Ana səhifə

Draft prof univ dr. Ioan Chiper


Yüklə 0.72 Mb.
səhifə9/23
tarix26.06.2016
ölçüsü0.72 Mb.
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   23

2. Criza şi depresiunea economică din 1929-1933


Al doilea deceniu interbelic a început cu o puternică criză, care a avut un impact şi consecinţe nemaiîntâlnite până atunci în economia mondială. Aşa numitele cicluri de avânt şi de declin erau cunoscute încă din secolul al-XX-lea. La începutul anilor ’20, un economist rus, N. D. Kondratiev, ulterior una din victimele epurărilor staliniste, a descoperit un model de dezvoltare economică înce­pând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea printr-o serie de „valuri lungi“. Prin teoria sa, el a precizat că „valul lung“ al economiei mondiale trebuia să ajungă în punctul cel mai de jos la sfârşitul pri­mului deceniu interbelic. (10; 109)

Criza din 1929-1933 a provocat un adevărat şoc psihologic. Nedumerirea şi pesimismul au pus stăpânire chiar pe cele mai limpezi şi mai optimiste cugetări. Credinţa într-un progres nesfârşit, socotită odinioară intangibilă şi indiscutabilă, scria René Guénon în anul 1931 – nu mai era admisă unanim. Unii au început să întrevadă, vag sau nu, confuz sau nu, că civilizaţia occidentală, în loc să-şi continue neântrerupt dezvoltarea, risca să ajungă la un punct mort, însăşi bazele ordinii economice şi sociale fiind ameninţate. Toate componentele fundamentale ale liberalismului – individualismul, libera iniţiativă, determinarea preţurilor prin jocul concurenţei – au intrat în derută. (1; 106)

Cauzele crizei au fost multiple şi variate ca surse. Dezbaterea teoretică asupra cauzelor şi inter­pretărilor celei mai mari crize a capitalismului modern încă nu s-a încheiat. Cel mai adesea, criza a fost explicată prin dislocarea comerţului mondial şi a economiilor naţionale în timpul primei confla­graţii mondiale. Alţi specialişti au explicat criza printr-un accident de parcurs al liberalismului sau prin excesul de raţionalizare economică, îndeosebi în SUA şi Germania, unde maximumul de organizare a producţiei şi a muncii a fost însoţit de maximumul de şomaj. Pierre Milza şi Serge Berstein consideră că trei factori destabilizatori au fost în principal vinovaţi de apariţia crizei: un consum înfrânat de permanenţa comportamentului de austeritate şi economisire, moşteniri ale unei civilizaţii rurale ce privea cu suspiciune şi chiar revoltător facilităţile de satisfacţii materiale oferite de producţia industrială de masă; efortul de investiţii din anii ’20 a fost însoţit de riscuri şi dezechilibre ca şi derapaje financiare; abuzul de credite de consum şi de speculaţii bursiere care s-a practicat în SUA în anii primului deceniu interbelic.

Criza s-a manifestat în principal prin scăderea dramatică a preţurilor care la rândul ei a antrenat o puternică contracţie a valorii producţiei, creştere bruscă a şomajului şi a falimentelor comerciale şi industriale. Cu excepţia URSS, lumea întreagă a fost atinsă, cu atât mai uşor cu cât nu regăsise după un deceniu de la sfârşitul conflagraţiei, un echilibru economic satisfăcător. În această lume nerefăcută după război, cele trei puncte slabe ce caracterizau prosperitatea anilor ’20 au fost pretutindeni prezente: criza agricolă de supraproducţie însoţită de scăderea preţurilor şi a veniturilor ţărănimii; criza de suprainvestiţii speculative în sectoarele pilot ale economiei şi criza financiară. (7; 232)

Criza a atins iniţial economia germanică mai fragilă dar mai ales dependentă de creditul ame­rican. În primăvara anului 1931, falimentul băncii Kredit Anstalt din Viena a antrenat prăbuşirea întregului sistem bancar austriac. Prin ricoşeu, băncile germane, foarte implicate în economia austriacă, au intrat în rândul lor în criză. Cancelarul german Bruning a decretat închiderea tuturor băncilor şi izolarea mărcii de lumea exterioară. Dar Germania în criză va cuceri sistemul bancar englez. Odată cu Londra principalul releu financiar între SUA şi restul lumii a fost atins. Speranţele asupra lirei au obligat guvernul britanic să abandoneze Gold Exchange Standard în septembrie 1931. Această decizie va afecta grav Banca Franţei şi Banca Japoniei care deţineau depozite de lire în calitate de monedă de schimb. Ţările subdezvoltate şi în curs de industrializare au fost cele mai lovite, deoarece economia lor depindea de comerţul cu produse agricole şi materii prime. În cinci ani, din 1929 şi până în 1933, depresiunea a distrus cei trei piloni ai economiei mondiale: producţia; circulaţia internaţională de mărfuri şi capital, sistemul monetar internaţional.

Toate statele, datorită profunzimii şi amplorii pe care a avut-o criza, au căutat soluţii pentru relansarea economică şi depăşirea dificultăţilor sociale. Au fost aplicate, experimental, mai multe soluţii însă două s-au particularizat în mod deosebit. Deflaţia a fost soluţia practicată în Germania şi Franţa. Aceasta avea ca pârghie principală menţinerea echilibrului bugetar prin reducerea cheltuielilor publice şi stabilirea balanţei comerciale printr-o scădere a preţurilor de revenire favorabilă exportului, însă obţinută printr-o scădere drastică a salariilor. Experimentul aplicat n-a fost viabil şi în 1935 a eşuat. Efectele n-au fost cele dorite deoarece indicele exportului produselor industriale a coborât dramatic. În Germania, de exemplu, maximumul de raţionalizare a fost însoţit, aşa cum s-a mai spus, de maximum de şomaj. Deflaţia, acolo unde a fost aplicată, nu numai că nu a reuşit să producă efecte pozitive ci a adâncit depresiunea economică deja generată de insuficienţa monedei şi a creditului.

Acceptarea deficitului bugetar – inflaţia – a fost cea de-a doua cale preconizată şi care a condus în cele din urmă şi la scoaterea economiei mondiale din criză. Această soluţie a apărut pe terenul unor ample dispute teoretice în generaţia specialiştilor deceniului al patrulea care l-a avut în fruntea sa, indiscutabil, pe economistul şi gânditorul J. M. Keynes. (6; 49)

Laturile esenţiale ale modelului Keynesist au fost temeinic studiate aşa încât o abordare sintetică este legitimă. Vom reţine aici doar esenţa demonstraţiilor sale şi aceasta pentru că s-au produs când eşecul provocat de marea depresiune a determinat o revoluţionare a concepţiilor privind politica economică, cele mai importante expresii ale acesteia fiind naţional-socialismul german al lui Hitler şi New Deal-ul lui Roosevelt.

Mai întâi, analizând producţia într-o altă manieră, Keynes a conchis că pentru stabilirea echilibrului economic şi utilizarea deplină a forţei de muncă, era imperioasă intervenţia statului. Cunoscând mecanismul de funcţionare a producţiei materiale, J. M. Keynes a oferit puterii centrale un îndreptar legitim de intervenţie într-o viaţă economică în continuă schimbare, fără de care nu puteau avea loc urmări favorabile pe toate planurile.

Esenţa politicii economice dirijiste preconizate de J. M. Keynes a constat în luarea şi aplicarea unor măsuri de control menite a determina o concordanţă între înclinaţia spre consum şi imboldul la investiţii, pentru a statornici un volum global de producţie cât mai apropiat de nivelul corespunzător ocupării depline a forţei de muncă.

Peste teorii şi principii multe state au apelat la modelul keynesist ca la singura alternativă care ar fi putut evita cutremurele sociale şi înlocuirea integrală a liberalismului cu o economie sub regim politic autoritar. Gradul, formele şi denumirea dirijismului, ca expresii ale interveţionismului etatist, au diferit de la un stat la altul în raport de contextul istoric, de stadiul de dezvoltare şi de puterea de înţelegere a conceptului. (1; 133)

În Germania, implicarea statului în economie s-a făcut în numele naţional-socialismului exprimând dirijismul de natură totalitară, mai ales în timpul lui A. Hitler, ridicat până la aberante metode de exterminare a unor categorii de cetăţeni după criterii etnice, rasiale.

În Italia, intervenţionismul etatist s-a manifestat în varianta dirijismului corporativ cu grave încăl­cări ale democraţiei. Modelul dirijismului a fost folosit autoritar în Germania, România şi Ungaria.

În URSS, intervenţia statului în economie s-a bazat pe mecanismul planificării economice. Aici planificarea a fost dusă până la extrem prin înlocuirea mecanismelor normale de piaţă şi preţurile variabile cu un set arbitrar de preţuri.

În statele cu tradiţii democratice, încercările extreme de control politic în economie nu au dat rezultate, întrucât au continuat să practice, chiar în condiţiile aplicării modelului dirijist, o politică derivată din constituţionalismul liberal. În plus, dacă noua orientare a cerut statului să dirijeze economia, nu a pretins câtuşi de puţin să substituie regimul capitalist cu unul de socializare tip marxist sau cu unul totalitar.

Expresia cea mai elocventă a dirijismului liberal a fost New-Deal-ul american lansat de preşedintele Fr. D. Roosevelt. În discursul pronunţat de acesta la Convenţia democrată de la Chicago, pe 2 iulie 1932, lansând ieea New-Deal-ului afirma: „Vă chem, şi mă angajez eu însumi, să realizăm o nouă împărţire a cărţilor pentru poporul american. Ca toţi cei de faţă să fim noi înşine profeţii unei noi ordini, a competenţei şi curajului. Este mai mult decât o campanie politică, este o chemare sub arme“. (7; 239)

În concepţia preşedintelui american fenomenele de criză nu puteau fi înlăturate decât prin stoparea scăderii preţurilor şi creşterea profiturilor. O primă măsură a fost luată la 19 aprilie 1933 când şi SUA abandonează etalonul aur, convertibilitatea dolarului în aur este suspendată, şi a devalorizat dolarul cu până la 50%. Alte măsuri cuprinse în New-Deal: controlul preţurilor, al creditului, al puterii de cumpărare, remonetizarea parţială a capitalului. Totodată, statul a concentrat uriaşe fonduri pe calea împrumuturilor bancare în vederea subvenţionării industriei şi finanţarea de lucrări publice, pentru redresarea şomajului. Programul lui Roosevelt a fost apreciat drept „unul din proiectele cele mai revoluţionare şi cele mai importante în vederea controlului industriei ce-a fost vreodată elaborat în Statele Unite“. (1; 145)

Reţinem aici, în concluzie, că, pe poziţie de placă turnantă, criza din 1929-1933 a orientat societatea spre alte alte modele economice decât cel liberal, că după părerea multor specialişti, criza economică a fost de conjunctură în apusul Europei, acolo unde societatea a înregistrat progrese evidente, şi de repercursiune în estul şi sud-estul Europei, zone în care procesul respectiv s-a aflat pe alte coordonate. Prin aceasta s-a produs o mutaţie decisivă în istoria omenirii. Dacă omenirea a scăpat până astăzi de repetarea crizei de tip 1929-1933, meritul revine, fără îndoială, funcţiei noi pe care statul o îndeplineşte, responsabil principal al bunului mers al maşinii economice. (3; 516)

Pe de altă parte, trebuie subliniat că urmările politice ale crizei din 1929-1933 au fost mai puternice şi mai nefaste pentru omenire decât consecinţele ei economice. Impactul crizei cu politica a fost deosebit de dur în Occident şi Europa centrală. În Germania ea a dus la dictatura nazistă, în Franţa şi Anglia a dus la dezagregarea executivului şi instabilitate ministerială (Paris) şi la un reflux electoral în favoarea conservatorilor (Londra). Temerile politice au împiedicat cooperarea economică, esenţială în redresarea şi restaurarea încrederii. Preocupările pentru îndepărtarea dificultăţilor materiale şi financiare au distras atenţia oamenilor de stat de la pericolele politice iminente – revizionismul şi revanşismul – şi au izolat naţiunile, prejudiciind speranţa de securitate.

Perioada 1929-1933 reprezintă, pentru omenire, eşecul tentativei şi al efortului de a restabili componentele esenţiale ale doctrinei liberale în economie. Criza a reânviat dificultăţile apărute după Versailles, determinând domolirea valului de idealism Wilsonian, de fraternitate umană, învederând că resortul moral al colectivităţii a fost prea slab pentru a rezista adversarilor şi perspectivei plumburii care apărea la orizont.


1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   23


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©atelim.com 2016
rəhbərliyinə müraciət