Draft prof univ dr. Ioan Chiper

2. De la „democraţiile populare“ la „socialismul dezvoltat“

Toate aceste partide comuniste aveau o concepţie comună despre internaţionalism şi o filozofie similară a disciplinei de partid. Membrii de partid trebuiau să se supună orbeşte ordinelor sosite de la conducerea comunistă. Această logică militaristă a fost denumită centralism-democratic. Partidele aveau în fruntea lor revoluţionari de profesie majoritatea formaţi la şcoala Comintermului. Educaţi „în gândirea stalinistă credeau cu toţii în teoria intensificării permanente a luptei de clasă şi au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a creia un sistem represiv prin care toate tendinţele critice să poată fi imediat eradicate“ (1; 69).

Aceşti lideri au condus „democraţiile populare“ în menghina stalinismului matur. Acesta era caracterizat prin imitarea forţată a instituţiilor politice, administrative şi culturale sovietice, arbitrariul politic şi birocratic, teroarea poliţiei, privaţiuni economice pentru a se realiza programe ambiţioase de investiţii, dependenţă de tip colonial faţă de URSS, izolarea faţă de lumea liberă, etc.

Moartea lui Stalin, pe 5 martie 1953, a provocat o mare nelinişte în URSS. Urmaşii acestuia, au încercat să găsească soluţiile pentru a evita o nouă dictatură personală. Încă din primele zile şi-au propus să „restbilească legalitatea socialistă“. Distinderea economică şi socială este însoţită în URSS de o anumită destindere politică. În politica externă N. Hruşciov insistă pentru realizarea unei politici de destindere care are la bază trei principii „coexistenţa paşnică, caracterul evitabil al războaielor între state cu sisteme politice diferite şi pluralitatea căilor spre socialism“ (2; 387). În Uniunea Sovietică procesul destalinizării nu va pune deloc sub semnul întrebării principiile plani­ficării şi conducerii centralizate ale economiei. El diminuează rolul Comitetului Central, însă nu reduce drastic privilegiile nomenclaturii partidului.

Imediat după moartea lui Stalin, conducerea sovietică a început o reevaluare a relaţiilor ei cu ţările satelit deoarece în, Bulgaria, Cehoslovacia şi Germania de Est au avut loc revolte provocate de condiţiile de viaţă şi muncă. Tancurile sovietice au reprimat demonstraţiile est-germane iar conducerea comunistă a ţării le-a interpretat drept „insurecţie fascistă“ (7; 233). Aceste evenimente vor determina pe sovietici ca, în mai 1955, să întreprindă un nou pas spre instituţionalizarea hegemoniei lor în Europa de Est, creând Pactul de la Varşovia, ca o alianţă militară bazată pe afinitate ideologică. În compunerea acestuia au intrat Albania, (care o părăseşte în 1968), Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Polonia, România, Ungaria şi URSS.

Totuşi şocul creat de campaniile de destalinizare duse de Hruşciov a afectat ţările est-europene. Demolarea mitului lui Stalin şi apelurile lui Hrusciov pentru abordarea creatoare a doctrinei revoluţionare au dat gânditorilor neortodocşi curajul să pună la îndoială chiar fundamentele ordinii existente. De la sfârşitul anilor ’50 până la începutul anilor’60 toate ţările est-europene au cunoscut, în grade diferite, apariţia unor tendinţe revizioniste în ceea ce priveşte ideologia marxistă. Acestea au fost mai pregnante în Polonia şi Ungaria, unde politica de socializare a fost nu numai accelerată şi prost privită de populaţie, dar provocase şi efecte economice catastrofale.

În aceste condiţii secretarul general al partidului, M. Rakosi, stalinist înveterat a fost nevoit să cedeze guvernarea unui comunist moderat, Imre Nagy. Acesta a format un guvern de coaliţie (27 octombrie 1956) care şi-a propus să lichideze monopolul unui singur partid. La 1 noiembrie Ungaria a anunţat că se retrage din Tratatul de la Varşovia şi că va promova o politică de neutra­litate. La 4 noiembrie 1956 Ianoş Kadar a constituit un guvern opus lui Nagy şi a făcut apel la Armata Roşie pentru a învinge „Contrarevoluţia“.

Trupele sovietice au intervenit brutal. Cinci zile mai târziu, insurecţia era zdrobită şi visul unguresc de libertate terminat fără ca Vestul, încurcat în „afacerea“ Suezului, şi care oricum nu era în stare să reacţioneze, să fi putut interveni altfel decât prin discursuri în favoarea Ungariei.

Următoarea „democraţie populară“ care a pus la încercare parametrii flexibilităţii sovietice poststaliniste în şi peste Europa Centrală şi de Est a fost România. Câtă vreme în Polonia decompresiunea poststalinistă fusese facilitată de moartea lui Beirut, iar în Ungaria fusese sabotată de dogmaticul Rakosi, în România ea a fost orchestrată de către Gheorghe Ghiorghiu-Dej însuşi, care, la o plenară a C. C. al partidului, în zilele de 19 şi 20 august 1953, a dat tonul autocriticii politice, iniţiind conducerea colectivă şi recunoscând fixaţia excesivă din trecut asupra industriei grele în detrimentul agriculturii şi al consumului. Liderii români au navigat cu abilitate şi pricepere pe „mările furtunoase“ ale anului 1956. Au parat atacul lui Hruşciov asupra lui Stalin, cu afirmaţia că în România problema stalinismului s-a rezolvat încă din anul 1952, prin debarcarea trio-ului Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu consideraţi deviaţionişti.

Baza tensiunilor româno-sovietice din anii 1960 a fost refuzul comuniştilor români de a accepta aşa zisul proiect de modernizare a CAER, prin care România devenea ţară furnizoare de materii prime şi agricole pentru ţările socialiste dezvoltate din bloc. Acest fapt i-au îndreptat pe conducătorii români către China, în disputa ideologică cu URSS dar şi către Vest de unde au obţinut tehnologia necesară procesului de industrializare. La începutul anului 1963 România a încetat să mai bruieze emisiunile radio ale Vestului şi aprobase publicarea unor opere declarate până atunci inacceptabile ideologic pentru cultura socialistă.

În Cehoslovacia, singura revizuire a stalinismului, pe care Antonin Novotny a permis-o, a fost măsura de a exclude imputarea de titoism din acuzaţiile contra lui Rudolf Slansky şi a co-inculpaţilor acestuia. Unele dintre victimele supravieţuitoare ale epurărilor au fost eliberate discret din închisori. Inflexibilitatea lui Novotny a fost facilitată de stabilitatea economică şi dezvoltarea de care beneficiase Cehoslovacia în anii ’50.

Angajamentele lui Hrusciov de reconciliere cu Tito şi denunţare a lui Stalin de la jumătatea anilor ’50 au fost profund tulburătoare pentru conducătorii albanezi. Făcându-i curte lui Tito, sovieticii păreau dispuşi să sacrifice securitatea şi independenţa Albaniei lăsând-o la discreţia Iugoslaviei. Relaţiile dintre URSS şi Albania au devenit extrem de tensionate, Hrusciov încercând şi o lovitură de stat camuflată împotriva lor, în anul 1960. După eşecul puciului, URSS a trecut la un atac public împotriva conducerii comuniste albaneze. China maoistă a compensat prompt Albania faţă de ostracizarea sovietică ajutând-o ideologic, material şi politic.

Iugoslavia, între anii 1950-1970, a avut o evoluţie contradictorie. După ce fusese prima ţară „aliat clientelară“ care sfidase Moscova şi experimentase un stil diferit de comunism, a trecut la o politică dogmatică, încetând să fie singura ţară care făcea valuri în lumea comunistă. (5; 260) După întâlnirea Tito-Hrusciov din august 1957, de la Bucureşti, Iugoslavia a devenit prima ţară din afara sferei de influenţă sovietică care a recunoscut R.D. Germană, iar Tito a început să laude internaţionalismul proletar şi să critice vehement NATO.

Aceste evenimente păreau să semnifice stoparea tendinţelor de căutare a unor căi naţionale spre socialism. Acest lucru este ilustrat şi de susţinerea guvernelor staliniste de către China care urmărea să se substituie URSS la conducerea lumii comuniste. Ca o dovadă a acestor ambiţii, Mao Zedong a obţinut, în noiembrie 1957, în timp ce la Moscova se sărbătorea cea de-a 40-a aniversare a revoluţiei din octombrie, redactarea unei Declaraţii Comune elaborate de toate partidele comuniste de la putere în care se afirma unitatea lagărului socialist, adică monolitismul. Tito refuză să semneze declaraţia şi elaborează o alta în care insistă pe egalitate, independenţa partidelor şi neamestecul în treburile lor interne. Dezacordurile între partidele comuniste din URSS şi China au devenit foarte mari şi ruptura este făcută publică la Congresul al XXII-lea al PCUS din 1961. De aici înainte va exista şi o „cale chineză“ către socialism (2; 299).

China până la acest moment s-a inspirat în mare măsură din modelul stalinist. Ea a adoptat un plan cincinal, a naţionalizat întreprinderile, a colectivizat pământurile. În anul 1953 considerând opera de reconstrucţie încheiată liderii comunişti chinezi au decis să treacă la o nouă etapă de dezvoltare şi abandonează modelul sovietic. La iniţiativa lui Mao Zedong a fost lansată o nouă strategie „Marele salt înainte“ pentru „a ajunge din urmă Anglia în cincisprezece ani“. Iniţial se părea că strategia va da roade dar criza economică din anii 1959 şi 1961 a făcut ca eşecul să fie total. Acest eşec a „marelui salt înainte“ a scos la rampă contradicţiile latente din sânul conducerii partidului comunist chinez. Deşi Mao a trebuit să-şi facă „autocritica“ în faţa partidului cu privire la „marele salt înainte“ el nu şi-a pierdut influenţa şi rolul decisiv în conducerea partidului. În luna mai 1963 a lansat o campanie pentru a „ridica“ spiritul revoluţionar şi a combate revizionismul în sânul partidului.

În continuarea „mişcării de educaţie socialistă“ Mao a lansat, în octombrie 1965 revoluţia culturală. Aceasta a fost pe punctul de a arunca China în plină anarhie datorită luptei deschise între adepţii lui Mao şi revizionişti. Victoria lui Mao a fost marcată de eliminarea din partid al adversarului cel mai puternic a lui Mao, Lin Shaogi.

Dezvoltarea economică şi socială a ţărilor comuniste în a doua jumătate a anilor ’50 şi începutul anilor ’60 a fost inegală deşi au promovat majoritatea cam aceeaşi politică economică. Una din explicaţii a fost şi ajutorul preferenţial al sovieticilor pentru unele ţări frăţeşti. Iată, de exemplu, vânzările de petrol sovietic subvenţionat au protejat economia cehoslovacă pentru un lung răstimp de impactul escaladării preţurilor mondiale la energie. În industrie s-a promovat în continuare, dezvoltarea ramurilor aşa zise „grele“. În agricultură partidele comuniste nu s-au dezis de metoda cooperativizării compacte a agriculturii. Către începutul anilor ’60 conducătorii ţărilor est europene, cu excepţia Poloniei, au declarat că în ţările lor agricultura a fost pusă pe baze socialiste. În virtutea faptului că atât în industrie cât şi în agricultură poziţiile dominante erau ocupate de sectoarele de stat, liderii comunişti au afirmat că au încheiat, în ţările lor, construirea bazelor socialismului.

Pornind de la aceste afirmaţii la Congresul al XXII-lea al PCUS liderii sovietici au declarat că este posibilă trecerea concomitentă a statelor est-europene la comunism. Această teză a fost susţinută de majoritatea partidelor comuniste est-europene. T. Jivkov, de exemplu, declara că Bulgaria „la răscrucea anilor ’70-'80 va începe trecerea treptată spre comunism“. Conducătorii cehoslovaci au afirmat că „generaţia noastră va trăi în comunism“ (7; 241). Liderii altor partide au fost mai rezervaţi în ceea ce priveşte posibilitatea aplicării principiului comunist „De la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după necesităţi“. Era evident încă de la începutul anilor ’60 că metodele comuniste de gestionare a economiei vor pune piedici serioase în dezvoltarea ei.

Iugoslavia a înţeles că este necesară o reformă economică însă ea n-a fost dusă până la capăt. Totuşi în anul 1965 o serie de măsuri au fost luate şi ele au fost benefice pe termen scurt. Statul n-a mai acordat bani întreprinderilor aflate în dificultate. Băncile au devenit independente şi Republicile au captat o mai mare autonomie în gestiunea economică, dar acest lucru n-a condus la eliminarea disproporţiilor de dezoltare dintre ele.

Dificultăţile economiei poloneze din anii ’60 au declanşat o serie de greve şi demonstraţii de stradă. A fost demis din postul de conducător al partidului W. Gomulka găsit vinovat şi a fost ales, în decembrie 1970, E. Gereg.

Ungaria a încercat şi ea să ia o serie de măsuri care să conducă la o revigorare economică. Cea mai importantă a fost cea prin care o parte din funcţiile îndeplinite de ministere au fost cedate întreprinderilor însă fără să fie afectată planificarea centralizată.

Economia românească a cunoscut un ritm impresionant de dezvoltare în această perioadă. Apar ramuri industriale noi şi se consolidează cele vechi. Însă ea a continuat să fie subminată de „tradiţionalul călcâi al lui Ahile“- slaba productivitate agricolă. „Victoria“ totală a colectivizării din primăvara anului 1962 – deşi a fost considerată un real succes de partid – n-a făcut decât să agra­veze problema economică întrucât fermele colective erau notorii pentru eficienţa şi productivitatea scăzută în raport cu cele particulare.

Cu toate că şi în România au existat greve ocazionale, în probleme muncitoreşti de rutină acestea nu au catalizat genul de alianţă între muncitori şi „inteligenţe“ care să preseze spre reforme social politice ca în Polonia sau în Cehoslovacia. „Inteligenţei“ româneşti i-a lipsit aura de con­ştiinţă a naţiunii pe care o posedaseră intelectualitatea maghiară şi cea poloneză sau cehoslovacă, ea rămânând destul de departe de suferinţele muncitorilor şi ţăranilor.

Nicolae Ceauşescu i-a succedat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la cârma partidului după decesul acestuia. Aceasta a continuat linia politică a predecesorului său, care îl definise drept un „naţional-comunist“, de industrializare rapidă, însoţită de o autonomie în politica externă. „Urmărind o politică externă autonomă, Ceauşescu a reuşit nu numai să ofere Occidentului prilejul să exploateze o breşă aparentă în blocul comunist, dar să şi stimuleze antipatia poporului faţă de stăpânul sovietic“ (6; 127). România a fost prima ţară din blocul răsăritean care nu a rupt relaţiile diplomatice cu Israelul după „războiul de 6 zile“ aşa cum a dictat Moscova.

Deşi beneficiar al moştenirii răposatului sau mentor, Ceauşescu s-a distanţat de nimbul lui Gehorghe Gheorghiu-Dej prin denunţarea crimelor şi abuzurilor săvârşite de securitate în timpul conducerii acestuia. În acelaşi timp, românii începuseră să se bucure de o îmbunătăţire a nivelului de trai, pe care a simţit-o, cu excepţia Albaniei, întreaga Europă Răsăriteană la începutul anilor ’70.

Politica externă a României în anii ’60 şi ’70, sub Nicolae Ceauşescu, a dovedit o continuitate care a lipsit în politica internă. În politica externă, N. Ceauşescu a dovedit aceeaşi îndemânare şi ingeniozitate pe care le-au dovedit Gheorghiu-Dej, însă în politica internă a dovedit opusul acestei atitudini, devenind tiranic şi insensibil la nevoile populaţiei.

Viciile sistemului economic centralizat au ieşit în evidenţă mai mult în Cehoslovacia, ţară industrializată, unde stagnarea era evidentă. Nevoia de reforme a fost înţeleasă şi de o parte a conducerii partidului comunist care a reuşit să-l înlăture din vârful ierarhiei pe A. Novotny, în ianuarie 1968. Lider al P.C. Cehoslovac a devenit A. Dubcek activist vechi dar cu idei reforma­toare, care a dorit să construiască un „socialism cu faţa umană“. Au fost înlăturate cenzura şi şi-au reluat activitatea o serie de partide printre care şi P. Social-Democrat. În aprilie 1968 conducerea PCC a elaborat un plan care propunea un nou model de societate pentru Cehoslovacia. Moscova şi-a exprimat dezacordul şi a devenit alarmată în vara anului 1968 când intelectualii cehoslovaci au dat la 27 iunie 1968 declaraţia „Două mii de cuvinte“.

La 3 august, liderul sovietic Leonid Brejnev a avertizat că „nu putem rămâne indiferenţi faţă de soarta socialismului într-o altă ţară“. (5; 247) La mijlocul lunii iulie a avut loc o consfătuire a cinci state membre ale O.T. Varşovia, la care România nu a participat, care a cerut cehoslovacilor să resta­bilească cenzura, să dizolve organizaţiile necomuniste şi să iniţieze o ofensivă împotriva forţelor antisocialiste. Conducerea cehoslovacă a respins aceste cerer, considerându-le un amestec în treburile interne şi a declarat că P.C.C. nu va reveni la modelul birocratico-poliţienesc de conducere.

Sovieticii au „găsit“ cinci membri din conducerea P.C.C. care au „expediat“ o scrisoare prin care cereau ajutorul „frăţesc“ şi restabilirea „ordinii socialiste“. În noaptea de 20/21 august 1968 trupele Tratatului de la Varşovia – mai puţin cele româneşti – au invadat Cehoslovacia. Au fost arestaţi conducătorii cehoslovaci şi expediaţi la Moscova unde au fost supuşi la presiuni pentru a schimba cursul evenimentelor.

Zdrobiţi psihologic şi incapabili de a mai găsi o soluţie de a se ieşi din dezastrul creat prin ocuparea ţării, Dubcek şi tovarăşii lui au cedat presiunilor sovietice. Invazia a declanşat o furtună de proteste în lumea liberă inclusiv din partea partidelor comuniste.

În blocul sovietic România a adoptat o atitudine şi poziţie curajoasă care a stârnit entuziasmul Occidentului. Nicolae Ceauşescu a criticat vehement invazia şi a cerut retragerea trupelor invadatoare. Folosindu-se de prezenţa masivă a trupelor sovietice de ocupaţie, adversarii reformelor au trecut la ofensivă în aprilie 1969. A. Dubcek a fost destituit din funcţie şi înlocuit cu Gustav Husak. Acesta a insistat ca hotărârile Congresului al XIV-lea al partidului să fie calificate ca ilegale iar agresiunea sovietică drept „ajutor internaţionalist“.