Draft prof univ dr. Ioan Chiper

2. Extinderea războiului şi mondializarea lui

2.1. Ofensiva trupelor germane în Est – 1941

La 22 iunie 1941, la orele 3. 30 s-a declanşat atacul asupra URSS. Dacă Germania comitea, prin prisma dreptului internaţional public, valabil în epocă, o agresiune clară, urmărind anexarea unor teritorii ce nu-i aparţinuseră niciodată, România şi Finlanda au intrat în război pentru a elibera teritoriile anexate de URSS cu un an în urmă.

Forţele germane deţineau nu numai superioritatea în oameni şi tehnică (8, 5 milioane oameni la 4, 2 milioane) ci şi o experienţă de război de aproximativ doi ani care a contat în economia luptei în prima parte a războiului. O parte a aviaţiei sovietice a fost distrusă la sol sau în lupte aeriene. În extremitatea nordică unde au acţionat forţe germane şi finlandeze sub comanda feldmareşalului von Lech şi aripa stângă a grupării „Centru“ comandate de feldmareşalul von Bock au înaintat fulgerător şi în 18 zile au ajuns aproape de Leningrad.

Lovitura principală a fost dată de forţele comandate de von Bock în Bielorusia care până la 9 iulie au reuşit să cucerească Minskul şi cea mai mare parte a teritoriului bielorus. Grupul de armate „Sud“ sub comanda feldmareşalului von Rundstedt a acţionat în direcţia Kiev. La aripa de sud a acestui grup au acţionat trupele române sub comanda directă a generalului Ion Antonescu cu misiunea de a elibera Basarabia şi nordul Bucovinei.

Cauzele care au dus la răsunătoarele înfrângeri suferite de armata sovietică în vara şi toamna anului 1941 au fost multiple. Principala cauză, în opinia unor analişti, a fost că URSS nu era pregătită pentru un război de apărare ci pentru unul ofensiv. În anul 1993 a fost dat publicităţii Planul operativ de război al URSS elaborat în mai 1941 de generalul A. Vasilevski care urma să fie semnat de Gh. Jukov, Şeful de Stat Major al Armetei Roşii şi de S. Timoşenko ministrul apărării al URSS şi prezentat lui Stalin. Acesta prevedea atacarea armatei germane înainte de mobilizarea acesteia. Termenul limită pentru începerea operaţiunilor trebuia să fie 2 iulie 1941. Prin declanşarea planului „Barbarossa“ la 22 iunie Hitler şi-a surprins „tovarăşul“ cu care împărţise Europa la 23 august 1939 şi i-a pricinuit grave înfrângeri. (6; 24)

Dacă pe plan militar în vara anului 1941 URSS a fost la un pas de catastrofă pe „frontul diplomatic“ a repurtat primele succese. La 22 iunie 1941 premierul britanic W. Churchill a condamnat atacul asupra URSS şi a declarat că o va sprijini în lupta cu Germania. Două zile mai târziu SUA au făcut o declaraţie asemănătoare. Prin negocieri şi tratate bilaterale se vor pune bazele Coaliţiei Naţiunilor Unite. La 12 iulie 1941 la Moscova a fost semnat Acordul sovieto-britanic care prevedea ajutorul reciproc şi obligaţia că nici una din părţi să nu încheie pace separată cu Germania (4; 97). La 14 august 1941 W. Churchill şi F. Roosevelt au semnat la Washington Cartă Atlanticului care prevedea nimicirea tiraniei fasciste şi dezarmarea agresorilor, instaurarea păcii şi securităţii după nimicirea fascismului. La 24 septembrie acelaşi an la Carta aderă şi URSS.

Un rol important în consolidarea alianţei celor trei mari puteri l-a avut Conferinţa de la Moscova, 29 sept. – 1 oct. 1941 a reprezentanţilor SUA, Marii Britanii şi URSS care a avut loc în momentul în care se afla în plină desfăşurare „Operaţiunea Taifun“ pentru ocuparea Moscovei. S-a semnat un acord prin care SUA şi Marea Britanie livrau URSS materiale de război şi mărfuri industriale pentru a face faţă ofensivei germane. Ulterior alianţa dintre cele trei mari puteri a fost completată cu alte acorduri şi înţelegeri stabilite în conferinţe internaţionale.

Bătălia pentru Moscova a început în ultimele zile ale lunii septembrie 1941 iar la 7 octombrie trupele sovietice sau retras pe linia Mojask pe care n-au putut-o menţine şi trupele germane ajung în a doua jumătate a lunii noiembrie la numai 25-30 Km de Moscova. La 1 decembrie a început ofensiva generală şi după o zi parte din trupele germane au ajuns până în suburbiile Moscovei unde au fost oprite.

În zilele de 5-6 decembrie 1941, trupele sovietice au trecut la contraofensivă zdrobind forţele de şoc ale grupului de armate „Centru“ şi au înaintat spre vest pe o distanţă de 100-200 Km. Au fost distruse 11 divizii germane de tancuri, 4 motorizate şi 22 divizii de infanterie. În urma acestor înfrângeri a fost destituit comandantul Grupului de Armate Centru, feldmareşalul von Bock şi înlocuit cu feldmareşalul von Kluge iar Hitler a preluat funcţia de comandant suprem al forţelor terestre. În faţa Moscovei mitul invinciabilităţii armatelor germane a fost spulberat şi abandonat „blitz-krieg“-ul.

2.2. Ofensiva trupelor germane în 1942 şi contraofensiva sovietică

În primele zile ale lunii iulie, trupele germane şi române cuceresc Sevastopolul şi continuă ofensiva spre Stalingrad şi Rostov pe Don. Trupele sovietice iau măsuri pentru apărarea Stalingradului. La 17 septembrie au început luptele de apărare a Stalingradului. Autorităţile sovietice n-au luat măsuri pentru evacuarea oraşului şi au adoptat soluţia apărării lui în prezenţa populaţiei acestui mare centru urban.

În dimineaţa zilei de 19 noiembrie 1942 trupele sovietice declanşează o vastă pregătire de artilerie. În ziua următoare Frontul Stalingrad a dezlănţuit contraofensiva. Apărarea Armatei 4 române a fost străpunsă. În ziua de 20 noiembrie 1942 ruşii au forţat spre sudul oraşului şi au reuşit să realizeze încercuirea trupelor germane conduse de von Paulus. La 30 decembrie Comandamentul Suprem Sovietic a ordonat lichidarea forţelor germane încercuite. La 2 februarie 1943 se termină una din cele mai mari bătălii din istoria celui de-al doilea război mondial. Germania a pierdut iniţiativa strategică pe uscat după ce o pierduse anterior pe cea aeriană: Comandamentul sovietic a preluat iniţiativa strategică şi a menţinut-o până la sfârşitul războiului.

În cursul aceluiaşi an, aliaţii au pregătit un plan minuţios de distrugere a forţelor germane şi italiene în nordul Africii şi de preluare a iniţiativei strategice în Pacific. La sfârşitul lunii mai 1942 italienii şi germanii au declanşat luptele care aveau să se încheie, pentru ei, cu dezastrul de la El Alamein, din actombrie 1942.

Bătălia de la El Alamein a fost preludiul unei serii de victorii ale aliaţilor în Africa de nord şi care s-au încheiat cu alungarea trupelor germano-italiene de pe continentul negru (9; 251). Astfel că, la jumătatea lunii mai 1943, peste un sfert de milion de ostaşi germani şi italieni au fost făcuţi prizonieri, printre care 20 de generali.

Expansiunea niponă în Indochina, a provocat o reală şi vie indignare la Washington. Guvernul SUA a ripostat prompt şi a blocat bunurile japoneze în Statele Unite. Japonia reacţionează şi în 7 decembrie 1941 a atacat baza aero-navală de la Pearl Harbor.

În primăvara anului 1942 încep confruntările în Pacific cunoscute ca „marile bătălii de pe teatrul de operaţii al Pacificului de Sud-Vest. (Australia, Filipine, Noua Guinee, arhipelagul Solomon, Bismarck şi Indonezia). Între 26 mai – 6 iunie 1942 s-a desfăşurat bătălia aero-navală din zona atolului Midway şi a insulelor Aleutine dintre flotele japoneză şi americană. Iniţiativa strategică a trecut decisiv de partea SUA şi a aliaţilor săi.