Draft prof univ dr. Ioan Chiper

2. De la echilibrul teorii la confruntarea periferică

Această schimbare în politica Kremlinului a fost determinată de conştientizarea consecinţelor posibile ale unui război nuclear. SUA şi URSS aveau fiecare în parte suficiente mijloace de a se distruge reciproc şi de a duce la dispariţia unei mari părţi din omenire. Hruşciov a sperat că dacă va obţine o perioadă mare de linişte va reuşi să-şi materializeze ambiţioasele proiecte economice şi sociale şi va ajunge din urmă şi apoi va depăşi „lumea capitalistă“.

De partea americană ca şi la sovietici nu a avut loc o veritabilă ruptură cu prima perioadă a războiului rece, însă se constată că Washingtonul a adoptat un „New look“ diplomatic. Acesta a constat în continuarea politicii de „containment“ şi adaptarea unei noi doctrine strategice care în esenţă prevedea că un atac comunist asupra oricărei ţări nu antrena o ripostă nucleară americană care ar putea surveni în orice punct al lagărului socialist. (10; 232)

Ca o consecinţă a acestei relative moderaţii apărute în poziţiile celor două superputeri, climatul internaţional s-a detensionat în următorii ani şi a culminat cu intâlnirea celor Patru Mari de la Geneva în iulie 1955 unde s-a încercat reglementarea postbelică în Europa. De o parte şi de alta, în ciuda acestor uşoare semne de destindere, neîncrederea a rămas puternică. Anii 1956-1962 au alternat în perioade „de dezgheţ“ cu cele de tensiuni şi crize. Acum s-a încheiat procesul de creare a celor două blocuri politico-militare prin apariţia Tratatului de la Varşovia (mai 1955) care a regrupat în jurul URSS toate „democraţiile populare“ din Europa cu excepţia Iugoslaviei.

Destinderea a supravieţuit celor două mari crize din toamna anului 1956: Ungaria în „lagărul socialist“ şi Suezul în lumea capitalistă. Prima se va încheia printr-o demonstraţie de forţă a Moscovei care a pus capăt încercărilor conducerii comuniste de la Budapesta de a reforma sistemul politic socialist. Moscova nu putea să lase să evolueze în altă direcţie lucrurile în ţările din sfera ei de influenţă pentru că îi punea sub semnul întrebării nu numai siguranţa strategică dar şi obiectivul fundamental- extinderea comunismului. Avea nevoie, în continuare de sateliţi pentru că în cazul unei ofensive strategice asupra lumii capitaliste teritoriile Ungariei, Poloniei, Germaniei de Est, României, Bulgariei îi erau indispensabile. (11; 18) Cea de-a doua criză şi-a găsit soluţia într-o acţiune paralelă, dacă nu chiar concertată, a celor două mari puteri- SUA, URSS- pentru a obţine retragerea fostelor puterii coloniale din Egipt. Criza Suezului a marcat ascensiunea Americii până la poziţia de condu­cător al lumii. Ea a folosit ocazia pentru a scoate Franţa şi Marea Britanie din rolurile lor istorice din Orientul Mijlociu şi de a prelua „gestiunea“ securităţii în această parte a lumii.

Relaţiile sovieto-americane la sfârşitul anilor ’50 s-au ameliorat. Dificultăţi apar în Extremul Orient unde China comunistă a bombardat insulele Quemay şi Matsu ocupate de forţele naţionaliste ale generalului Tchang Kai-Chec. Uniunea Sovietică n-a dorit să piardă teren în favoarea Chinei în Asia şi a înăsprit relaţiile cu aceasta. Pekinul îi reproşa lui N. Hruşciov, politica sa de coexistenţă paşnică. Acesta a vizitat în septembrie 1959 SUA. Întâlnirea lui Nichita Hrusciov cu preşedintele D. Eisenhower la Camp David nu s-a materializat cu tratate concrete, dar a contribuit la destinderea climatului dintre cele două Superputeri (11; 233)

Începutul deceniului şapte a însemnat o întoarcere la războiul rece. Hrusciov, care trebuia să facă faţă criticilor conjugate ale liderilor chinezi pentru politica sa de destindere şi ale adversarilor politicii sale din interior dă drept pretext afacerea U2^ şi a boicotat „Conferinţa la vârf“ de la Paris din iunie 1960 care trebuia să reglementeze „problema“ germană. În iunie 1961 liderul sovietic s-a întâlnit la Viena cu noul preşedinte american J. F. Kennedy şi îl avertizează că URSS consideră semnarea unui tratat de pace cu Germania imperios necesar. Acesta dorea o reglementare a „problemei Berlinului“ care să întărească poziţiile în Europa. URSS a reacţionat şi în noaptea de 12/13 august 1961 a determinat guvernul RDG să construiască un zid de-a lungul zonei de demarcaţie stabilite de către învingători la sfârşitul războiului. URSS şi-a reluat experienţele nucleare în septembrie 1961, însă criza cea mai gravă se va petrece în, „coasta“ SUA, în Cuba.

În urma venirii la putere în Cuba a forţelor revoluţionare în frunte cu Fidel Castro, relaţiile acestei ţări cu SUA s-au agravat. Administraţia SUA n-a putut să tolereze un regim ostil la graniţele sale. În aprilie 1961 forţe anticastriste sprijinite de CIA au debarcat în Cuba prin Golful Porcilor. S-a mizat pe o ridicare generală a adversarilor lui Castro, care însă nu s-a produs, iar invadatorii au fost răpuşi sau făcuţi prizonieri. Acest fapt a condus la o apropiere a Cubei faţă de URSS. Pe 11 septembrie 1962 o notă a guvernului sovietic anunţa că orice atac împotriva Cubei ar provoca un conflict mondial.

La 12 octombrie 1962 avioanele americane de cercetare au descoperit pe teritoriul cubanez rampe de lansare pentru rachete care puteau să transporte încărcătură nucleară. La 22 octombrie preşedintele J.F. Kennedy s-a adresat poporului american, iar o zi mai târziu a semnat decretul cu privire la instituirea blocadei maritime în jurul Cubei. S-a instaurat starea de alertă şi au fost trimise forţe militare şi maritime în apropierea Cubei. Lumea se găsea la un pas de o catastrofă nucleară.

URSS a convocat Consiliul de Securitate al ONU şi s-au intensificat contactele diplomatice. Preocupat să obţină succesul fără să declanşeze războiul, Kennedy a avut grijă să îi lase lui Hrusciov posibilitatea de a da înapoi fără a-şi pierde prestanţa. Pe 28 octombrie 1962 Hrusciov a decis să ordone retragerea rachetelor din Cuba. În schimb a obţinut permisiunea că americanii nu vor invada Cuba şi totodată vor ridica blocada. La 20 noiembrie 1962, SUA au ridicat blocada, iar a doua zi URSS a ordonat încetarea stării de alarmă pentru trupele sale. Unul din cele mai dramatice evenimente ale războiului rece era depăşit.

Confruntarea URSS cu SUA în Asia n-a avut aspecte atât de dramatice ca în Cuba dar n-a fost lipsită de asperităţi. Administraţia SUA considera că eficienţa politicii de „îndiguire“ a comunismului în Asia era intim legată de controlul american în Loas şi Vietnam. Într-o declaraţie de presă făcută la 23 martie 1961 Kennedy avertiza „securitatea întregii Asii de Sud-Est va fi pusă în pericol dacă Laosul îşi pierde independenţa şi neutralitatea. Propria sa securitate înseamnă securitatea noastră, a tuturor“ (3; 585)

La 11 mai 1967 Consiliul Naţional de Securitate a dat o directivă prin care stabilea că împiedicarea dominaţiei comuniste asupra Vietnamului de Sud era obiectivul naţional al Americii. (3; 588) Comuniştii vietnamezi controlau aproape trei sferturi din ţară. După venirea la putere a generalului Dhiem americanii îşi sporesc prezenţa militară în zonă. În urma incidentului din august 1964 când o navă de război americană este atacată în golful Tonkin, succesorul lui Kennedy, Lyndon Jonson cere şi obţine aprobarea Congresului pentru bombardarea Vietnamului de nord de către avioane B. 52.

Criza din Cuba ca şi celelalte din lumea extra europeană au demonstrat superputerilor că pacea poate fi menţinută fără o confruntare directă. Urmarea a fost că ele s-au străduit să promoveze un fel de armistiţiu, fără să renunţe la cursa înarmărilor nucleare. Se vor strădui să limiteze răspândirea armelor nucleare şi să reducă riscurile unui „derapaj nuclear“. În acest sens ia fiinţă, în iunie 1963, un sistem de comunicare faimosul „telefon roşu“ care să permită liderilor de la Moscova şi de la Washington să ia legătura direct în cazul unei crize majore.

Ulterior s-au semnat şi o serie de documente care limitau folosirea energiei nucleare. Pe 5 august 1963 s-a semnat la Moscova un tratat care interzicea experienţele nucleare de alt tip decât cele subterane. Tratatul de neprofeliferare a armelor nucleare semnat la 1 iulie 1968 prevedea ca nici una din părţi să nu ajute un terţ stat la fabricarea bombei nucleare. Franţa şi Marea Britanie care tocmai realizau primele lor bombe cu hidrogen au refuzat să se asocieze la acest tratat.

Destinderea în relaţiile internaţionale a fost posibilă după realizarea echilibrului militar strategic între URSS şi SUA, dar şi datorită noilor viziuni ale conducătorilor celor două superputeri. De partea sovietică Leonid Brejnev s-a preocupat mai ales de consolidarea poziţiilor URSS în sfera sa de influenţă şi în lume. Sub conducerea sa Kremlinul a dus o politică prudentă, vizând să obţină de partea adversă a avantajelor necesare şi situarea URSS-ului în postură de superputere mondială. De partea cealaltă, preşedintele Richard Nixon ales preşedinte în noiembrie 1968 şi principalul său consilier Hernry Kissinger, conştienţi de „pierderile de imagine“ ale SUA în Vietnam, au adoptat o linie mai suplă în raporturile cu Moscova. Confruntărilor cu Estul le-au luat locul negocierile purtate de o asemenea manieră încât să se instaureze o „structură de pace“ în Europa asemănătoare secolului XIX.

Acest lucru a presupus ca sovieticii să „accepte“ unele reţineri în politica externă iar americanii să promoveze politica de containment folosind tactica „linkage“-ului. Să multiplice legăturile cu URSS până când o va face solidară cu interesele taberei occidentale. În acest mod s-a ajuns la veritabile târguieli la scară planetară: li se propune sovieticilor să li se dea satisfacţie într-o anumită problemă la care aceştia ţin, în schimbul unei compensări cu valoare corespondentă. În cele două tabere se părea că s-a ajuns la un joc care elimina „cruciada“ însă fiecare din tabere îşi urmărea obiectivul final. Acet fapt a făcut posibilă şi politica de „neutralitate“ adoptată de SUA în august 1968 faţă de invazia trupelor Tratatului de la Varşovia (mai puţin cele româneşti) în Cehoslovacia pentru a stopa politica de liberalizare a regimului comunist.

Noua politică va consolida status quo-ul în Europa. În 1969 noul cancelar german Willi Brandt a iniţiat, cu acordul Washingtonului, o politică de deschidere spre Est, care în trei ani va duce la încheierea unor acorduri de mare importanţă. În anul 1970 au fost semnate tratatele germano-rus (august) şi germano-polonez (decembrie) prin care se recunoştea inviolabilitatea frontierelor europene. Un an mai târziu a fost semnat tratatul cu privire la Berlin prin care URSS a permis tranzitarea mărfurilor şi persoanelor între zona Berlinului controlat de occidentali spre RDG. În decembrie 1972 s-a semnat un tratat de mare importanţă prin care se normalizau relaţiile dintre cele două state germane admise la ONU în septembrie 1973. În acelaşi an s-a deschis Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care se va încheia doi ani mai târziu prin acordurile de la Helsinki, confirmând, spre marea satisfacţie a sovieticilor starea de fapt şi frontierele în Europa rezultate după cel de-al doilea război mondial.

Venirea la putere a lui R. Nixon în SUA a însemnat şi o schimbare a politicii americane în Asia de Sud-Est. Lipsa de popularitate a războiului din Vietnam a dus la un sentiment de izolare a Americii iar acesta, la rândul său, a generat în SUA un slogan de genul „Întoarce-te acasă, America“. Noul preşedinte, în cursul unei călătorii în Pacific (iulie 1969), a anunţat condiţiile în care ar putea înceta războiul din Vietnam. Un acord provizoriu şi precar a intervenit la începutul anului 1973 în urma unor lungi şi dificile negocieri. Încetarea focului a fost încă mult timp violată astfel că războiul a mai continuat încă doi ani, atât în Vietnam cât şi în Cambodgia şi Loos.

„Pierderile“ diplomatice suferite de SUA în raport cu Moscova au fost strălucit compensate de Administraţia Nixon prin stabilirea de relaţii directe cu China. Acest fapt a modificat contextul strategic dar nu a încetinit ofensiva globală sovietică din a doua jumătate a anilor ’70. (12; 226). Nemaifiind descurajaţi politic de puterea strategică americană, sovieticii şi-au amplasat trupe în Vietnam, Etiopia, Yemen, Orientul Mijlociu, Mozambic, Anglia.

Acumulările de armamente strategice au atins apogeul prin înlocuirea rachetelor cu rază medie de acţiune „SS-4 şi „SS-5“ din zona europeană a URSS cu altele perfecţionate „SS-20“. Părea că sosise momentul pentru o cotitură istorică pentru sovietici. Situaţia se va schimba rapid în defa­voarea sovieticilor datorită erorilor de calcul pe care le-au făcut în politica internă şi internaţională.

Judecând greşit situaţia istorică, ei au forţat ofensiva dincolo de limitele acceptabile chiar şi pentru cei mai toleranţi dintre liderii occidentali. În plan intern această înarmare a supus resursele sovietice unor solicitări atât de mari, încât slăbiciunile şi corupţia inerente din sistemul sovietic, au luat forme incontrolabile. Conduita lor se poate încadra perfect în conceptul de „supraîntindere imperială“ lansat de Paul Kennedy (12; 227) Aceasta a însemnat şi intrarea confruntării Est-Vest în faza sa finală, consumată, în mare parte, între anii 1989-1991.