicale, după primul război mondial, a fost şi o reacţie la pericolul, ba chiar la realitatea revoluţiei sociale şi la puterea clasei muncitoare, în general, la Revoluţia din Octombrie şi la leninism în particular. Fără ele nu ar fi existat fascismul.

Trebuie făcute totuşi două precizări importante în legătură cu afirmaţia că teroarea dreptei a fost, în esenţă, o reacţie la acţiunea stângii revoluţionare. În primul rând, se subestimează impactul primului război mondial asupra unei pături importante a clasei de mijloc şi a tinerilor soldaţi demobilizaţi. Cincizeci şi şapte la sută din fasciştii italieni din perioada de început erau foşti militari. Primul război mondial a fost un fenomen care a brutalizat lumea şi oamenii aceştia doreau să dea frâu liber brutalităţii lor latente. A doua precizare este aceea că dezlănţuirea deciziei radicale nu a fost o reacţie împotriva bolşevismului ca atare, ci împotriva tuturor mişcărilor şi mai ales a celor organizate de clasa muncitoare, care ameninţau ordinea existentă în societate.

Şansa fascismului a fost colapsul vechilor regimuri şi, o dată cu ele, al vechilor clase condu­cătoare şi al mecanismelor de putere ale acestora, al influenţei şi al hegemaniei lor. Acolo unde acestea au rămas în ordine, fascismul nu a avut succes. În Anglia, fascismul nu a putut progresa deoarece dreapta tradiţională conservatoare a continuat să menţină situaţia sub control. Nu a avut succes nici în Franţa, decât după înfrângerea din 1940, în faţa Germaniei.

Fascismul n-a izbutit nici acolo unde o nouă clasă naţionalistă conducătoare sau un grup a preluat conducerea în noile ţări independente. În Polonia, de exemplu, ţara fiind condusă de militari autoritari, nu au existat mişcări foarte importante, nici în regiunea cehă a Cehoslovaciei care era democratică, nici în nucleul (dominant) sârb din noua Iugoslavie. Acolo unde s-au manifestat mişcări fasciste sau similare în sens strict, cea a dictatorului (Ungaria, Finlanda, România, Spania), nu au existat probleme referitoare la menţinerea lor sub control până când n-au primit sprijin german. Aceasta nu înseamnă că mişcările naţionaliste minoritare din vechile sau noile state nu au considerat fascismul atrăgător, fie şi numai pentru faptul că puteau spera la un ajutor politic şi financiar din partea Italiei şi, după 1933, din partea Germaniei. Acesta a fost cazul în Flandra belgiană, în Slovacia şi în Croaţia.

Condiţiile pentru triumful extremei drepte au fost: existenţa în stat a unor mecanisme de conducere care nu mai erau în stare de funcţionare; o masă de cetăţeni dezamăgiţi, dezorientaţi şi nemulţumiţi; mişcări sociale puternice care ameninţau sau păreau să ameninţe cu o revoluţie socială, dar care nu erau, de fapt, capabile să o realizeze şi o atitudine de nemulţumire naţionalistă faţă de tratatele de pace din anii 1919-1920. În această situaţie o serie de elite vechi, neajutorate au recurs la sprijinul ultraradicalilor, aşa cum au făcut italienii liberali cu fasciştii lui Musolinii în anii 1920-1922 şi conservatorii germani cu naţional- socialiştii lui Hitler în 1932-1933. În ambele situaţii fascismul a venit la putere prin bună înţelegere cu o parte a vechii elite politice.

Fascismul, o dată ajuns la putere, a refuzat să mai facă vechiul joc politic şi a preluat controlul asupra societăţii. Transferul total al puterii sau eliminarea tuturor rivalilor a durat mai mult în Italia (1927-1928) decât în Germania (1933-1934), dar, o dată realizat, n-au mai existat nici un fel de obstacole politice interne în faţa dictaturii unui „lider“ populist suprem (Ducefuhrer). La baza celor două totalitarisme au stat doctrina fascistă şi cea nazistă.

Naşterea regimului totalitar de dreapta s-a produs în Italia care, după război, a traversat o criză economică şi morală care s-a transformat în vara lui 1920 într-o adevărată ameninţare revoluţionară. Mişcarea fascistă a fost fondată în martie 1919 de fostul socialist Benito Mussolini. La început ea n-a fost decât o formaţiune extremistă, fără influenţă reală. (5; 185).

Dotat cu mijloace financiare importante, fascismul a înregistrat o creştere rapidă de efective de la 200. 000 în anul 1921 la peste 700. 000 în anul următor. Alegerile din 1921 au fost un eşec pentru fascişti însă situaţia explozivă creată de stânga le-a permis cucerirea puterii politice prin forţă. Acest lucru a fost posibil şi datorită faptului că o parte din guvernanţi au crezut că pot utiliza temporar fascismul pentru a „însănătoşi statul liberal în descompunere“, a îndepărta ameninţarea revoluţionară şi a-şi restaura privilegiile.

În aceste condiţii, Mussolini a organizat, la sfârşitul lui octombrie 1922, un congres fascist care a decis „Marşul asupra Romei“. În faţa a aproximativ 30. 000 de adepţi ai lui B. Mussolini forţele de apărare a Romei ar fi putut rezista cu uşurinţă. Însă regele Victor-Emanuel al III – lea a refuzat să proclame starea de asediu pentru „a evita curgerea de sânge“ (5; 190) şi a făcut apel la Mussolini pentru a forma guvernul în 29 octombrie 1922.

Devenit şef al guvernului prin forţă şi încălcând principiile democraţiei, Mussolini a încercat să atragă populaţia de partea sa şi să guverneze potrivit doctrinei fasciste.

Doctrina fascistă a fost, în sens strict, cea a dictatorului Benito Mussolini. Cuvântul „fascism“ este o aluzie la fascia romană, mănunchi de nuiele în mijlocul cărora se punea o secure, însemn rezervat unor magistraţi ai Imperiului Roman şi din care Mussolini a făcut simbolul mişcării sale. Fenomenul „fascism“ a sfârşit prin a desemna un întreg grup de doctrine analoge. Anti-invidualist şi anti-raţionalist, fascismul condamna deopotrivă curentul libertăţii „individuale“ şi pe cel al valorilor „universale“ (dreptate, adevăr).

Doctrina fascistă se poate rezuma în concepţia supremaţiei statului asupra societăţii. Acest „primat“ nu numai morfologic, ci şi ontologic, a determinat, până în cele mai mici amănunte, structura vieţii politice şi, în bună parte, şi pe a celei private, sub toate aspectele pe care le poate lua, afară de cel confesional. Deci doctrina fascistă a luat ca punct de plecare primatul societăţii faţă de individ. Statul trebuia să domine totul, iar individul, mărginit în libertatea manifestărilor lui, care putea deveni primejdioasă, ţinut în frâu ca să nu devină anarhic. (6; 308)

Într-un studiu intitulat „Prelude au Machiavel“, publicat în Revue de Geneve, în septembrie 1924, Mussolini scria: „Individul tinde inevitabil la atomismul social, căutând să evadeze necontenit, să nu se supună legilor, să nu plătească impozitele, să nu facă războiul. Puţin numeroşi sunt aceia -eroi sau sfinţi- care îşi sacrifică eul lor pe altarul statului. Toţi ceilalţi sunt, virtual sau de fapt, în revoltă contra statului“. De aceea, instrumentul prin care „autoritatea statului trebuia să se exercite asupra individului nu putea fi decât forţa. Colectivitatea nu mai este în slujba individului: dimpotrivă, individul este servitorul colectivităţii. Nu mai există, prin urmare, drepturi, ci numai datorii individuale“. Doctrina fascistă expulzează individul de pe scena dreptului public şi, în acelaşi timp, desfinţează noţiunea drepturilor individuale. (7; 107)

Într-o astfel de societate totul interesează statul şi statul se interesează de tot. Marcel Prélot sublinia: „Indiscreţia statului fascist este completă. El pătrunde înlăuntrul familiilor, în mijlocul întreprinderilor, în tainele conştiinţelor. El judecă până şi intenţiile şi abţinerile. (…) El este marele, singurul, unicul animator al întregii vieţi. (7; 112-114) Statul dirijează munca, dar se ocupă şi de aşa- numitul timp liber; el prescrie unele spectacole, dar prescrie altele, pe care le comandă; el duce copii în colonii de vacanţă şi pe tinerii căsătoriţi în călătorii de nuntă; el porunceşte să se poarte pălării de paie şi să se lungească rochiile“. (7; 114)

Pornind de la concepţia fascistă asupra naţiunii, prin care aceasta este creată de stat, rezultă o nouă concepţie asupra desfăşurării vieţii publice. Dacă naţiunea nu este o existenţă autonomă şi nu are o personalitate proprie, atunci, ea nu mai poate îndeplini, prin ea însăşi, nici un act juridic. În primul rând, nu mai poate îndeplini actul fundamental în regimul democratic, al alegerii corpurilor legiuitoare. În regimul totalitar, forul parlamentar şi parlamentarii nu mai au nici un sens şi ar trebui să dispară cu totul. Fascismul n-a mers totuşi atât de departe. El a modificat regimul electoral şi compunerea parlamentului aşa încât să repună statul în drepturile lui, fără să conducă prea brusc, naţiunea la o sclavie politică prea evidentă.

Camera Rreprezentanţilor în Italia nu mai trebuie să reunească reprezentanţii unor abstracţii care sunt partidele politice, ci să grupeze, clerul, corpurile de profesiuni cu delegaţi muncitoreşti şi patronali, agricultori. Aşa se înfăţişa camera mussoliniană a „fasciilor şi corporaţiilor“.

În fapt, în experienţa mussoliniană corporaţiile n-au fost niciodată decât instrumentul dictatorului şi al atotputernicului său partid fascist. Fascismul s-a dovedit a fi o reântoarcere pur şi simplu la absolutism. Adevăratul său fundament a fost o înţelegere eronată a filozofiei lui Hegel, care tinde să divinizeze Statul însuşi. Statul în concepţia sa nu este un simplu „agregat de intrigi“, un simplu mijloc menit să asigure securitatea fiecăruia, ci este o realitate mai înaltă şi mai esenţială decât indivizii. El este ca un organism, iar indivizii simple organe ale statului. El îi smulge pe indivizi din egoismul lor, introducându-i într-o existenţă de devotament şi sacrificii. Statul nu este altceva decât încarnarea Spiritului în realitate, „Dumnezeul real“, „divinul pământesc“. (8; 286)

Mussolini va menţine vechile cadre instituţionale, lipisdu-le însă treptat de autoritate. Monarhia a fost menţinută însă, slabul rege Victor-Emanuel, care a acceptat regimul atâta timp cât coroana nu i-a fost ameninţată, a rămas într-un rol pur decorativ. Senatul ca şi Camera deputaţilor vor fi menţinute însă fără putere de decizie. În 1938 Camera Deputaţilor va fi înlocuită de o adunare pur consultativă – camera fasciilor şi a corporaţiilor sub controlul direct al ducelui Mussolini.

Adevăratele pârghii ale puterii s-au găsit în mâinile Ducelui (conducătorul). Ministru al corporaţiilor şi şef suprem al armatei, el concentra întreaga putere, numea şi revoca miniştri care erau de fapt simpli mandatari şi legifera prin decrete legi fără nici un control al parlamentului. Mussolini era asistat în conducere de Marele Consiliu Fascist care cuprindea pe foştii lui camarazi, miniştri şi câţiva înalţi funcţionari.

Criza din anii ’30 a consolidat bazele totalitarismului în Italia. Epuizarea instituţiilor statului şi a administraţiei de persoanele neagreate de regim şi înlocuirea lor cu fideli ai fascismului va fi desăvârşită. Inspirat de nazismul german, Mussolini va stabili drept obiectiv al fascismului făurirea „omului nou“ şi opunându-se stilului „decadent al vieţii burgheze“ (5; 316). Începând cu anul 1938 regimul fascist va deveni pur şi simplu o imitaţie a nazismului german, anchilozat şi măcinat de grave contradicţii.

Nazismul în Germania s-a instaurat pe fondul crizei economice şi financiare de la începutul anilor ’30. Criza a luat o amploare neaşteptată în iunie-iulie 1931. Pentru a încerca să stopeze criza, guvernul Brüning apoi cel al lui Van Papen au practicat o severă politică deflaţionistă: scăderea salariilor, reducerea alocaţiilor pentru şomaj, creşterea impozitelor.

În acest context printre nenumăratele formaţiuni naţionaliste se impune Partidul naţional-socialist (N.S.D.A.P.). Dacă la alegerile din 1930 N.S.D.A.P.-ul a obţinut 6, 5 milioane de voturi şi 107 mandate în Parlament, cele din iulie 1932 îi vor aduce 14 milioane de voturi şi 230 mandate din 607. Cu toate acestea în guvernul constituit în 30 ianuarie 1933 condus de Hitler naziştii erau minoritari. Pentru a-şi atinge scopul – cucerirea întregii puteri politice – la început naziştii s-au străduit să cucerească încrederea forţelor traditionale şi să dea aliaţilor – dreapta conservatoare, armata, mediile de afaceri, anturajul preşedintelui – iluzia unei reveniri rapide la vechiul regim.

În realitate, Hitler pregătea meticulos eliminarea adversarilor săi şi instaurarea dictaturii personale. Prima etapă a fost eliminarea comuniştilor, puşi în afara legii după incendierea Reichstag-ului la 27 februarie 1933. Această înscenare de incendiu îi va permite lui Hitler să emită decretul „Pentru protejarea poporului german“ (28 februarie 1933) care a devenit primul suport legal al dictaturii. Libertăţile publice au fost suspendate, 4000 de militanţi de extremă stângă au fost arestaţi şi partidul comunist interzis.

Alegerile din martie 1933 sau desfăşurat într-un climat de teroare politică însă naziştii tot n-au obţinut majoritatea absolută. Totuşi, în câteva luni Hliter a cucerit întreaga putere politică. Partidele au fost suprimate sau autodizolvate, iar pe 14 iulie 1933 N.S.D.A.P. a fost proclamat partid unic. Administraţia a fost supusă epurărilor, iar puterile statului au fost transferate Fuhrer-ului. Acesta numea în fruntea fiecărui Land un Staathalter care depindea doar de el. În vara anului 1934 Hitler a eliminat opoziţia şi concurenţii sau aspiranţii la şefia supremă. În noaptea de 29/30 iunie – „noaptea cuţitelor lungi“ – au fost eliminate circa 20 de persoane. După moartea preşedintelui Hindenburg (2 august 1934) Hitler va cumula funcţiile de preşedinte al Reich-ului, de cancelar şi de şef al forţelor armate. Această lovitură de stat a fost aprobată de Reichswehr şi „ratificată“ în cadrul plebiscitului din 19 august 1934 de 90% din alegători. Deţinător al tuturor puterilor, Fuhrer-ul avea de acum încolo mână liberă să pună bazele statului totalitar şi rasial şi să guverneze în conformitate cu doctrina nazistă.

Baza ideologică a nazismului a fost fundamentată pe o serie de idei ale doctrinelor: social-darwinismului politic (Otto Ammon, Vacher de Laponge), rasismului (Joseph-Arthur de Gobineau, Houston Stewart Chamberlain), ale elitismului politic şi iraţionalismului. Temele majore ale nazismului au fost: rasismul, antisemitismul, exaltarea misticului, teoria spaţiului vital, cultul violenţei etc. Nazismul nega drepturile şi libertăţile sociale şi individuale, cultura umanistă, definită drept „cultură iudeo-creştină“, distruge statul parlamentar, partidele politice, democraţia. Un loc important îl ocupa cultul şefului charismatic, fundamental rasial. Fuhrerul era sufletul rasei, dreptul său şi statul, este legea, în afara istoriei.

Dreptul în viziunea nazistă îşi avea izvorul în rasă. Rasa superioară, ariană, era rasa germană. De aici aberaţia că dreptul rasei germane era singurul drept, care ducea la negarea suveranităţii tuturor celorlalte popoare şi legitimea politica de genocid.

Concepţia despre lume a nazismului, aşa cum a fost formulată de Hitler în „Mein Kampf“ şi de alţi doctrinari nazişti (Rosemberg, E. Krieck) se baza pe ideea că, comunitatea rasială – germană (Volk) fondată pe „sânge şi pământ, limbă şi cultură“, era superioară tuturor celorlalte. Aplicând teoriile darwiniste ale „luptei pentru viaţă“ şi ale „selecţiei speciilor“ la istoria omenirii, Hitler o explica pe aceasta prin lupta raselor, dominaţia lumii trebuind să revină celei mai dotate dintre rase: aceea a arienilor blonzi, ai căror singuri reprezentanţi puri erau germanii.

Din aceste postulate nebuloase decurgea toată doctrina. Un stat fondat pe „principiile aristocratice ale naturii“ şi căruia îi revenea sarcina de a asigura dominaţia „rasei de stăpâni“, păstrându-i acesteia puritatea. O societate ierarhizată, ce selecţionează pe „cei mai buni“ pentru a-i plasa în posturile de comandă, şi în întregime unită în jurul şefului său. O politică externă vizând să integreze în Reich toate popoarele de „cultură germanică“, apoi să cucerească un „spaţiu vital“, necesar dezvoltării rasei superioare şi, în sfârşit să domine durabil lumea (tema „Reichului pentru o mie de ani“). (5; 310)

Pentru a atinge aceste obiective, în concepţia lui Hitler Germania trebuia să poarte un război, ceea ce implica o populaţie numeroasă, o tânără generaţie sănătoasă şi puternică, călită prin exerciţii fizice şi gata oricând la orice sacrificiu şi, mai ales, o coeziune „rasială“ obţinută prin eliminarea forţelor „dizolvante“ ale societăţii germane, în primul rând a evreilor.

Politica rasială a celui de-al III-lea Reich comporta în primul rând măsuri aşa-zise de „protejare a rasei“: încurajarea natalităţii la germani şi scăderea ei în rândul „adversarilor arienilor“, dar, de asemenea, măsuri aberante, justificate de cercetările biologilor şi antropologilor devotaţi regimului care au deschis calea genocidului: sterilizarea indivizilor „taraţi“, eliminarea fizică a bolnavilor incurabili şi bătrânilor neputincioşi. A fost pusă în aplicare o legislaţie rasială, dirijată în principal împotriva israeliţilor, acuzaţi pentru toate relele naţiunii germane şi, mai ales, de a-i distruge substanţa şi coeziunea prin „intelectualismul“lor, „internaţionalismul“ lor şi „individualismul“ lor.

Trei ani după cucerirea puterii, totalitarismul hitlerist -“noua ordine“- a fost deja mai avansat şi mai bine pus în practică decât omologul său italian. Peste guvernatori atotputernici, Fuhrerul deţinea toată puterea. Membrii guvernului, prieteni personali şi înalţi demnitari ai partidului, nu aveau decât un rol de executanţi, iar Reichstag-ul a trebuit să se mulţumească cu a-i asculta discursurile şi a-i aclama deciziile. N.S.D.A.P., partidul unic plasat din 1934 sub conducerea lui Rudolf Hess, dublează şi controlează administraţia locală. Mobilizarea ideologică a operat prin intermediul unei propagande omniprezente. Presa, radioul, cinematografia, tipăriturile erau strict supravegheate. Bibliotecile erau supuse epurărilor. A fost împiedicată orice opoziţie intelectuală.

Regimul a folosit marile mijloace de informare în masă şi importantele parade de la Nurnberg sau Berlin, pentru a mobiliza şi fanatiza masele germane. Naziştii au procedat la o strictă epurare a personalului didactic, au revizuit manualele şcolare şi exercitând asupra studenţilor şi profesorilor un control riguros. Căutau să formeze „corpuri şi suflete disciplinate“ decât inteligenţe cultivate. Hitler a pus accentul pe organizarea tineretului dependent de partid creind în acest scop organizaţii specifice.

Aparatul represiv a fost de o eficienţă redutabilă. Alături de SA, Gestapo şi SS – sub ordinele lui Hitler, Himmler – a creiat un corp de poliţie, însărcinat cu afacerile murdare ale regimului şi creuzet al unei noi aristocraţii războinice – constituiau instrumentele unei represiuni de teroare. Metodele au fost de o brutalitate şi sălbăticie rare: asasinate, torturi, „sinucideri“ organizate, deportări în lagăre de concentrare. În aceste condiţii, opoziţia împotriva regimului a fost treptat eliminată. Singurele forţe rămase după 1936 au fost cea din armata (supusă frecvent epurărilor) şi cea din sânul Bisericii catolice. Nazismul a fost un fenomen care nu a stat pe baze raţionale.