Draft prof univ dr. Ioan Chiper

3. Sfârşitul Războiului Rece

În al doilea rând, Moscova n-a avut „soluţii“ pentru contramăsurile luate de SUA şi principalii săi aliaţi de a instala rachete cu rază medie de acţiune în Europa capabile să anihileze rachetele „SS-20“. Uriaşul sistem defensiv pus la punct de americani la începutul anilor ’80 – inclusiv de a promova S.D.I^** nu numai că i-a şocat pe sovietici dar le-a epuizat şi resursele. Încă înainte de 1985, la Kremlin s-a instalat o adevărată spaimă de un război considerându-se că nu poate fi anihilat avantajul primei lovituri pe care o avea Washingtonul datorită sistemului S.D.I.

Înţelegerea acestui fapt s-a conjugat cu cea de-a treia răsturnare, survenită în plan social şi imagologic (10; 230). În partea a doua a anilor ’70 preşedintele Jimmy Carter a declanşat campania sa pentru drepturile omului, mai întâi în ţările satelite Moscovei şi apoi şi în URSS. Lupta pentru drepturile omului s-a extins în Polonia, stimulată de alegerea, la Roma, a primului papă de origine polonez. Spre sfârşitul anilor ’70 mişcarea de masă Solidaritatea a început să ameninţe regimul comunist al celui mai important satelit sovietic- Polonia. Sovieticii au fost pe cale de a interveni militar în Polonia în decembrie 1980 şi martie 1981, însă mesajele venite fără echivoc de la Washington care arătau că SUA nu va mai avea aceeaşi reacţie ca la invazia din Cehoslovacia i-au determinat să renunţe. Drept urmare criza poloneză s-a extins pe întreg deceniul opt şi a contaminat şi ţările comuniste din vecinătate.

Ronald Regan a considerat că drepturile omului trebuie să fie nu numai un instrument şi mijloc de stăvilire a comunismului, ci şi de înlăturare a sa, de democratizare a societăţilor supuse regimului comunist. Pentru aceasta Regan a ales şi o strategie adecvată: recompensa pentru statele care promovau democraţia şi idealurile sociale specific lumii anglo-saxone şi pedepsirea celor care nu reuşeau chiar dacă acestea nu reprezentau nici o provocare sau ameninţare vizibilă la adresa Americii. Echipa lui Regan a întors pe dos propaganda sovietică: valorile democratice, nu cele cuprinse în Manifestul comunist aveau să fie curentul viitorului. Şi echipa Reagan a fost consecventă. Ea a făcut presiuni în direcţia reformei atât asupra guvernului conservator a lui A. Pinochet din Chile cât şi asupra celui autoritar a lui F. Marcos din Filipine. Primul a fost obligat să accepte alegeri libere care l-au înlocuit, cel de-al doilea a fost răsturnat cu ajutor american. (3; 699)

Preşedintele american R. Reagan a îmbinat optim presiunile militare cu cele umanitare care au domolit ofensiva sovietică şi au provocat adâncirea crizei sistemului comunist. Cele mai multe din cuceririle sovietice ale anilor ’70 au fost anulate. În 1980 a fost pus capăt ocupării Cambodgiei de către Vietnam. Până la sfârşitul anului 1991 trupele cubaneze s-au retras din Angola. Guvernul sprijinit de comunişti în Etiopia s-a prăbuşit în 1995. În Nicaragua, sandiniştii au fost obligaţi să accepte alegeri libere, un risc pe care nici un partid comunist nu fusese vreodată dispus să şi-l asume. În 1989 au fost retrase trupele din Afganistan. Toate acestea au contribuit la declinul sistemului comunist şi la afirmarea prestigiului SUA.

Observând scăderea influenţei sovietice în Lumea a Treia, dar şi declinul ideologiei comuniste, noua echipă de la Moscova în frunte cu Mihail Gorbaciov a hotărât că este imperios necesară renovarea sistemului comunist cu ajutorul unor reforme politice şi economice. Gorbaciov a fixat acţiunii sale o dublă direcţie pe care a definit-o prin noţiunile Glasnosti şi Perestroika. Prima, definită prin Glasnosti, avea ca obiectiv să trezească pe sovietici din letargie printr-un limbaj şi metode ale adevărului. A doua cerea un efort de restructurare printr-un set de reforme pentru a se corela socialismul cu democraţia.

Pentru a reforma sistemul comunist şi a aşeza relaţiile cu ţările satelite, conducerea de la Moscova avea nevoie de timp. Astfel că M. Gorbaciov şi echipa sa au primit cu bucurie ramura de măslin întinsă de R. Reagan la Conferinţa de la Geneva din decembrie 1985. Reformele interne, conduse haotic nu au revitalizat sistemul sovietic ci au adus la lumină slăbiciunile acestuia. Cursa înarmărilor a epuizat economia sovietică în aşa fel încât aceasta n-a mai avut resurse să se autoreformeze în sensul dorit de Gorbaciov. Disponibilitatea lui Gorbaciov de a tolera ceea ce îşi imagina că vor fi nişte schimbări în ţările comuniste satelite nu a condus la apariţia unor conduceri reformiste în Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia ci a unora care au prăbuşit regimul comunist.

În această situaţie Moscova nu a avut de ales decât între a-şi impune cu un ultim efort şi cu preţul unor masive vărsări de sânge propria imagine despre reformă sau a accepta reformele în curs. Pentru prima variantă M. Gorbaciov nu numai că era nepotrivit pentru asemenea rol dar nici nu-l putea juca fără să se discrediteze. Era confruntat tot mai mult cu alegerea între sinuciderea politică şi erodarea lentă a puterii sale politice.

Conducerea reformistă din jurul lui Gorbaciov – flatată, curtată, „chiar mituită de Occident, iar în faza finală, manipulată abil de preşedintele Bush şi cancelarul german Helmuth Kohl“ (12; 232) – a ales varianta a doua. Rezultatul a fost haosul din Europa Centrală şi de Est şi, apoi, capitularea. Gorbaciov a jucat totul pe două presupuneri: că liberalizarea avea să modernizeze Uniunea Sovietică şi că aceasta va fi atunci în stare să se menţină ca mare putere pe plan internaţional. Niciuna din aceste aşteptări nu s-au realizat şi baza internă a lui Gorbaciov s-a prăbuşit la fel de repede ca şi orbita sateliţilor. În 1991 democraţiile au câştigat războiul rece şi confruntarea cu sistemul comunist.