Draft prof univ dr. Ioan Chiper

3. Securitate cu arma la picior

Fiecare stat suveran, mare sau mic, a trebuit să se bazeze din nou pe forţa armată, diplomaţie şi alianţe pentru a-şi asigura propria securitate. Prima mare criză a relaţiilor internaţionale a fost provocată de un conflict al ideologiilor izbucnit în Spania – războiul civil. În 1936 Spania devenise republică. Alegerile din februarie 1936 au adus la putere o coaliţie formată din republicani, socialişti şi comunişti. În iulie opoziţia fascistă şi conservatoare a declanşat o revoltă armată. Taberele au fost apărate în funcţie de natura regimului cu care se solidarizau: Frontul Popular – Franţa, Marea Britanie, Uniunea Sovietică; conservatorii şi fasciştii de Italia, Germania şi alte ţări cu regimuri de dictatură. (8; 190-191) Italia şi Germania au acordat un sprijin masiv adepţilor lor, pe când Frontul Popular, datorită acordului de non intervenţie semnat de 25 de ţări dar nerespectat de statele fasciste, a primit ajutor doar în material de război şi foarte puţini combatanţi în raport cu trupele trimise de germani şi italieni.

Războiul civil din Spania a fost o veritabilă cotitură în relaţiile internaţionale. A distras atenţia de la problemele grave determinate de renaşterea puterii germane şi a pecetluit apropierea dintre Hitler şi Mussolini. A inaugurat, pentru marile democraţii occidentale, un anumit tip de atitudine – non intervenţia – care va netezi calea puterilor fasciste în aplicarea politicii de expansiune teritorială. Războiul civil din Spania a adăugat o nouă „falie“ între Rusia Sovietică şi Puterile Occidentale. Moscova gândea că politica britanică i-a permis lui Hitler să se reânarmeze, l-a ajutat indirect pe Franco să învingă în Spania şi, ulterior, va aproba atacul lui Hitler împotriva Uniunii Sovietice. Aceste suspiciuni vor influenţa viitorul securităţii pe continent în următorii 2-3 ani.

În iulie 1937, Japonia transformă conflictul cu China în război deschis. Din nou chinezii au făcut apel la Societatea Naţiunilor, însă, această instituţie muribundă a putut doar să transfere apelul către o Conferinţă a Marilor Puteri care s-a desfăşurat la Bruxelles. Aceasta n-a putut să facă nimic pentru China, datorită contradicţiilor dintre marile puteri în zonă ca şi divergenţelor de opinie privind modul de soluţionare a crizelor. Marea Britanie, care a încercat să fie în acelaşi timp şi o mare putere europeană şi una mondială, a dorit să se implice. SUA care nu erau pregătite să intervină şi Roosevelt putea oferi doar certitudine morală. Acest lucru nu-l doreau Franţa şi Marea Britanie pentru că le-ar fi legat mâinile în negocierile cu Hitler şi Mussolini şi le-ar fi blocat concesiile pe care, dealtfel, le-au făcut în 1938-1939.

Luna noiembrie 1937 a fost una crucială pentru evoluţia ulterioară a evenimentelor în Europa şi în lume. În două capitale mari ale lumii s-a discutat arhitectura graniţelor şi perspectiva de securitate în aii următori. (7; 132-133) La Berlin, Hitler şi principalii săi colaboratori discută „Memorandumul Hossbach“ prin care se indicau oportunităţile, căile şi modalităţile prin care Germania putea obţine Lebensbraum-ul^* şi să transforme ţara într-o putere dominantă în Europa. Momentele de criză anticipate de documentul dezbătut şi în care Germania ar fi putut intra în război cu succes nu s-au produs. Evoluţiile din sistemul de interese şi contradicţii european au contrazis previziunile lui Hossbach. Hitler a folosit cu abilitate alte momente de criză şi aranjamente politico-diplomatice pentru a-şi atinge ţelurile.

La Londra, primul ministru englez Neville Chamberlain a gândit şi el un plan pentru a evita războiul şi a pacifica Europa. Deşi nu a crezut în idealismul Societăţii Naţiunilor premisele de la care a plecat în schiţarea programului omul politic britanic erau la fel de nerealiste ca şi cele gândite la Berlin. Neville Chamberlain a pornit de la ideea că puterile învinse – în special Germania – aveau nemulţumiri justificate şi că acestea trebuiau să-şi găsească rezolvarea. Existau şase milioane de germani în Austria, a căror reunificare naţională era încă interzisă de tratatele de pace din 1919, trei milioane de germani în Cehoslovacia, ale căror dorinţe nu fuseseră consultate niciodată, 350. 000 germani şi Danzigul în Polonia care voiau drepturi naţionale. Primul ministru englez credea că odată satisfăcute aceste nemulţumiri ale Germaniei, Hitler nu va fi numai mulţumit ci şi recunoscător. De aici s-a născut politica de conciliere promovată de Londra şi Paris faţă de Berlin în ceea ce priveşte criza austriacă şi mai ales cehoslovacă.

„Rezolvarea“ crizei austriece de către Hitler a fost favorizată şi de atitudinea Italiei fasciste. Mussolini era preocupat de a-şi consolida influenţa în nordul Africii şi de a o câştiga în Mediterana. În acest context el declară în noiembrie 1937 că „Italia a obosit să mai păzească independenţa Austriei“ (9; 351), ceea ce însemna pentru Hitler calea deschisă pentru anexarea Austriei. Cancelarul austriac Schuschnigg a încercat să se opună proiectului nazist şi să organizeze un plebiscit pentru a tranşa problema independenţei sau anschluss-ului. Hitler a cerut telefonic, prin miniştrii săi, cancelarului să anuleze desfăşurarea plebiscitului. Disperat, acesta a cerut ajutor puterilor occidentale care altă dată au protejat independenţa Austriei. A primit răspunsuri glaciale. Deşi autorităţile de la Viena acceptaseră, sub presiunile germane, anularea plebiscitului Goring, prin telefon, a cerut înlocuirea lui Schuschnigg cu nazistul Syss Inguart. În noaptea de 11-12 martie armata germană a invadat Austria. Pe 12 martie din balconul primăriei din Linz, Hitler a anunţat încorporarea Austriei la Germania. Anschluss-ul a fost ratificat de 97% din populaţia celor două ţări. (9; 351) Democraţiile s-au mulţumit doar să protesteze.

După rezolvarea crizei „austriece“ Hitler s-a întors către Cehoslovacia. Acest stat apărut ca urmare a sistemului de tratate de la Paris în noul context de securitate era dezavantajat în raport cu Germania de realităţi geografice dar şi politice. Geografice pentru că dispunerea ei o separa de aliaţii care i-au garantat existenţa. Germania o separa de Franţa, iar Polonia şi România de Rusia Sovietică. Dintre vecini doar România nu-i era ostilă. Politice pentru că Cehoslovacia, deşi declarat stat naţional, era în fapt unul al naţionalităţilor. Dintre acestea germanii sudeţi erau cei mai activi în a se uni cu Germania.

Pe 12 septembrie, într-un violent discurs pronunţat la Nurnberg, Hitler a revendicat oficial sudeţii. A doua zi, germanii din Sudeţi s-au revoltat, însă ordinea a fost restabilită rapid. Premierul britanic a încercat să depăşească starea de criză prin două întâlniri cu Hitler. Acesta din urmă plusează şi cere ocuparea imediată a sudeţilor deoarece populaţia este complet masacrată. Fapt neadevărat, însă Hitler a dorit să sondeze reacţia militară a puterilor occidentale. Războiul părea iminent. În ultimul moment, Chamberlain a sperat organizarea unei conferinţe internaţionale, iar Mussolini l-a determinat pe Hitler să accepte.

Cei patru lideri s-au întâlnit la Munchen pe 29 septembrie 1938 şi au „negociat“, însă termenii au fost cei doriţi de Hitler. La ora 2 în noaptea de 30 septembrie reprezentanţii Cehoslovaciei au fost convocaţi de premierii britanic şi farncez şi li s-a comunicat că „era o sentinţă fără drept de apel şi fără o posibilitate de modificare“. A doua zi Neville Chamberlain s-a întâlnit cu Hitler din nou şi i-a spus: „ Sunt foarte mulţumit de rezultatele obţinute ieri“ (7; 147) Apoi, după o discuţie confuză despre dezarmare, a propus semnarea unei declaraţii „care să arate că s-a convenit asupra dorinţei de îmbunătăţire a relaţiilor anglo-germane, ceea ce-ar fi în favoarea unei mai mari stabilităţi europene“.

La Paris şi Londra s-a instaurat iluzia păcii. Primii-miniştri francez şi britanic au fost primiţi cu mare entuziasm ca salvatori ai păcii. Franţa şi Anglia s-au discreditat în ochii aliaţilor est-europeni ca şi în ochii unor politicieni realişti care au prezis că această pace va dispărea în trei luni. Conferinţa de la Munchen a părut unor oameni politici un nou sistem de securitate bazat pe egalitate şi încredere reciprocă a celor patru mari puteri care dominau Europa. Dar pentru Hitler anexarea sudeţilor n-a fost decât o etapă pentru cucerirea întregii Cehoslovacii. Acesta a încurajat Polonia pentru a încorpora regiunea Teachen. Pe 2 octombrie, 1938 colonelul Beck, ministrul de externe polonez, în ciuda protestelor sovietice şi franceze ocupă regiunea dorită. La rândul său Ungaria obţine prin „arbitrajul de la Viena“ din 2 noiembrie 1938 sudul Slovaciei populat de unguri.

Lovitura de graţie care a pus capăt definitiv Cehoslovaciei a fost dată în 15 martie 1939, Preşedintele cehoslovac Emil Hacha care se opunea secesiunii Slovaciei a fost chemat la Berlin şi obligat să „accepte“ intervenţia germană care a avut loc în aceeaşi zi. Ulterior ţara a fost transformată în „protectorat al Boemiei şi Moraviei“ satelit al Reich-ului. Distrugerea Cehoslovaciei n-a avut efecte geopolitice ci mai mult psihologice. N-a modificat raportul de putere în Europa. Dar, din punct de vedere al principiilor stabilite la Versailles, ocuparea şi dezmembrarea statului cehoslovac era un punct de cotitură pentru că demonstra că Hitler nu ţintea transpunerea în practică a principiului autodeterminării naţionale ci dominaţia continentului.

El a înglobat în Reich populaţii negermane încălcând principiul autodeterminării, în numele căruia îi fuseseră tolerate toate abuzurile unilaterale anterioare. După ocuparea Cehoslovaciei şi revendicarea Coridorului Polonez, opinia publică occidentală nu mai era dispusă să tolereze noi concesii. Din acel moment, izbucnirea celui de-al doilea război mondial a devenit doar o chestiune de timp. Noua ordine şi securitate internaţională avea să se plămădească în focul celei de-a doua conflagraţii mondiale.