Draft prof univ dr. Ioan Chiper

Bibliografie

1. 
   Saizu I., Tacu Al., Europa economică interbelică, Institutul european, Iaşi, 1997.
   
2. 
   Leon N. G., Noile îndrumări în organizările economice, în „Analele statistice şi economice“, I, 1918, nr. 3.
   
3. 
   Chatelet Francois, Pisier Evelyne, Concepţiile politice ale secolului XX, Bucureşti, 1994
   
4. 
   Weber Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti, 1994.
   
5. 
   Iorga Nicolae, Factorii materiali ai epocii contemporane, Bucureşti, 1931.
   
6. 
   Carpinski Anton, Doctrine politice contemporane, Iaşi, 1992.
   
7. 
   Milza Pierre, Berstein Serge, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene. 1900-1905, Bucureşti, 1998.
   
8. 
   Ropke Wilhelm, L’Economie mondiale aux XIX-e et XX-e siècles, Paris, Genéve, 1959.
   
9. 
   Badia Gilbert, La fin de la Republique Allemande (1929-1933), Paris, 1958.
   
10. 
    Habsbawm, Eric. Secolul extremelor, traducere Anca Irina Ionescu, Bucureşti, 1994.
    
11. 
    Dandara Livia, România în vâltoarea anului 1939, Bucureşti, 1985.
    

POLITICA INTERNĂ ŞI POLITICA EXTERNĂ A MARILOR PUTERI ÎN EUROPA INTERBELICĂ

În ţările cu tradiţie democratică s-a urmărit restaurarea integrală a democraţiei liberale deoarece războiul mondial a permis denaturări ale liberalismului (intervenţia statului in economie şi în raporturile sociale, slăbirea controlului parlamentar etc.). În Franţa, de exemplu, populaţia nu mai tolera autoritarismul lui Clemanceau, iar în Marea Britanie tot mai mulţi cetăţeni se pronunţau pentru întoarcerea la procedurile clasice ale vieţii parlamentare anterioare războiului.

1. Democraţia între transformările liberalismului
şi adoptarea conservatorismului
după prima mare conflagraţie mondială

Noul context politico-juridic rezultat în urma primului război mondial impune în analiză precizări despre statele (din zona geografică analizată) implicate în această conflagraţie, deoarece unele au fost învinse (Austro-Ungaria, Germania, Turcia, Bulgaria) iar altele învingătoare (Anglia, Franţa, SUA, Rusia, România, Italia, Grecia, Japonia, etc.). În ţările învinse, precum Germania, Austro-Ungaria, Turcia vechiul regim monarhic a fost abolit fiind înlocuit cu cel republican, excepţie făcând noul stat Ungaria ce-şi menţinea monarhia. Pe ruinele fostului Împeriu Austro-Ungar s-au creat state noi precum Polonia, Austria, Cehoslovacia, Ungaria. Croaţia, Bosnia şi Herţegovian (foste provincii ale Austro-Ungariei) se vor unifica cu Serbia, Slovenia, Macedonia, Muntenegru, Dalmaţia şi Voivodina formând Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, din 1929 statul denumindu-se Iugoslavia. Acest stat şi-a păstrat regimul democrat până în 1929. România şi-a întregit hotarele în 1918, prin unirea Basarabiei şi a Bucovinei la patria mamă. România şi-a menţinut sistemul democrat până la 10 februarie 1938. (8; 14).

Unele din statele nou create au trecut de la absolutism la democraţie cum este cazul Poloniei (până în 1926), Austriei (până în 1934, deşi tendinţele autoritare se afirmaseră din 1927), Cehoslovacia (în toată perioada intrbelică). În alte ţări acest proces n-a mai avut loc. Ungaria trecuse din 1920 la dictatura horthystă, iar Turcia după 1924 la autoritarism. Bulgaria (ţară învinsă) şi-a menţinut forma de guvernământ monarhică, inclusiv sistemul democrat până în 1935 cu întreruperile produse de regimurile autoritare ale lui Stamboliiski şi Ţankov.

Grecia, făcând parte din categoria ţărilor învingătoare, şi-a păstrat forma de guvernământ monarhică până în 1924 când a fost proclamată republică, a cărei existenţă a durat până în 1935, când s-a revenit la monarhie, sistemul politic pendulând între democraţie şi dictatură.

Albania care a ieşit de sub dominaţia Imperiului Otoman şi-a obţinut independenţa în 1912 (recunoscută pe plan internaţional în 1913). În timpul primului război mondial a fost ocupată de trupele Puterilor Centrale, astfel că şi-a redobândit independenţa în 1920. Forma de guvernământ după această dată s-a schimbat de la republică (1924) la monarhie (1928). Ca regim politic, din 1924 Albania a avut un sistem autoritar prezidenţial transformat ulterior în unul de tip monarhic.

O anumită experienţă democratică anterioară primului război mondial, dintre statele beligerante ale Europei centrale şi de sud-est o aveau doar România, Bulgaria, Italia, Grecia. Însă acestea vor avea evoluţii diferite în ceea ce priveşte forma de guvernământ sau sistemul politic, în funcţie de raportul forţelor politice interne, de rezistenţa instituţiilor statului precum şi de rolul unor personalităţi în viaţa politică. Pentru aceste ţări credem că este valabilă aprecierea lui Joseph Barthélemy, cunoscut jurist francez, potrivit căreia „războiul este proba instituţiilor, aşa cum focul este proba aurului“.

Victoria marilor puteri democratice asupra monarhiilor absolutiste în primul război mondial a adus regimului democratic şi a constituţiilor ce-l fundamentau un prestigiu. Un curent puternic în favoarea acestei forme de viaţă politică s-a dezlănţuit în opinia publică din ţările europene.

Pretutindeni se preconizau şi s-au şi înfăptuit reforme democratice înaintate. Cu toate acestea, după nici un deceniu de la încheierea păcii, democraţia a intrat in criză şi sub presiunea unor evenimente şi fenomene economice şi sociale în unele ţări a şi fost înlocuită cu regimuri autoritare şi de dictatură.

Evoluţiile politice, economice şi sociale care au marcat Europa imediat după încheierea primului război mondial au determinat o efeverscenţă a teoriilor cu privire la sistemul politic şi fundamentele sale constituţionale.

S-au înfruntat între ele teoria bolşevică din URSS care legitimiza statul sovietic, cu teoria fascistă care fundamenta statul corporatist italian, teoria nazistă pe care era croit statul naţional-socialist german şi nu în ultimul rând teoria care legitimiza statul democrat.

Dezbaterile cu privire la viabilitatea organizării şi funcţionării statului şi a societăţii din punct de vedere politic a avut un spectru larg. Au apărut în jurul programelor şi doctrinelor politice, a discursurilor pronunţate de diferite personalităţi politice, dar şi în lucrările unor istorici, sociologi, jurişti sau oameni de litere.

Constituţia era concepută de ideologi, jurişti, istorici şi oameni politici ca o bază a tuturor legilor unei societăţi, ca o „lege a legilor“. „Legile în înţelesul lor cel mai larg – afirma Montesquieu – sunt raporturile necesare care derivă din natura lucrurilor (9; 11). Această perspectivă era acceptată de majoritatea teoreticienilor şi oamenilor politici indiferent de convingerile politice pe care le aveau şi le promovau. În România, de exemplu, Paul Negulescu definea Constituţia ca „o normă care cuprinde principiile referitoare la organizarea statului şi la raporturile de echilibru între diferitele puteri ale statului (6; 368). În Franţa constituţia era „legea supremă din care trebuie să se inspire toate celelalte legi. Ea se află mai presus de toate autorităţile publice şi numai pe ea se întemeiază puterea acestora“ (10; 6).

Pentru înţelegerea şi aprecierea corectă a locului şi rolului pe care l-au avut constituţiile în articularea şi funcţionarea sistemului politic în aceste state esenţial este cunoaşterea spiritului, a ideilor care au stat la baza fundamentării constituţiilor din aceste state, deci ce tip de constituţie a avut o ţară sau alta în această perioadă, în numele cui a propus şi cum a fost adoptată legea fundamentală în statul respectiv, instituţiile pe care aceasta le-a generat şi mai ales sistemul de norme şi principii în baza cărora ele funcţionează şi nu în ultimul rând sistemul de norme şi principii care reglementează relaţia dintre individul-cetăţean cu instituţiile statului şi ale societăţii civile.

La alegerile din 1919 francezii au luptat pentru o alianţă de centru dreapta realizată într-un „Bloc naţional“. Din 1919 până în 1924 aceasta a guvernat în spiritul unei democraţii liberale şi a dus o politică de reconciliere cu catolicii, de reprimare a mişcărilor muncitoreşti, care au abuzat de principiile liberalimului încercând să introducă un regim de tip bolşevic,. Blocul naţional va pierde alegerile din 1924 şi Franţa va fi guvernată de un Cartel al stângii care nu includea în rândurile sale pe comunişti. Acesta va duce atât pe plan intern cât şi extern o politică de stânga însă dificultăţile financiare şi ostilitatea mediilor de afaceri vor duce la eşecul cartelului. În perioada 1926-1932 va guverna o coaliţie de partide care vor cuprinde de la radicali până la partide de dreapta. Măsurile luate în plan economic şi social n-au fost în măsură să satisfacă aşteptările francezilor. Ataşamentul faţă de Republica parlamentară a suferit consecinţele acestei dezamăgiri. Regimul parlamentar a început să fie considerat neputincios şi apare o criză a ideologiei republicane. În acest context o alinaţă a partidelor de stânga ajunge la putere în 1936. Nici ea nu va reuşi să rezolve criza ideologiei republicane. Aceasta va afecta toate partidele, de la dreapta la socialişti, trecând pe la radicali şi catolici. Apar noi concepte care promovează limitarea puterilor parlamentului pentru a întări executivul. Guvernul Daladier instalat la putere, în anul 1938, va ilustra perfect această tendinţă. Parlamentul a autorizat guvernul să ia decizii cu putere de lege, acceptând, astfel, să renunţe la o parte din puterile sale pentru a redresa Franţa. Regimul va eşua lamentabil după ocuparea Franţei de către Germania.

Marea Britanie şi-a consolidat, după război, caracterul de stat democratic cu toate că sistemul rotativei guvernamentale a bipartidismului a fost afectat de sciziunea partidului liberal. Declinul liberarilor care au asigurat rotativa cu conservatorii, va aduce în prim planul vieţii politice pe laburişti. Alegerile din 1923 vor aduce primul cabinet laburist din istoria Marii Britanii. Deşi vor pierde alegerile din 1924 laburiştii vor fi mai mereu o alternativă la putere.

Criza economică din anii 1929-1933 va afecta serios doctrina şi bazele regimului liberal clasic. Ieşirea din criză se va face prin alte metode decât cele tradiţionale şi apare doctrina neolibera­lismului. Astfel criza nu va afecta structurile politice tradiţionale ale Marii Britanii. Aceasta nu va cunoaşte, ca alte ţări europene, extremismul politic şi intaurarea regimului de dictatură. În 1932 a apărut organizaţia New Party în British Union of Fascist după modelul mussolinian, însă metodele brutale ale cămăşilor negre o fac să fie repede desconsiderată de opinia publică. La extrema stângă, partidul comunist şi laburişti disidenţi, reuniţi în 1937-1938 într-un efemer „Front popular“, nu se vor bucura niciodată de o audienţă prea mare.

În faţa crizei regimului parlamentar din unele ţări europene, Regatul Unit a făcut dovada unei remarcabile stabilităţi politice (5; 260). Marea Britanie va avea resurse suficiente pentru a depăşi rapid o criză politică provocată de regele Eduard al VII-lea şi s-au salvat bazele monarhiei parlamentare britanice.

Germania a devenit după război o republică federală, cu instituţii democratice, dar care a rămas supusă unui executiv puternic. Confruntat cu grave dificultăţi noul regim a trebuit să facă faţă traumatismului înfrângerii şi opoziţiei forţelor sociale şi politice ostile parlamentarismului. Până în 1923 tânăra Republică de la Weimar a traversat o criză economică care va pune regimul democratic în pericol. Redresarea economică relativă, după 1924 până în 1929, a întârziat pentru un timp regimul de dictatură.

SUA au fost guvernate de partidul democrat, partidul tradiţional al minorităţilor naţionale şi religioase, al muncitorilor, fermierilor inglodaţi in datorii, imigranţilor de dată recentă. Acesta era privit cu ostilitate de America „aşezată“, cea a anglo-saxonilor, a protestanţilor, a marilor industriaşi şi bancheri care votau în general pentru partidul republican. La sfârşitul războiului acestor motive de opoziţie la adresa democraţilor li s-a adăugat reproşurile adresate preşedintelui W. Wilson. Acesta a fost acuzat de măsurile de intervenţionism economic luate în timpul conflictului mondial, ce au nesocotit principiile liberale, de ruperea echilibrului constituţional al Statelor Unite prin limitarea puterilor statelor componente în favoarea celor federale, de puterilor exorbitante pe care preşedintele şi le-a arogat în detrimentul congresului. Astfel SUA vor avea o lungă guvernare liberală (1921-1933) care va readuce economia pe baza principiilor liberale clasice.

Criza din anii 1929-1933 a provocat un eşec usturător administraţiei republicane în alegerile din 1932. Noul preşedinte Franklin D. Roosevelt, fire voluntară şi pragmatică, a ştiut să inspire încredere americanilor, angajându-se sa combată criza prin aplicarea moderată a principiilor neoliberalismului Keynes-ist. Prin trei mari pachete de măsuri în domeniul economic şi social între anii 1933-1938 preşedintele a reuşit să reconcilieze o societate americană destrămată de criză şi a definit un nou echilibru al puterilor în stat. Prin aceste măsuri Franklin D. Roosevelt a prefigurat o redefinire a democraţiei americane.

În Asia, Japonia, conform constituţiei, avea un regim democratic. În realitate structurile politice nu funcţionau, iar Japonia va încerca să-şi găsească echilibrul politic din lupta mai multor curente: naţionalism, democraţie şi comunism.

Japonia, în aparenţă, avea un regim democratic, cu un parlament (Dieta) compus din două camere, însă împăratul deţinea puterea executivă şi miniştrii nu erau responsabili decât în faţa lui. Veritabile puteri în ţară nu erau în fapt nici împăratul, nici consiliul său privat (genro), nici parlamentul, ci două grupuri de presiune foarte puternice: Zaibatzu şi armata. Zaibatzu era alcătuit din partidele conservator şi liberal, însă, în realitate erau două mari familii: Mitsui (conservatori) şi Mitsubishi (liberal). Astfel, în viaţa politică a Japoniei alegerile falsificate, corupţia şi asasinatele politice au fost, în perioada interbelică, frecvente. Începând cu anul 1931, armata a căpătat o influenţă determinantă în viaţa politică japoneză, în ciuda eşecurilor numeroaselor lovituri de stat (1931, 1932, 1933, 1936). Divizate în facţiuni rivale adeseori legate de grupuri ultranaţionaliste, armata nu va „lua puterea“ la propriu niciodată, însă va face constante presiuni asupra guvernelor prin diverse mijloace. Ascensiunea militarismului a fost însoţită de o orientare totalitară a regimului: restrângerea libertăţilor individuale, sindicale şi culturale; utilizarea masivă a propagandei pentru dezvoltarea ideologiei rasiste şi a unui anticomunism virulent. Însă ceea ce a fost denumit „fascismul nipon“ n-a cunoscut nici cultul liderului, nici partidul unic ca în Europa.

În ţările care şi-au desăvârşit unitatea naţională sau au apărut pe ruinele fostelor imperii absolutiste, constituţiile s-au constituit într-un mediu în care ideile şi teoriile cu privire la regimul democratic erau predominante. Edificator în acest sens este pentru Cehoslovacia concepţia omului de stat dar şi teorietician politic Thomas Masaryk. Pentru el democraţia nu era numai un regim politic ci şi o concepţie despre lume. Din punct de vedere social ea „nu este altceva decât triumful repurtat asupra mizeriei degradante. În republică, în democraţie, nu trebuie să fie îngăduit nici unui particular, nici unei clase, să trăiască pe socoteala şi în dauna cetăţenilor. Căci într-o democraţie, omul nu poate să fie, pentru om, um simplu mijloc“. În Cehoslovacia, în anul 1920, a fost adoptată o constituţie democratică în care pluralismul politic era garantat, cunoscându-se faptul că partidele politice contribuie la definirea şi exprimarea voinţei cetăţenilor. Constituţii asemănătoare au fot adoptate şi în celelalte ţări din centrul şi estul Europei în care domnea spiritul democratic: Austria în 1920, Iugoslavia şi Polonia în 1921, România în 1923, Albania în 1925 (după acest an autoritarismul incipient afirmat în acţiunea şi practica politică determină schimbarea ulterioară a constituţiei), Turcia în 1921 (prin conţinut constituţia era democrată dar în acţiunea şi practica politică ea aparţinea unui sistem politic autoritar evident din 1927), în Bulgaria funcţiona constituţia din 1879 cu amendamentele aduse ulterior, iar în Grecia se guverna potrivit constituţiei din 1911, iar în 1927, datorită schimbării formei de guvernământ, s-a adoptat o nouă lege fundamentală.

În statele în care existau curente de idei ostile democraţiei au apărut mişcări mai mult sau mai puţin violente care au dus la înlocuirea regimului de drepturi individuale şi libertăţi cetăţeneşti cu unul autoritar sau de dictatură. În aceste state au apărut constituţii în care un dictator concentra întreaga putere – legislativă, executivă, judecătorească – şi în care se statua de regulă existenţa doar a unui singur partid.

În ţările care au cunoscut regimuri autoritare din centrul şi sud-estul continentului european în realizarea şi aplicarea constituţiilor au apărut şi o serie de particularităţi. În unele dintre acestea – cum a fost cazul Poloniei, Ungariei, Iugoslaviei – constituţiile prevedeau sistemul pluripartidist dar în esenţă ele statuau un regim politic autoritar şi nu democratic. În altele – Bulgaria din 1934 şi Iugoslavia din 1929 până în 1931 – regimul politic autoritar n-a avut ca suport o constituţie. În Grecia ca şi în Ungaria se păstrează constituţiile din perioada regimurilor de democraţie însă prin sistemul decretelor-legi emise de executiv, normele şi principiile constituţiei au fost ocolite, încălcate sau asimilate şi adaptate, ca să fie în acord cu realitatea politică din ţăra respectivă. În esenţă acestea ar putea fi clasificate în: 1. Ţări care au adoptat noi constituţii specifice noului regim politic (Turcia 1924, Albania 1928, Iugoslavia 1931, Austria 1934, Polonia 1935); 2. Ţări care au guvernat fără constituţie (Bulgaria, Iugoslavia numai între 1929-1931); 3. Ţări care au menţinut constituţii mai vechi (Grecia care din 1936 a anulat o multitudine de articole din constituţia din 1911 şi Ungaria ce-a menţinut statutul din 1848, dar a adoptat noi legi cu valoare constituţională începând cu 1920).

Aceste particularităţi au fost generate de condiţii politico-sociale, culturale şi psihosociale specifice unei ţări sau alteia dar şi de ideile fundamentale din programele partidelor politice dominante în ţara respectivă. Analiza problemei constituţionale în ţările din centrul şi sud-estul Europei în perioada interbelică, deci şi în România, conduce la concluzia că ea s-a derulat ca un proces sinuos, cuprinzând elemente funcţionale, sincronice, evolutive care au contribuit la statuarea regimurilor democrat parlamentare, dar şi elemente disfunctionale, diacronice, involutive care au dus la autodesfiinţarea pe parcurs a unor instituţii parlamentar-democratice spre a se ajunge la crearea unor instituţii specifice regimurilor autoritare sau de dictatură.