Draft prof univ dr. Ioan Chiper

Bibliografie

1. 
   Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane, Bucureşti, 1993.
   
2. 
   Valentin Berejkov, În umbra lui Stalin, Traducere, Anca Irina Ionescu, Bucureşti, 1994.
   
3. 
   Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, 1999.
   
4. 
   Constantin Hlihor, Percepţii româneşti asupra confruntării Est-Vest la începutul războiului rece, în „Dosarele istoriei“, nr. 1(6) 1997.
   
5. 
   Joseph Rethschild, Întoarcerea la diversitate. Istoria politică a Europei Centrale şi de Est după al doilea război mondial, traducere N. Columbescu, Bucureşti, 1997.
   
6. 
   Herbert Feis, Churchill, Roosevelt, Stalin, Princetown 1957.
   
7. 
   André Fontaine, Istoria războiului rece, vol II, Bucureşti, 1992.
   
8. 
   Wilfried Loth, Istoria războiului rece, Bucureşti, 1998.
   
9. 
   Stelian Neagoe, Istoria politică a României între anii 1944-1947, Bucureşti, 1996.
   
10. 
    Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Lumea între război şi pace, vol. II, Bucureşti, 1998.
    
11. 
    1956. Explozia. Percepţii române, iugoslave şi sovietice asupra evenimentelor din Polonia şi Ungaria, Bucureşti, 1996.
    
12. 
    Zbigniew Brzezinski, Europa Centrală şi de Est în Ciclonul tranziţiei, Bucureşti, 1995.
    
13. 
    Constantin Hlihor, Geopolitică şi istorie în Europa secolului XX, Bucureşti, 1999.
    

EVOLUŢIA REGIMURILOR COMUNISTE.

După consumarea parteneriatului strategic necesar învingerii Germaniei şi trecerea anilor în care sovieticii afirmau că nu intenţionează să schimbe regimul politic în ţările pe care le va „elibera“, lucrurile au început să se schimbe în ţările din Europa centrală şi de sud-est. În Asia comuniştii după ce câştigă războiul civil instaurează un regim marxist în China.

1. Instaurarea „democraţiei populare“ în diferite state ale lumii.

Pentru Moscova, angajamentul anglo-americanilor de a sprijini forţele anticomuniste din Grecia şi apoi decizia de refacere economică a întregii Europe prin planul Marshall erau semne clare că trecuse timpul înţelegerii cu foştii aliaţi burghezi şi „căile naţionale spre socialism trebuiau definitiv părasite“ (1; 45)

Modelul impus Europei răsăritene şi de sud-est a constat într-o extrem de violentă distrugere, socială, economică şi politică a vechii orânduiri „burgheze“, eliminarea tuturor duşmanilor potenţiali sau reali şi completa înregimentare a culturii. În zona sa de ocupaţie diplomaţii şi militarii sovietici au instaurat guverne total aservite Moscovei. Cucerirea puterii de către comunişti – principalele instrumente de presiune şi control ale Moscovei în sfera sa de influenţă – s-a făcut cu anumite particularităţi de la o ţară la alta.

În IUGOSLAVIA partizanii conduşi de Tito au ieşit din războiul împotriva Germaniei cu un prestigiu imens în societate. Astfel în alegerile din noiembrie 1945 Frontul naţional a lui Tito a obţinut 96% din sufragii. Adunarea Constituantă s-a reunit la Belgrad pe data de 29 noiembrie 1945 şi a adoptat Decretul privind abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii Federative Iugoslavia. În ziua de 31 ianuarie 1946 Adunarea Constituantă a adoptat Constituţia prin care Statul Iugoslav devenea un stat federativ.

În ALBANIA, comuniştii s-au folosit cu multă abilitate de înfrângerile catastrofale suferite de for­ţele naziste în Balcani şi la 23-24 octombrie 1944, la Barat, se hotărăşte instaurarea unui guvern con­dus de liderul lor Enver Hodja. La 1 decembrie 1944 au avut loc alegeri pentru Adunarea Consti­tuantă, fără adversari, comuniştii au obţinut 93, 88% din totalul sufragiilor. Noul for a proclamat, la 11 februarie 1946, Albania, Republică Populară cu o constituţie împrumutată de la Iugoslavia. (2; 90)

În toate celelalte ţări ale Europei de Est trecerea la o democraţie populară s-a făcut pe etape şi sub presiunea sovieticilor. Într-o primă fază „partidele comuniste, încă slabe, au trebuit să accepte să colaboreze cu celelalte partide şi mişcări politice a căror influenţă diferea de la ţară la ţară dar care era puternică în Cehoslovacia şi Ungaria unde transformarea regimului a fost mai dificilă şi a avut loc mai târziu.

În UNGARIA s-a constituit, în decembrie 1944 Frontul Naţional Ungar al Independenţei în care alături de comunişti, au intrat social-democraţii, ţărăniştii, micii gospodari şi alţii, care a organizat alegeri. La 21 decembrie 1944, la Debrecen, s-a întrunit Adunarea Naţională Provizorie în care comuniştii deţineau majoritatea. La 1 februarie 1946, Ungaria a fost proclamată republică având pe Tildi Zoltan preşedinte şi pe agrarianul Nagy Ferenc şef al guvernului. La alegerile generale din 31 august 1947, prin falsuri şi înşelăciuni, comuniştii, grupaţi în Frontul Independenţei, au obţinut majoritatea parlamentară. S-a constituit un guvern de coaliţie în care comuniştii erau predominau.

În POLONIA, încă din decembrie 1944 activa un guvern democrat-popular adus de tancurile sovietice, dar care nu era recunoscut de puterile occidentale. În iunie 1945 a fost alcătuit guvernul de uniune naţională prin intrarea în componenţa sa a unei părţi din guvernul de la Londra. Însă prepon­derenţa au avut-o comuniştii. În ianuarie 1947 au avut loc alegeri în care a învins Blocul Partidelor Democratice, dominat de comunişti. Preşedinte al „noului“ parlament (Seimul) a fost ales liderul co­munist Boleslaw Beirut, iar guvernul „democrat popular“ era condus de Josef Cyrankiewicz.

În CEHOSLOVACIA, guvernul cu care s-a întors preşedintele Edward Bens, în luna mai 1945, fusese modelat la Moscova cu toate că avea în componenţa sa miniştri necomunişti. Rezultatele alegerilor desfăşurate pe data de 26 mai 1946 au dat câştig de cauză comuniştilor, dar insuficient pentru a guverna singuri. Postul de premier va fi ocupat de comunistul Clement Gottwald. Conştienţi de modesta lor influenţă în societatea cehoslovacă, în toamna anului 1947, pe fondul unor lipsuri alimentare în ţară şi a unor tensiuni internaţionale Est-Vest, comuniştii au declanşat un atac asupra tuturor celor suspectaţi de a nu fi de acord cu calea comunistă de evoluţie. Alegerile urmau să se desfăşoare în luna mai 1948. Toată lumea se aştepta la un recul al extremei stângi. Comuniştii ajutaţi de Moscova, au trecut la ofensivă. Pe fondul unor tulburări sociale dirijate de Kremlin, premierul Gottwald l-a somat pe preşedintele Benes să accepte demisia miniştrilor necomunişti şi să formeze „un guvern fără reacţionari“ (2; 122). La 30 mai au avut loc alegeri după sistemul listei unice. La 8 iunie 1947, Beneş, a cărui sănătate fragilă fusese definitiv marcată de dramă, va demisiona. Va muri în luna septembrie a aceluiaşi an. Astfel „comuniştii cehoslovaci, care păruseră să fie cei mai „blânzi“ din Europa Centrală şi de Est, aveau să se releve în anii ’50 ca partidul cel mai stalinist, probabil din zonă“ (5; 144).

În ROMÂNIA, coaliţia forţelor politice care a răsturnat regimul mareşalului Ion Antonescu n-a putut să supravieţuiască mai mult de câteva luni de zile. În octombrie 1944 s-a creat Frontul Naţional Democrat, o trambulină de pe care comuniştii vor prelua puterea cu ajutorul Moscovei. După scenariile care au funcţionat şi în alte ţări de sub tutela Moscovei, la sfârşitul lunii februarie 1945 comuniştii au trecut la asaltul asupra puterii, organizând violente manifestaţii de stradă.

Lovitura împotriva guvernului N. Rădescu a fost dirijată de A.I. Vâşinski care a sosit, pe 27 februarie, pe neaşteptate, la Bucureşti. La începutul lunii martie, A.I. Vâşinski a obligat pe regele Mihai I să „accepte“ formarea unui guvern condus de Petru Groza dominat de F. N. D. „Consti­tuirea guvernului Groza a adus după sine totala subordonare a forţelor de ordine faţă de comunişti“ (6; 53) fapt ce-a uşurat acţiunea de eliminare a opozanţilor din viaţa politică, mai ales după ce acesta a fost recunoscut şi de occidentali. Alegerile desfăşurate la 19 noiembrie 1946, prin fraudă, au fost câştigate de comunişti. La 30 decembrie 1947 prin abolirea monarhiei a fost înlăturat şi ultimul obstacol în calea desăvârşirii dominaţiei sovietice în România.

În BULGARIA, a doua zi după pătrunderea Armatei Roşii, a avut loc o „insurecţie“ cu un caracter comunist. În urma acestor evenimente s-a format un cabinet în care, alături de comunişti, au intrat şi membri ai altor formaţiuni politice. Pentru a-şi consolida poziţiile în vederea instaurării unui regim totalitarist stalinist, comuniştii s-au grăbit să organizeze alegeri (18 noiembrie 1945), pe care le-au câştigat. După aceea, a urmat un lung şir de activităţi iniţiate de Partidul Comunist Bulgar (P.C.B.) menite a da substanţă regimului instituit. La 8 septembrie, în urma unui referendum, a fost abolită monarhia şi Bulgaria proclamată Republică populară. La 22 noiembrie 1946, după alte „alegeri“, se formează un cabinet condus de liderul comunist Gheorghi Dimitrov, iar la 4 decembrie 1947 a fost adoptată o „constituţie“ care a legiferat instituirea regimului dictaturii proletariatului.

În CHINA, pe fondul luptei împotriva ocupantului japonez, se declanşează conflictul dintre partidul comunist şi partidul naţional datorită diferenţelor esenţiale în strategia elaborată de cele două partide privind evoluţia Chinei după eliberare. Acordurile dintre conducătorii celor două mari forţe politice din octombrie 1945, Mao şi Chiang, n-au condus la apariţia unui guvern central cum ar fi dorit atât SUA cât şi URSS. Au fost doar un paravan şi o amânare a marii confruntări ce avea să sfâşie China câţiva ani. Problema războiului civil a fost discutată în decembrie 1945 şi în Conferinţa miniştrilor de externe ai SUA, URSS şi Marii Britanii. S-a decis retragerea trupelor sovietice şi americane din China până în primăvara anului 1946 pentru a se putea unifica ţara. La 10 ianuarie 1946 cei doi lideri Mao şi Jiang Jieshi au dat publicităţii un ordin de încetare a luptalor. Însă ambele tabere se pregăteau de război fiind practic fiecare sprijinite de URSS şi respectiv SUA.

Astfel în iulie s-a declanşat al treilea război civil în China. În vara anului 1947 forţele armate ale comuniştilor au declanşat o ofensivă strategică. Au eliberat rând pe rând Manciuria (începutul 1948) şi au ocupat Beijingul şi Tianjinul. Până în vara anului 1949 comuniştii controlau cea mai mare parte a Chinei.

La 21 septembrie 1949, Mao Zhedong a convocat, la Beijing, prima sesiune a Consiliului politic consultativ popular al Chinei. La 1 octombrie 1949 în Piaţa Tienanmen din Beijing, Mao a proclamat Republica Populară Chineză. A doua zi, Uniunea Sovietică a recunoscut noul regim ai căror conducători declaraseră, cu diverse prilejuri, „totala lor apartenenţă la lagărul socialist, contra imperialismului“ (4; 180). Ulterior, regimul a fost recunoscut de „democraţiile populare“ din Europa de Est şi alte ţări din Asia. În 1950, guvernul laburist britanic a făcut acelaşi lucru. Ulterior ţările scandinave, Elveţia, Olanda îi vor urma exemplul.

Nu numai China, ci şi Asia de Est şi de Sud-Est în totalitatea ei aveau să iasă complet transfor­mate din cel de-al doilea război mondial. În Indonezia, revolta comuniştilor a fost înnecată în sânge. Liderul Partidului Naţional Indonezian, dr. Ahmed Sukarno, a proclamat la 17 august 1945 independenţa.

Comunizarea Vietnamului a fost un proces lung şi extrem de complex care se va încadra în tiparele confruntărilor din perioada războiului rece. Situaţia din Coreea a fost la fel de complexă. În Coreea, paralela 38º a devenit, în toamna anului 1945, o adevărată frontieră între zona de nord controlată de Uniunea Sovietică şi cea de sud controlată de SUA. Evoluţiile din Coreea vor duce la instaurarea Republicii democrate în nord sub dominaţia comuniştilor şi a Republicii Coreea, în Sud.

Transformările social-economice au fost creionate în ţările „de democraţie populară în progra­mele „Fronturilor“ sau coaliţiilor impuse sau inspirate de Moscova. Unicul principiu de legitimizare a partidelor comuniste din blocul sovietic a fost ataşamentul faţă de Uniunea Sovietică şi predis­poziţia de a îndeplini fără şovăire ordinele lui Stalin. El investise partidele comuniste din Europa de Răsărit cu deplină putere şi datorită lui acestea îşi câştigaseră poziţiile conducătoare. Nu erau permise iniţiative şi măsuri proprii.

Încercarea lui Tito de a face acest lucru a determinat o reacţie violentă din partea lui Stalin. Din acel moment naţionalismul a fost definit ca opus loialităţii faţă de Uniunea Sovietică şi faţă de lide­rul ei, diagnosticat ca o trădare a principiilor sacre ale marxism-leninismului. Conflictul cu Iugosla­via şi excomunicarea lui Tito din Cominform, în iunie 1948, au dat semnalul unor epurări dramatice în rândul partidelor comuniste din Europa de Răsărit.

Mecanismul epurării, tehnica de bază a reprimării staliniste a fost echivalentul modern al vână­torii de vrăjitoare în Evul Mediu. Procesul a început „moale“ în Polonia unde liderul comunist Wladislaw Gomulka a fost acuzat în cadrul unei plenare a partidului „de multiple devieri naţionaliste şi dreptiste“ (5; 196) şi înlăturat de la conducere. Va fi reabilitat în 1956. Opozanţii lui Gottwald în Cehoslovacia, ai lui Dej în România, ai lui M. Rokosi în Ungaria sau ai lui Dimitrov în Bulgaria, au fost judecaţi ca sionişti, spioni ai imperialismului şi condamnaţi la moarte sau închisoare pe viaţă. Au fost lichidaţi Lucreţiu Pătrăşcanu (România), Rajk (Ungaria), Kostov (Bulgaria) şi alţii.

În domeniul economic, comuniştii au promovat o politică de naţionalizări şi industrializare forţată creîndu-se multe ramuri noi: construcţia de nave (Polonia), industria chimică (România) etc. În agricultură, în 1949, a început colectivizarea gospodăriilor individuale. Războiul total împotriva ţărănimii a fost esenţial pentru regimul stalinist. Din punct de vedere social, stalinizarea Europei răsăritene a însemnat distrugerea societăţii civile şi depersonalizarea individului.

În scopul ţinerii sub control a economiilor ţărilor satelizate din ordinul lui Stalin s-a înfiinţat, în ianuarie 1949, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER). Membri fondatori au fost Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria şi URSS. Ulterior au devenit membri Albania (aprilie 1949), R. D. Germană (1951), Mongolia (1962), Cuba (1972) şi Vietnamul (1978).

Din ansamblul evoluţiilor politice sociale şi economice din ţările satelite Moscovei se poate trage concluzia că procesul de sovietizare a acestora a fost încheiat în primii ani ai deceniului şase. Înainte de moartea lui Stalin partidele comuniste guvernau dictatorial şi cu excepţia partidului comunist iugoslav, toate erau supuse Moscovei.