Draft prof univ dr. Ioan Chiper

Bibliografie

1. 
   Brătianu Gheorghe I, Formule de organizare a păcii în istoria universală, curs ţinut la Facultatea de Filozofie şi Litere a Universităţii Bucureşti, 1943-1947.
   
2. 
   Iacobescu Mihai, România şi Societatea Naţiunilor. 1919-1929, Bucureşti, 1988.
   
3. 
   Kissinger Henry, Diplomaţia, Bucureşti, 1998.
   
4. 
   Duroselle J. B., Histoire diplomatique de 1919 a nos jours, Cinquiéme édition, Paris, 1971.
   
5. 
   Bendiner Elmer, A time for Angels. The Tragicomic History of League of Nations, New York, 1975
   
6. 
   Lenin V. I., Opere complete, ed. a II-a, vol. 41, Bucureşti, 1965.
   
7. 
   Taylor A. J. P., Originile celui de-al doilea război mondial, Iaşi, 1999.
   
8. 
   Milza Pierre, Berstein Serge, Istoria secolului XX. Sfârşitul „Lumii Europene“ (1900-1915), vol. I, Bucureşti, 1998.
   

EVOLUŢII ECONOMICE ŞI SOCIALE ÎN LUMEA POSTBELICĂ ŞI IMPACTUL LOR POLITIC.

Prima conflagraţie mondială ca şi pacea care i-a urmat au pus în faţa popoarelor probleme dificile în ceea ce priveşte refacerea şi readaptarea economiilor naţionale la realităţile postbelice. Europa nu numai că a pierdut monopolul economic pe care l-a avut asupra întregii lumi dar şi multe din noile state apărute pe scena politică s-au transformat din clienţi în concurenţi. Sistemul de tratate de la Versailles a eliminat războiul din perspectiva operaţiunilor militare, confruntările în plan economic au continuat confirmând parcă aserţiunea că popoarele „aleargă zadarnic după un echilibru care niciodată nu este ajuns“. (1; 6)

Refacerea şi reconstrucţia economiilor naţionale în principalele state europene au necesitat rezolvarea mai multor probleme dintre care cele mai importante erau cele referitoare la alegerea modelului optim de dezvoltare economică şi refacerea fluxurilor comercial-financiare intra şi extraeuropene din perioada antebelică.

1. Remodelarea şi refacerea economică
după prima mare conflagraţie mondială

Refacerea postbelică, prefacerile adânci de restaurare pe baze moderne a economiilor noilor state europene, care trebuiau să le asigure demnitatea în lume şi succesul în competiţia pe piaţa mondială cu ţările industrializate din centrul şi apusul continentului, deveneau posibile numai prin promovarea progresului tehnic, prin sporirea investiţiilor de capital, prin accelerarea şi diversifi­carea producţiei de fabrică şi a întregii economii, prin creşterea ponderii produsului social şi a venitului naţional, prin acordarea unei importanţe mai mari factorilor autohtoni – mijloace băneşti, forţă de muncă şi de conducere – şi restrângerea penetraţiei finanţei străine, prin sporirea rolului intervenţionist al statului şi a contribuţiei învăţământului, ştiinţei şi culturii în activitatea economică. Doar în acest mod se putea ajunge la administrarea şi valorificarea optimă a resurselor de materii prime şi de energie umană şi materială în condiţiile în care întreaga lume a intrat în cursa de refacere şi de dezvoltare economică. (1; 39-40)

Faptul că Europa a pierdut competiţia economică în faţa „Lumii Noi“- în special SUA şi Japonia – iar efortul de reechilibrare s-a produs în folosul acestora din urmă a impus nu numai factorilor de decizie politică şi capitaliştilor din principalele ţări europene ci şi elitei intelectuale din domeniul economicului să se aplece asupra studierii şi găsirii unor noi modele economice de dezvoltare pentru ţările lor.

Teoreticienii, dar şi analiştii economici au atras atenţia încă de la finele conflagraţiei (1918) că viaţa economică a statelor se îndreaptă spre organizări unitare, înţelegând prin aceasta formarea de carteluri, trusturi, etc., ceea ce implica principiul solidarităţii între stat şi întreprinderea economică particulară. Această solidaritate era cerută de faptul că lupta economică nu se mai desfăşura „de la persoană la persoană ci de la organizare la oraganizare“ (2; 3).

Modelul spre care s-au îndreptat principalele state europene a fost cel american. Aspiraţia spre americanizarea economică a Europei a fost, în mare parte, legitimă căci nicăieri în lume nu s-a experimentat mai mult ca în SUA. în ceea ce priveşte restructurarea raţională a activităţilor de producţie, schimb şi de consum, gestionarea administrativ ştiinţifică a întreprinderii etc.

Europa avea nevoie de creşterea valorii utile a forţei de muncă mai ales în condiţiile unei accentuate crize a braţelor de muncă determinată de pierderea atâtor vieţi omeneşti în anii conflagraţiei. Prin introducerea pe continentul european a principiilor taylerismului s-a rezolvat această problemă deoarece şi economiile europene au început să raţionalizeze raporturile dintre folosirea optimă a utilajului, divizarea lucrului după criteriul eficienţei optime, şi consumul de materii prime, combustibil, finanţe şi forţă de muncă. (3; 512)

Nevoia de noi modele pentru economia europeană era justificată de Max Weber prin necesitatea organizării raţionale a muncii şi restabilizării activităţilor economice (4; 13-15). În România o serie de mari spirite ale timpului cereau remodelarea şi regândirea economiei. Nicolae Iorga vorbea la începutul deceniului patru de adaptarea „ritmului american în Europa“ (5; 194) iar Mihail Manoilescu cerea în Parlamentul României măsuri pentru organizarea muncii, care, inevitabil conducea la ordonarea societăţii (1; 43).

În confruntarea de modele şi doctrine în plan teoretic la diferite congrese şi reuniuni ale specialiştilor dar şi în plan aplicativ, cea mai mare şansă a avut-o liberalismul care a dominat nestingherit în economie toată epoca modernă, deşi gravele consecinţe ale războiului i-au deschis perspective sumbre dar pe care le-a depăşit după grava criză economică din anii 1929-1933.

Modelul liberal a reprezentat vectorul principal al gândirii economice, în confruntarea cu alte doctrine şi modele economice chiar dacă după Versailles el a trebuit să-şi adauge la paradigmele de bază unele particularităţi cum au fost sporirea interveţionismului etatist în economie, sublinierea scopului de utilitate publică, organizarea producţiei industriale, impunerea principiului individua­lismului în folosul statului şi al colectivităţii, stabilirea unui regim de circulaţie şi de distribuţie apropiat de idealul de dreptate. Prin acestea liberalismul s-a regenerat şi s-a transformat în neoliberalism. Modelul se deplasează de la clasic la neoclasic în organizarea economiei, de la faza atotputerniciei întreprinzătorului particular la aceea a implicării statului. (6; 86)

Neoliberalismul, deci, a reprimit bagajul teoretic al liberalismului, renunţând la tezele circum­stanţiale depăşite şi a menţinut tot ceea ce era peren. Acest model, în noile realităţi apărute în primii ani postbelici, era mai apropiat de cerinţele economiei moderne şi dinamice, şi a dovedit că ridicarea prestigiului material şi spiritual al Europei nu putea avea loc decât prin valorificarea maximă a bogă­ţiilor naturale şi a resurselor umane. Intervenţia statului în economie a fost dictată de noile practici din relaţiile economice mondiale – protecţionismul în primul rând, dar şi de atenuarea arbitrariului pieţei, de corelările fiscalităţii cu inflaţia etc. Formele concrete de intervenţie a statului în economie au diferit de la un stat la altul, în raport de condiţiile şi tradiţiile social-economice din fiecare ţară.

Modelul de economie dirijată a fost inspirat de ideologiile totalitare de stânga – bolşevismul – şi de dreapta – fascismul şi nazismul. Noţiunea şi sensurile economiei dirijate, ca nou model economic s-au impus în Est prin consolidarea statului sovietic şi în vest în condiţiile apariţiei şi declanşării crizei economice mondiale. (1; 64)

Penetraţia modelului planificării, influenţată, în parte, de efectele aplicării lui în URSS şi de eficienţa şi rapiditatea cu care fascismul a acţionat în timpul crizei economice (1929-1933), va determina acu­mularea de argumente pro şi contra între adepţii economiei de piaţă şi cei ai economiei planificate.

Printre alte modele care au circulat în teoria şi practica economică europeană a fost şi corpo­ratismul. Acesta preconiza asocierea muncitorilor în corporaţii în opoziţie cu sindicatele şi condu­cerea economiei prin metode dirijiste. Corporatismul, deşi teoretic a fost studiat şi în alte ţări decât cea în care a apărut (Italia), n-a avut o coerenţă suficientă pentru a constitui calea ideologică intermediară între liberalism şi etatism. (3; 157)

Din punct de vedere al evoluţiei principalelor economii în primii ani după încheierea conflagraţiei mondiale dezvoltarea a fost inegală şi cu efecte diferite de la o ţară la alta. Dovadă că, în anul 1925, faţă de 1913, indicele producţiei a fost de 121, 6 la global, de 103, 5 în Europa şi de 148, o în SUA (1; 74). Succesul economiei americane s-a datorat „abundenţei capitalurilor“, creşte­rii puterii de cumpărare şi procesului de concentrare a producţiei şi capitalurilor sub raportul progresului tehnic şi ştiinţific. Abundenţa capitalurilor americane a facilitat plasamentul dolarilor în afara ţării, bancherii americani dorind să devină şi bancherii lumii. Edificator este creşterea de la 7 miliarde de dolari plasaţi în străinătate în 1919 la 17 miliarde în anul 1929. În afară de beneficiile pe care le-au adus aceste capitaluri americanilor, ele le-au permis acestora să controleze sursele de materii prime indispensabile ţării: petrol, cauciuc, cupru, nitraţi. În Mexic, de exemplu, jumătate din întreprinderile economice aparţineau, în acest timp, americanilor. (7; 132)

Economia SUA a intrat în faza „capitalismului bunăstării“. Toate sectoarele economiei cunosc o dezvoltare importantă. Cea mai dinamică a fost industria automobilului. De la 4000 de vehicule care se produceau în 1900, ea ajunge la 1. 500. 000 în 1921 şi la peste 4. 800. 000 în 1929. Industria con­strucţiilor s-a dinamizat în perioada prosperităţii şi a apariţiei blocurilor „zgârie nori“.

Automobilele, industria electronică şi aviaţia au stimulat dezvoltarea noilor surse de energie, electricitatea şi petrolul. Producţia de petrol creşte de la 33 milioane tone în 1913 la 138 milioane tone în 1929.

Economia statelor europene cunoaşte o perioadă de prosperitate însă sprijinită pe o fundaţie nepermanentă şi precară care s-a prăbuşit brusc. (1; 73) Ea n-a putut să ţină pasul cu economia americană şi pentru că o mare parte a producţiei a fost orientată spre reconstrucţia a tot ceea ce războiul a distrus sau ruinat. Avansul economiei europene luată ca întreg a fost întârziat cu opt ani, aceasta însemnând că volumul producţiei din 1929 a totalizat ceea ce s-ar fi realizat în 1921 dacă n-ar fi fost războiul şi dacă ritmul de creştere anterioar anului 1914 s-ar fi menţinut.

Luate însă separat, unele state de pe continent au fost mult mai sever afectate, ceea ce-a deter­minat ca însăşi opera de refacere şi de dezvoltare să difere prin rezultate. În Marea Britanie, de exemplu, dificultăţile economice s-au prelungit aproape un deceniu. Aici, cerinţele de război au impus accentuarea intervenţionismului de stat ilustrat prin protejarea, prin măsuri vamale, unor industrii şi pentru control deplin asupra căilor ferate şi asupra sectorului minier. După război, până la apariţia crizei mondiale, economia engleză, trecută în regim de pace, a avut de înfruntat mari dificultăţi în folosirea braţelor de muncă demobilizate, restabilirea progresului în producţia de cărbune şi metalurgie. Urmarea, producţia de cărbune a scăzut de la 240 milioane tone în 1920-1924 la 227. milioane tone în etapa 1925-1929. Producţia în metalurgie a scăzut de la 9,2 milioane tone la 6,3 milioane la fontă şi de la 9,7 la 7,4 milioane tone la oţel pentru aceeaşi perioadă. Din această pricină valoarea exportului britanic a reprezentat doar 37% în anul 1929 din nivelul anului 1913. Ponderea de 14% pe care o avea Anglia în comerţul mondial în 1928 era sub nivelul antebelic cu două procente. (9; 30)

La rândul ei, Franţa, dominată de ideea că, după marea revoluţie din 1789, destinul Europei era legat de destinul ei, a arătat interes pentru dezvoltarea economică. Criza de readaptare la economia de pace a fost depăşită până în anul 1924. După această dată unele ramuri – metalurgia, construcţia de maşini, aeronautica etc. – au cunoscut creşteri semnificative. Producţia de cărbune a crescut de la 34 milioane tone în anii 1920-1924 la 52 milioane în perioada 1925-1929, cea de oţel pentru aceeaşi perioadă, de la 1, 8 la 9, 4 milioane tone.

Pentru Germania, primii ani de după conflagraţie au fost deosebit de dificili. Redresarea finan­ciară din 1924 şi „ghiftuirea“ cu capitaluri străine a economiei germane (9; 10) au determinat creşteri importante în sectoare ale economiei germane. În intervalul 1925-1929, Germania a produs mai mult cărbune şi oţel decât Franţa şi Anglia la un loc. Flota comercială a urcat rapid pe locul patru în lume.

Ţările mijlocii şi mici din Europa au cunoscut evoluţii diferite din punct de vedere economic. Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia, au cunoscut un boom economic, iar în alte ţări cu situaţii mai dificile fiind necesară intervenţia Ligii Naţiunilor pentru a se redresa, cum a fost cazul în Austria şi Ungaria. În România, politica liberală „prin noi înşine“, a condus la o creştere economică evidentă şi la apariţia de mari unităţi industriale: I.A.R. – Braşov; Malaxa – Bucureşti; Uzinele Copşa Mică şi Cugir etc.

Dezvoltarea economică a lumii în primul deceniu postbelic a fost brusc stopată de criza economică declanşată de marele crah financiar de pe Wall Street.