Draft prof univ dr. Ioan Chiper

Bibliografie

1. 
   Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa răsăriteană de la Stalin la Havel, Iaşi, 1997.
   
2. 
   Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Lumea între război şi pace. 1945-1973, Bucureşti, 1988.
   
3. 
   Prof. univ. dr. Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, vol. II, Bucureşti, 1999.
   
4. 
   Andre Fontaine, Istoria războiului rece, vol. II, Bucureşti. 1992.
   
5. 
   Joseph Rothschild, Istoria politică a Europei centrale şi de Est după al doilea război mondial, Bucureşti, 1997.
   
6. 
   Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, 1997.
   
7. 
   Anatol Petrencu, Istoria universală. Epoca contemporană, Chişinău, 1955.
   
8. 
   Titu Georgescu, România în istoria Europei secolului XX 1945-1990, Bucureşti, 1992.
   
9. 
   Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX, după 1973, Bucureşti, 1998.
   

PRĂBUŞIREA REGIMURILOR COMUNISTE EST-EUROPENE ŞI A UNIUNII SOVIETICE ŞI IMPACTUL DEZECHILIBRULUI STRATEGIC PE PLAN MONDIAL.

Prăbuşirea ca şi naşterea comunismului ca formă de organizare politică a unei societăţi au fost în opinia politologilor, istoricilor dar şi a opiniei publice evenimentele care au marcat în mod deosebit istoria secolului al XX-lea. Artizanul uneia dintre cele mai semnificative revoluţii ale timpului său a fost Mihail S. Gorbaciov. El a distrus Partidul Comunist, care fusese organizat cu scopul precis de a acapara puterea şi de a o menţine şi care controlase de fapt fiecare aspect al vieţii sovietice. În urma acestuia, Gorbaciov a lăsat sfărâmăturile unui imperiu care fusese asamblat cu mare efort, de-a lungul a secole întregi. (7; 711).

Cauzele prăbuşirii comunismului nu pot fi reduse la un factor unic. Pentru că un astfel de proces de dimensiuni istorice să se producă, a trebuit ca o mulţime de cauze să interacţioneze şi să creeze un set de circumstanţe ce-au făcut schimbarea să fie urgentă şi de neevitat.

1. Criza comunismului în URSS.
Eşecul reformelor gorbacioviste

Modelul socialismului de tip sovietic s-a dovedit complet inadecvat în condiţiile în care lumea intra în a treia revoluţie industrială. Dar la fel de important a fost şi rolul Occidentului în „anvergura şi repeziciunea schimbărilor din Europa de Răsărit“ (2; 163) şi din Uniunea Sovietică. Occidentul a încurajat apariţia forţelor pluraliste democratice, interesate într-o schimbare sistemică, iar Kremlinul şi-a pus speranţele în reformiştii care aveau în program nu distrugerea ci raţionalizarea mecanismelor economice şi politice existente.

Mihail Gorbaciov a venit la putere, în martie 1985, după ce timp de câţiva ani (1982-1985) succesorii lui L. Brejnev n-au reuşit să modifice structurile de conducere şi organizare a economiei, deşi criza era evidentă. Iuri Andropov (1982-1984) părea a voi să pună în practică o politică de reforme, însă s-a confruntat cu imobilismul structurilor şi rezistenţa sistemului birocratic instaurat de L. Brejnev. Noul secretar general M. Gorbaciov s-a arătat la început de o mare prudenţă plasându-se într-o aparentă poziţie continuatoare a predecesorilor săi. Foarte curând însă a procedat cu mare rapiditate la consolidarea puterii sale, schimbând în câteva săptămâni echipa conducătoare şi îndepărtându-i pe principalii săi rivali. Din acest moment, Gorbaciov a rupt imobilismul erijat în principii de guvernare.

M. Gorbaciov a fixat acţiunii sale o dublă direcţie pe care a definit-o prin două concepte: Glasnosti şi Perestroika. Glasnosti-ul avea drept scop să trezească societatea sovietică din letargie printr-un limbaj şi metode ale adevărului. Prin perestroika societatea trebuia încurajată pentru un ansamblu de reforme prin care se urmărea reconcilierea socialismului cu democraţia. El a încercat să salveze sistemul comunist printr-un proces lent de liberalizare care să ducă la eliminarea trăsăturilor sale cele mai odioase însă fără a aboli fundamentele sale ideologice.

Iniţiind această campanie, M. Gorbaciov a exprimat interesele politice ale birocraţiei sovietice între două vârste şi ale unui anumit grup de intelectuali din preajma partidului, care ajunseseră să se împotrivească corupţiei şi incompetenţei din vremea lui Brejnev. El a militat pentru valorile unei generaţii care îşi asumase ideile celui de-al XX-lea Congres al PCUS, inclusiv cele privind reformele politice şi economice, coexistenţa paşnică cu Occidentul şi revizuirea generală a modelului utopic comunist în sensul umanizării lui.

Punerea în aplicare a conceptului de perestroika a depins total de sprijinul societăţii faţă de care nu se putea spera că economia sovietică ar putea face progrese. Însă conştient de obstacolele ce i se ridicau, Gorbaciov a luat o serie de măsuri pentru a împiedica nomenklatura care ar fi dorit să stopeze procesul reformelor. Astfel el şi adepţii reformelor se vor decide pentru modificarea instituţiilor. În primăvara anului 1989 a fost ales, la capătul unei campanii electorale animate, un Congres al deputaţilor poporului, dintre care o parte a membrilor a fost desemnată pe baza canditaturilor multiple şi câteodată chiar împotriva candidaţilor oficiali ai partidului.

Acest organism a desemnat Parlamentul (Sovietul Suprem) care trebuia să-şi desfăşoare activitatea în intervalul dintre sesiunile Congresului. În fruntea Sovietului Suprem a fost ales Mihail Gorbaciov pe 28 mai 1989. Astfel el s-a pus la adăpost în eventualitatea unei tentative de a fi înlăturat din funcţia de secretar general al partidului. În fruntea armatei, a KGB-ului şi la ministerul de externe au fost numiţi fideli ai procesului de perestroika, concomitent cu modificarea structurilor unor organe de administrare şi conducere începând cu Consiliul de Miniştrii (guvernul) până la conducerea unităţilor social-economice.

În vara anului 1987 a fost elaborată o hotărâre prin care s-a trecut la autonomia financiară. Letargiei brejneviste i-a succedat schimbarea. Liberalizarea intelectuală a permis mijloacelor de informare în masă să se exprime, iar sovieticii au descoperit progresiv „paginile albe“ ale istoriei lor. Destalinizarea, pornită odinioară de Hrusciov, a fost reluată şi dusă până la consecinţele sale logice, reabilitarea victimelor lui Stalin. Au fost reabilitaţi Buharin, Zinoviev, Kamenev, Piatakov şi Radek. Troţki a ieşit din uitare şi a fost lăudat pentru că i s-a opus lui Stalin etc.

Consecinţe importante a avut perestroika şi în domeniul politicii externe a URSS. În această privinţă M. Gorbaciov era convins că programul său nu va putea fi realizat dacă relaţiile externe ale ţării nu se vor schimba în mod radical. Pentru aceasta „trebuie să ne schimbăm poziţia şi să propunem lumii o nouă politică internaţională“ (3; 247-248). Într-adevăr URSS-ul şi-a schimbat liniile esenţiale ale politicii externe. În octombrie 1988 a intervenit un acord între China şi URSS asupra traseului frontierei orientale. Propunerile de limitare a armamentelor nucleare şi convenţionale avansate de Gorbaciov, retragerea în 1989 a trupelor sovietice din Afganistan au făcut din acesta un om care oferă garanţii de pace.

În vara anului 1989, Gorbaciov s-a adresat plenului parlamentar al Consiliului European de la Strasbourg. Cu acea ocazie el a mers mai departe în repudierea doctrinei Brejnev privind suveranitatea limitată. A admis că nu exista un sistem social imuabil şi a sugerat că astfel de transformări ar putea avea loc şi în Europa de Răsărit. Declaraţia lui Gorbaciov de la Strasbourg a fost larg interpretată ca o lumină verde dată reformatorilor din Europa de Răsărit în eforturile lor de a ajunge la un sistem multipartrinic şi la o economie de piaţă, dar mai ales a înlăturat teama de intervenţie a „fratelui mai mare“ pentru a pune capăt reformelor.

Contradicţiile şi limitele perestroicii au făcut ca sistemul politic să nu poată fi reformat. Astfel că, între ceea ce şi-a dorit iniţiatorul reformelor în URSS şi ceea ce a rezultat în final a fost o mare diferenţă. Voinţa de a permite o reală libertate de exprimare în mass-media a antrenat nu numai o sporire a aspiraţiilor pentru libertate şi democraţie, ci şi formularea de critici care n-au vizat numai birocraţia ci şi sistemul comunist însuşi, exprimând preferinţa unui părţi a societăţii sovietice pentru o democratizare de tip occidental. Or, M. Gorbaciov n-a avut în vedere modelul occidental, atunci când a lansat conceptele de „Glasnost“ şi „Perestroika“. Pentru el acestea vizau o perfecţionare a mecanismului social-economic comunist, şi nicidecum răsturnarea regimului politic. Până în anul 1990, atât demersurile cât şi acţiunile politice ale lui Gorbaciov, pendulau între hotărârea pentru reforme radicale şi teama că astfel de reforme vor prăbuşi sistemul comunist.

Pe măsură ce lupta politică între reformatori şi nomenclaturişti s-a intensificat Gorbaciov a înţeles că trebuie să meargă mai departe. La 2 iulie 1990 el afirma că „însăşi logica perestroicii, dificultăţile din domeniul economic şi social ne obligă să schimbăm în mod fundamental sistemul economic. Este vorba de elaborarea unui nou model economic diversificat, cu forme diferite de gestiune şi proprietate, dotat cu o infrastructură modernă“ (3; 243).

Întreaga filozofie a comunismului, aşa cum existase ea de şapte decenii a suferit un declin rapid, ca rezultat al recunoaşterii oficiale a eşecului istoric al sistemului existent. Triumful filozofiei revi­zioniste a declanşat un proces de eliberare a naţionalismului şi a confruntărilor interetnice. A spul­berat mitul poporului sovietic. Discursul optimist consacrat poporului sovietic, internaţionalismului şi progreselor lui, s-a frânt, în 1986, sub lozinca: Kazahstanul pentru Kazahi“ (4; 55).

Anul 1990 a fost anul în care creşterea frământărilor păreau să ducă la punerea în discuţie a Perestroicii ca urmare a resurgenţei sentimentelor naţionale fapt pe care M. Gorbaciov nu l-a prevăzut în planul său de redresare a URSS. Confruntări interetnice au izbucnit în Azerbadjan, Nagorno-Karabakh, Kirghizia, Moldova, iar conflictele naţionale ameninţau coeziunea URSS. Lituania s-a declarat independentă în martie 1990. I-au urmat imediat Estonia, Letonia, Georgia şi Armenia. Alte republici s-au proclamat suverane: Federaţia Rusă, Azerbadjan, Uzbekistan, Turkmenia, Tadjikistan, Moldova, Bielorusia, Ucraina. Legile URSS nu mai erau respectate, condu­cătorii republicilor cereau ca recruţii să nu mai fie încorporaţi în armata URSS.

Conştient de pericol, Mihail Gorbaciov a propus în februarie 1990 un nou tratat stabilind o confederaţie pentru a evita secesiunile. Congresul delegaţilor poporului acceptă proiectul unui referendum cu privire la apartenenţa la Uniune, care ar fi trebiut să aibă loc în primăvara lui 1991. Instaurarea unei puteri prezidenţiale a cântărit foarte mult în evoluţia rapidă a problemei naţionale. Preşedintele Uniunii Sovietice concentra toate puterile Sovietului Suprem şi ale preşedintelui său şi acest lucru a însemnat deposedarea republicilor de autoritatea lor în favoarea puterii centrale şi va duce la o şi mai mare contradicţie între puterea centrală şi republici.

Economia Sovietică a continuat să-şi înrăutăţească starea. Toate reformele preconizate până atunci de Gorbaciov nu au reuşit decât să sporească lipsurile dezorganizând angrenajele tradiţionale fără a fi înlocuite cu noi circuite. Această situaţie a generat frământări sociale şi greve. Acest lucru îl va deter­mina pe Gorbaciov să treacă la măsuri radicale care anunţau moartea sistemului economic socialist. Plenara din februarie 1990 a aprobat abandonarea rolului conducător al partidului introducând astfel multipartidismul şi trecerea la un regim prezidenţial democratic. În momentul în care M. Gorbaciov şi-a sporit prerogativele o parte din radicalii reformişti se vor distanţa şi apoi îl vor părăsi.

În decembrie 1990, E. Şevarnadze şi-a dat demisia din funcţia de ministru de externe pentru a protesta împotriva avansării către dictatură în URSS. (5; 168). La rândul lui, B. Elţîn a criticat în Parlament sporirea prerogativelor preşedintelui URSS. Imperiul sovietic ajunsese la o răscruce. Noul proiect de Uniune era menit să evite dezintegrarea URSS, însă imperiul era în descompunere. Puciul conservator (18-21 august 1991) nu va putea schimba destinul istoric al ultimului imperiu de tip clasic din lume.

Anunţarea trecerii la economia de piaţă şi abandonarea principiului luptei de clasă au precipitat lucrurile. Nomenklatura n-a mai suportat să vadă atingerile aduse principiilor fundamentale ale marxismului. Îl consideră pe M. Gorbaciov personal responsabil de prăbuşirea regimului şi destrămarea statului sovietic. Considerând că acesta nu mai este demn de a fi şeful statului sovietic, ea consideră că trebuie înlăturat. Adepţii menţinerii regimului comunist şi a imperiului sovietic au început prin a-l izola pe M. Gorbaciov de principalii săi sprijinitori în reformarea sistemului.

Lovitura de stat se pregăteşte aproape pe faţă. Aceasta are loc efectiv pe 19 august 1991 cu o zi înainte de ziua în care trebuia semnat noul tratat asupra Uniunii. Autorii loviturii de Stat l-au reţinut pe Gorbaciov în reşedinţa sa de vacanţă de la Foros (Crimeea) şi „l-au declarat incapabil să-şi asume funcţiunile din motive de sănătate“ (5; 165). Au numit în fruntea statului pe vicepreşedintele URSS Ghenadi Ianaev şi au organizat un „Comitet de stat pentru starea de urgenţă“ format din miniştri conservatori (apărare, interne, economie, etc) şi şeful KGB. Puciştii sperau ca populaţia să-i urmeaze şi au mizat pe fragilitatea ataşamentului acestuia faţă de democraţie. Ori, imediat după anunţarea publică a puciului preşedintele Federaţiei Ruse, Boris Elţîn, a făcut apel la rezistenţă şi a cerut armetei să se alieze cu populaţia pentru a face să eşueze „lovitura de stat reacţionară“.

Rezistenţa condusă de B. Elţîn a descumpănit pe pucişti care au fost incapabili să controleze situaţia. Ciocnirile dintre forţele de ordine şi populaţia ieşită în stradă pentru a lupta contra restauraţiei dominaţiei regimului totalitar au condus la descompunerea puterii puciştilor care vor fi arestaţi iar Gorbaciov în noaptea de 22 august 1991 a revenit la Moscova şi şi-a reluat funcţiile. Nomenklatura care a sperat că prin această acţiune poate să redea partidului comunist poziţia sa predominantă în societate a ajuns la alte rezultate: Puciul a dat ultima lovitură regimului comunist şi a împins statul sovietic spre implozie.

Ca un gest simbolic al victoriei forţelor reformatoare, pe 23 august mulţimea a dărâmat statuia lui Dzerjinski, fondatorul poliţiei politice secrete (strămoaşa KGB-ului) şi a cerut retragerea portretului lui Lenin din edificiile publice. Discreditarea partidului comunist, vinovat de a fi încercat a da lovitura de forţă împotriva forţelor reformatoare a fost totală. Câteva zile mai târziu M. Gorbaciov şi-a dat demisia din funcţia de secretar general al P. C. U. S. după care a invitat C. C să se autodizolve. Partidul comunist a fost interzis în armată şi în organismele statului. Pe 28 august 1991, Sovietul Suprem a suspendat activităţile partidului comunist în întreaga Uniune Sovietică şi a decis să se autodizolve.

S-a ajuns la un vid instituţional după dispariţia partidului comunist care deţinea efectiv puterea. Pentru a-l umple a fost necesară elaborarea unei noi Constituţii. Până la apariţia acesteia, trei noi instituţii au condus URSS-ul. Un Consiliu de Stat format din conducătorii republicilor – coordona politica externă şi problemele interne comune; un Comitet interrepublican compus din reprezentanţi ai tuturor republicilor cu scopul de a coordona gestiunea şi reforma economiei şi un Consiliu al reprezentanţilor poporului însărcinat cu elaborarea noii Constituţii a Uniunii. KGB-ul a fost reformat în octombrie 1991 când a fost dizolvat, însă practic a fost transformat pe trei servicii în viitor autonome: Serviciul Central independent de servicii, Serviciul interrepublican de contraspionaj şi un Comitet de stat, pentru apărarea frontierelor. Sfârşitul comunismului în istoria Rusiei a fost marcat de dizolvarea, în noiembrie 1991, a partidului comunist al Federaţiei Ruse. În toamna anului 1991 n-au mai existat partide comuniste în URSS.

Moartea URSS a survenit nu mult timp după decesul partidului comunist. Puciul ca şi în cazul regimului comunist a avut pentru Uniune aceleaşi efecte dizolvante. În săptămânile care i-au urmat, toate republicile, şi-au afirmat dorinţa desfacerii legăturilor care le uneau cu puterea federală. Pe 17 septembrie 1991 cele trei republici baltice au fost admise la ONU.

În contextul afirmării tot mai accentuate a autorităţii republicilor a fost elaborat acordul care a dat naştere unei Comunităţi economice. Acordul s-a semnat la 18 octombrie 1991 de opt republici, mai puţin ţările baltice, Ucraina, Moldova, Georgia şi Azerbadjan. În acest timp Consiliul de Stat a pregătit un proiect de tratat pentru o Uniune politică pe baze federale. Puterea centrală în acest proiect nu mai exercita decât funcţiile delegate de Statele membre, iar aceste funcţii s-ar reduce la diplomaţie şi apărare.

Cel care a dat lovitura de graţie URSS-ului definitivând prăbuşirea ei a fost preşedintele Federaţiei Ruse, Boris Elţîn care la 8 decembrie 1991 împreună cu preşedintele Ucrainei şi a Belarusului, a decis să creeze o „Comunitate a Statelor Independente (CSI) la care vor putea adera şi alte republici şi în cadrul căruia ele îşi coordonau politica monetară şi economică. Pe 14 decembrie alte cinci republici din Asia Centrală s-au raliat la CSI, curând imitate de Moldova şi Armenia. Pe 17 decembrie 1991 Boris Elţîn şi Mihail Gorbaciov au anunţat dizolvarea oficială a URSS, începând cu 31 decembrie 1991. URSS-ul a fost înlocuit de CSI dominată de Rusia. Luând act de pierderea puterii sale, Mihail Gorbaciov şi-a anunţat demisia la televiziune pe 25 decembrie 1991. El recunoştea oficial moartea URSS. În fapt atât comunismul cât şi imperiul nu mai existau de câteva luni, iar ultimele sale vestigii erau pe cale de dispariţie.