Draft prof univ dr. Ioan Chiper

2. Sfârşitul comunismului în Europa de Est

A fost luată hotărârea de a introduce pluralismul politic, de a iniţia un dialog cu toate forţele din societate pentru a depăşi criza. În februarie 1989 liderul comunist W. Jaruzelski a iniţiat un dialog cu liderul mişcării Solidaritatea şi au convenit să se organizeze alegeri parlamentare în care opoziţia putea dispune de 35% din locurile în Dietă, iar în Senat alegerile vor fi libere. Se mai prevedea alegerea unui preşedinte al Republicii de către cele două camere ale Parlamentului.

După o campanie electorală pasionantă dominată de candidaţii Solidarităţii alegerile de la 4 şi 18 iunie 1989 se vor încheia cu o strivitoare victorie a opoziţiei. Comuniştii au câştigat doar un singur fotoliu în Senat şi numai unul dintre cele 35% din locurile Senatului. A fost nevoie de ajutorul Solidarităţii în al doilea tur de scrutin pentru a se evita o criză majoră. Cele două camere îl aleg (cu o majoritate de un singur vot) pe generalul W. Jaruzelski preşedinte al Republicii şi acesta este obligat să încredinţeze conducerea guvernului unui membru al Solidarităţii, Tadeusz Mazowiecki. S-a format astfel primul guvern necomunist al ţării după cel de-al doilea război mondial.

La următorul (şi ultimul) său Congres, în ianuarie 1990, partidul comunist din Polonia s-a scindat, ambele formaţiuni nou apărute s-au botezat cu apelative de „Social-Democrat“(6; 330). Însă acestea la un loc nu mai aveau decât 67. 000 de membri în raport cu cele mai mult de două milioane de membrii cât număra partidul comunist. Se poate spune din această perspectivă că în Polonia, comunismul a luat sfârşit printr-o discreditare totală morală şi politică.

Într-o succesiune destul de rapidă, iniţierea revoluţiei radicale, paşnice, politice şi legale spre democraţie şi drepturile omului a fost urmată şi apoi însoţită de o remarcabilă convalescenţă a economiei poloneze. În vara anului 1990 guvernul polonez a trecut la aplicarea „terapiei de şoc“ o trecere bruscă de la planificarea socialistă la deschiderea pieţelor, impusă de ministrul de finanţe L. Belcerowicz. Costul imediat al „terapiei de şoc“ a fost suportat de populaţie care a fost silită să se adapteze la o ambianţă cu „preţuri din Lumea Întâi şi salarii din Lumea a Treia“. (6; 332)

În decembrie 1990 generalul Jaruzelski a demisionat. Alegerile prezidenţiale i-au dat câştig de cauză lui Lech Walesa, după un al doilea tur de scrutin. Aceste alegeri şi deznodământul lor au închis definitiv era comunistă din istoria Poloniei postbelice. Deschiderea poloneză din anii 1988-1989 a avut un impact substanţial în întreaga regiune. Speranţele au renăscut în Ungaria şi Cehoslovacia.

Abandonul comunismului în Ungaria s-a făcut sub presiunea a o parte din tinerii comunişti maghiari. În mai 1988 a fost înlocuit J. Kadar din fruntea partidului comunist cu o conducere colectivă în frunte cu Reszo Nyers. Secretar general al partidului a fost numit K. Grosz o personalitate ştearsă curând contestată şi pusă în plan secund de aripa reformatoare în frunte cu Imre Pozsgay. Ca şi Gorbaciov, Pozsgay şi-a menţinut convingerile comuniste însă a tras o linie de demarcaţie clară între socialismul „uman“ şi totalitarismul stalinist. Nyers, specialist în problemele economice, a pregătit un ansamblu de măsuri care să ducă la economia de piaţă în Ungaria. În octombrie 1989 partidul comunist a hotărât să-şi schimbe denumirea în Partidul Socialist Maghiar, renunţând la ideologia lui bolşevică.

În anii 1988-1989, în Ungaria au apărut câteva partide politice importante: Federaţia Tinerilor Democraţi (FIDESZ); Forumul Democratic; Alianţa Democraţilor Liberi; Partidul Social-Democrat, Partidul Popular Creştin Democrat etc. Acestea au organizat, în vara anului 1989 discuţii cu guvernul şi s-a ajuns la înţelegerea cu privire la organizarea de alegeri în 1990. În primăvara anului 1990 au loc alegerile în Ungaria câştigate de Forumul Democratic şi astfel comuniştii au fost răsturnaţi de la putere prin voinţa societăţii. Acesta s-a pronunţat pentru construirea unui stat de drept, autoconducere democratică, privatizarea întreprinderilor falimentare şi pentru trecerea mai rapidă la economia de piaţă. Liderul Forumului Democratic, J. Antall a devenit prim-ministru şi a format un guvern de coaliţie în care au mai intrat Partidul Independent al Micilor Proprietari. În august a fost ales preşedinte al Republicii Ungaria Arpad Goncz, lider al Alianţei Democraţilor Liberi. Astfel în Ungaria s-a pus capăt dictaturii comuniste. Reformele economice promovate în anii ’70-’80 au pregătit, în mare măsură, trecerea accelerată la economia de piaţă. Din primele luni ale anului 1900 statul a sistat investiţiile în agricultură. Întreprinderile industriale au trecut la un rapid proces de privatizare.

În Cehoslovacia prăbuşirea regimului comunist s-a făcut prin ceea ce istoricii şi opinia publică au denumit „revoluţia de catifea“. Radicalizarea opoziţiei faţă de regimul comunist a devenit vizibilă încă din ianuarie 1989 când au fost organizate demonstraţii pentru comemorarea liderului studenţesc Jan Palach, care îşi dăduse foc, în semn de protest, cu douăzeci de ani în urmă. În iunie un grup de intelectuali, în frunte cu V. Havel, a redactat un memoriu intitulat – Doar câteva propoziţii – prin care cereau democratizarea imediată a ţării.

În tot timpul verii anului 1989 demonstraţiile din pieţele şi de pe străzile oraşelor din Ceho-Slovacia au continuat. Scânteia care a aprins butoiul cu pulbere a constituit intervenţia în forţă a poliţiei la 17 noiembrie 1989, pentru a înlătura o manifestaţie a studenţească neviolentă. Grevele şi mitingurile s-au generalizat în Cehoslovacia. La 25 noiembrie 1989 conducerea comunistă a demisionat în bloc însă schimbările cosmetice n-au convins pe nimeni. Sute de mii de oameni s-au adunat iar în Piaţa Wenceslav(…) ca să-i asculte pe Vaklav Havel şi Alexandru Dubcek denunţând încercările neostaliniştilor de a rămâne la putere. (2; 192) În zilele următoare opoziţia s-a cristalizat în două alianţe: Forumul Civic la Praga şi Publicul Slovac Împotriva Violenţei la Bratislava. Într-un document elaborat de Forumul Civic se insista pe separarea puterilor în stat, dezvoltarea unei economii de piaţă fără intervenţie birocratică.

Greva generală din 27 noiembrie 1989 a paralizat conducerea politică şi a obligat guvernul să accepte cererile opoziţiei. La 29 noiembrie Adunarea Federală a abolit prevederea constituţională ce asigura partidului comunist rolul conducător în societate. După două remanieri, sub presiunea străzii s-a format, la 10 decembrie 1989, o coaliţie guvernamentală cu o majoritate necomunistă. La 29 decembrie fondatorul Forumului Civic a fost ales preşedinte al Cehoslovaciei.

La 4 decembrie 1989 la Moscova a avut loc o întâlnire a Pactului de la Varşovia. Kremlinul a recunoscut oficial că invadarea Cehoslovaciei în august 1968 a fost ilegală şi a repudiat doctrina Brejnev. S-a dat lumină verde forţelor revoluţionare pentru a înlocui comunismul nu numai în Cehoslovacia ci şi în celelalte ţări satelit.

Prăbuşirea comunismului în Germania de Est a venit ca o consecinţă logică a evenimentelor care se succedau cu repeziciune în blocul sovietic dar mai ales ca urmare a hotărârii Moscovei de a nu mai ajuta regimurile comuniste neostaliniste aflate în profundă criză de sistem. În ciuda marşurilor şi mitingurilor cu grijă orchestrate de liderii comunişti est-germani în frunte cu Erich Honecker nemulţumirea faţă de regim creştea, începând cu vara anului 1989, pe zi ce trecea. În Berlinul de Est, Dresda, Leipzig protestatarii s-au încăierat cu forţele de ordine.

Liderul comuniştilor est-germani a respins mişcarea de reformă iniţiată de M. Gorbaciov subliniind pe de o parte diferenţele de situaţie dintre URSS şi RDG, iar pe de alta imposibila corelaţie dintre liberalizarea sistemului şi reuşita economică. Pentru a scăpa de presiunea lui M. Gorbaciov, Honecker a adoptat tactica „paşilor mărunţi“. Aceasta nu mai era adecvată în împrejurările descătuşării energiilor unor societăţi ţinute, decenii în şir, sub presiuni şi teroare. Ca şi în Cehoslovacia, liderii est-germani şi-au dat seama că de vreme ce sovieticii nu numai că nu mai agreau folosirea violenţei pentru înnăbuşirea nemulţumirilor ci chiar o descurajau, ei vor trebui să sacrifice pe duri şi să promită lansarea imediată a unor reforme generale.

La 18 octombrie 1989, la doar câteva zile după „sărbătorirea celei de-a 40-a aniversări a creării RDG“, CC al P.S. Unit German l-a eliberat din funcţie pe Erich Honecker şi l-a ales pe Egor Krenz. Noul secretar general s-a angajat la o serie de reforme. Însă pentru el, ca pentru întreaga conducere a PSUG, era clar că mergerea cu reformele până la organizarea de alegeri libere şi la reformarea sistemului politic, acestea ar fi dus imediat la dispariţia regimului comunist şi la RDG ca stat. În această privinţă un jurnalist vest-german scria: „Doar socialismul prusac sprijină pretenţia Berlinului de Est la un stat separat. Renunţând la aceasta, nu mai exista nici o raţiune de a fi a Germaniei Răsăritene. Să permitem astăzi alegeri libere şi mâine vom putea la fel de bine să sărbătorim anschluss-ul^ cu Germania de Vest. (2; 188)

La sfârşitul lunii octombrie şi începutul lunii noiembrie sute de mii de protestatari cereau, în principalele oraşe est-germane, legalizarea mişcărilor de opoziţie, separarea puterilor între stat şi partidul comunist, libertatea cuvântului, alegeri libere şi desfinţarea STASI^. La 7 noiembrie 1989 întregul Birou Politic al PSUG a demisionat, iar la 9 noiembrie „Zidul Berlinului“ – expresia materială a războiului rece, a fost dărâmat. În faţa unei impresionante mulţimi de est şi vest-berlinezi, adunată la primăria Berlinului de Vest, cancelarul H. Kohl a afirmat: „Vreau să le spun tuturor celor din Republica Democrată Germană: suntem cu voi, suntem şi rămânem o singură naţiune. Suntem un singur popor“. (2; 189)

La jumătatea lunii noiembrie 1989 un Congres extraordinar al PSUG a recunoscut falimentul partidului. În încercarea de a se salva, aripa reformistă a schimbat denumirea partidului în Partidul Socialismului Democratic şi l-a ales în fruntea sa pe avocatul Gregor Gyse. Acesta considera că partidul trebuia să rupă cu moştenirea stalinistă şi să se angajeze spre valorile pluralismului şi a democraţiei. Nemulţumirea populaţiei era atât de mare încât, în decurs de câteva luni, chemarea la unificarea germană a căpătat o dimensiune naţională, partidele de opoziţie fiind de acord cu accelerarea acestui proces. În lipsa sprijinului extern în Germania de Est „comunismul s-a prăbuşit jalnic şi neplâns de nimeni“. (2; 191)

În Bulgaria, pentru început, liderul comunist Todor Jivkov a reuşit, prin manevre abile, să lase impresia că va imita politica de reforme iniţiată de Mihail Gorbaciov. În vara anului 1987 a declarat că atotputernicia unui singur partid va lua sfârşit şi că este nevoie de „un model nou al socialismului“ de reforme economice şi administrativ-teritoriale. Printr-o rezoluţie a Biroului Politic al partidului comunist au fost îndepărtate portretele lui T. Jivkov din locurile publice.

În 1988 s-a lansat un grup neoficial pentru drepturile omului. Deşi liderii acestuia au fost arestaţi sau exilaţi în primăvara anului 1989, grupul a căpătat o audienţă mai mare, din el desprinzându-se un sindicat independent şi alte nouă organizaţii dizidente. În vara anului 1989 situaţia din Bulgaria s-a înrăutăţit şi poziţia liderului comunist bulgar este în pericol sub presiunea populaţiei nemulţumite. Pe 10 noiembrie 1989 Tudor Jivkov, a fost înlocuit cu un grup de „aparatnici“ în frunte cu Petar Mladenov. Noul lider, agreat de Moscova, a anunţat începerea de reforme pentru ca Bulgaria să devină, în scurt timp, „o ţară modernă, democrată şi de drept“ (2; 196).

După căderea lui T. Jivkov la Sofia şi alte oraşe au avut loc mari demonstraţii de stradă, în care se cerea înlăturarea dictaturii şi trecerea la un sistem multipartidic. La 13 decembrie 1989 C. C al partidului comunist a hotărât să-l elimine din rândurile sale pe T. Jivkov iar în ianuarie 1990 acesta a fost pus sub arest la domiciliu. Ulterior partidul comunist din Bulgaria şi-a schimbat numele în Partidul Socialist Bulgar, ca o despărţire simbolică de dogmele leniniste.

La începutul anilor ’90 Albania rămăsese singura „pepinieră“ a stalinismului în Europa. Deşi Ramiz Alia i-a succedat în fruntea statului şi a partidului comunist lui E. Hodja în acelaşi an în care M. Gorbaciov venea la putere la Moscova, acesta a respins ideea de reformă a regimului, conside­rând-o nerelevantă pentru Albania. Forţată de împrejurări, conducerea comunistă a procedat la o serie de deschideri. În ianuarie 1990 s-a hotărât o relaxare în domeniul conducerii economice, mai ales în agricultură şi în ceea ce priveşte drepturile omului. A permis cetăţenilor să călătorească în afară şi s-a abrogat interzicerea religiei. Albania a restabilit relaţiile diplomatice cu Moscova, Bonn-ul şi capitalele est-europene, ieşind, astfel, din autoizolare.

Conducerea albaneză a renunţat la stalinism, însă nu şi la marxism-leninism şi a acceptat sistemul multipartidic. Partidele politice şi ziarele de opoziţie s-au impus în societate rapid. Lider al opoziţiei a devenit Sali Berisha. Primele alegeri libere se desfăşoară în primăvara anului 1991, iar în iunie s-a constituit primul guvern de coaliţie care-i cuprindea şi pe comuniştii botezaţi acum socialişti. (2; 196)

În România, spre deosebire de alte ţări ale blocului sovietic, comunismul a fost înlăturat printr-o luptă deschisă, violentă. Lipsa unei opoziţii reale în interiorul partidului comunist a făcut ca în România să nu poată avea loc o tranziţie paşnică de la comunism la democraţie.

După venirea lui Gorbaciov la putere în URSS, Nicolae Ceauşescu a început să fie tot mai izolat în plan extern. După schimbările de politică externă de la Moscova şi adoptarea unui alt comportament al Kremlinului faţă de ţările din blocul răsăritean, politica de autonomie şi poziţia de rebel pe care statul român o avea faţă de URSS n-au mai impresionat Occidentul şi acest lucru a început să se simtă. În 1988 clauza naţiunii celei mai favorizate care se acorda de SUA României în baza Amendamentului Jackson-Vanick n-a mai operat datorită politicii regimului de îngrădire a emigrărilor şi a încălcării tot mai mult a drepturilor omului. Liderul comunist român, cu vanitatea-i cunoscută, a denunţat clauza, înainte de publicarea oficială a hotărârii SUA şi fără să informeze conducerea partidului sau pe primul ministru.

Grăitor pentru irealismul cu care Nicolae Ceauşescu acţiona în sistemul relaţiilor internaţionale la sfârşitul deceniului nouă a fost şi poziţia sa în cadrul ţărilor socialiste. La jumătatea anului 1989, în consfătuirea statelor participante la tratatul de la Varşovia, liderul comunist de la Bucureşti a condamnat „rapida alunecare a socialismului din toate ţările europene pe panta prăbuşirii şi a cerut măsuri urgente pentru salvarea lui în Polonia“. (7; 292)

Pe plan intern, cu cât situaţia populaţiei se înrăutăţea, cu atât mai mult creştea poziţia fermă de singur apărător al socialismului pe care o afişa Partidul Comunist din România. Toată toamna anului 1989 s-au desfăşurat şedinţe la nivel central „cu factorii de răspundere“ din ministere, mari întreprinderi, de la sindicate, pentru „strângerea rândurilor“. Scrisoarea adresată, la începutul lui martie 1989, de şase foste cadre de vârf ale Partidului Comunist din România lui Nicolae Ceauşescu n-a avut nici un ecou. Nici chiar la cel de-al XIV-lea Congres al partidului, în ultimul ceas, n-a fost schiţată vreo idee de reformă, o ameliorare în privinţa libertăţilor cetăţeneşti, a nivelului de trai. Conducerea partidului a insistat pe ideea de austeritate, pe construirea de noi şi mari obiective industriale etc.

Pe durata Congresului partidului, izolarea României Socialiste a fost scoasă în evidenţă de absenţa delegaţiilor partidelor „frăţeşti“ din Ungaria, Italia şi spre surprinderea comuniştilor de la Bucureşti, din RDG. „Cu mai puţin de două luni în urmă, Germania Răsăriteană fusese susţinătorul cel mai apropiat a lui Ceauşescu în refuzul lui hotărât de a accepta reforme. Între timp, echipa E. Honecker fusese debarcată şi Germania de Est luase drumul reformelor.

Revoluţia română a izbucnit la Timişoara. Scânteia a fost aprinsă de pastorul reformat al Bisericii calviniste L. Tokes şi o parte din credincioşii săi. Actul de nesupunere civică al pastorului reformat a generat o revoltă a nemulţumiţilor din Timişoara care a fost reprimată, la 17 decembrie 1989, de către forţele de securitate. Nicolae Ceauşescu n-a fost dispus să urmeze modelul est-german de a se abţine de la utilizarea forţei şi va folosi orice mijloc pentru a rămâne la putere.

La 18 decembrie, zeci de mii de muncitori timişoreni au organizat proteste paşnice în curţile fabricilor, iar la 20 decembrie s-au revărsat pe străzi şi au pus efectiv capăt stăpânirii regimului comunist în oraş. Mulţimea a proclamat Timişoara oraş liber, iar aceasta s-a întâmplat cu două zile înainte ca Nicolae Ceauşescu să fugă din Bucureşti. (8; 198)

Sfidând gravitatea situaţiei, Ceauşescu a făcut o scurtă vizită în Iran. La întoarcere a făcut o cascadă de greşeli care au grăbit sfârşitul regimului comunist. Necunoscând starea de spirit din ţară şi crezând că se bucură de asentimentul populaţiei, a condamnat pe manifestanţii timişoreni, calificând demonstraţiile drept „fasciste“, iar pe participanţii la aceasta drept „huligani“inspiraţi de iredentismul maghiar. Greşelile au culminat cu organizarea unui miting de sprijin în dimineaţa zilei de 21 decembrie. A fost momentul în care mulţimea a rupt „bariera psihologică“ şi a condamnat politica regimului comunist. Ceauşescu a fost huiduit. După spargerea mitingului, grupuri masive de manifestanţi au rămas în Piaţa Universităţii ridicând o baricadă. Forţele de securitate şi miliţie, sprijinite de unităţi ale armatei, au încercat să spargă baricada şi să împrăştie pe demonstranţi. Acest lucru a fost reuşit după miezul nopţii, după ce în rândul manifestanţilor au căzut morţi şi răniţi.

A doua zi, mulţimea s-a adunat din nou în Piaţa Universităţii. Sub presiunea mulţimii Nicolae Ceauşescu, cu o parte din apropiaţii săi, a părăsit sediul C. C al P. C din România la bordul unui elicopter. În cele din urmă cuplul dictatorial a fost capturat şi ţinut într-o unitate militară din Târgovişte. Un tribunal improvizat a acuzat pe soţii Ceauşescu de genocid şi subminarea economiei naţionale, şi executaţi „în ziua de Crăciun a anului 1989“. (8; 200)

În aceeaşi zi s-a format Frontul Salvării Naţionale care a ales în fruntea sa pe Ion Iliescu, un opozant al cuplului Ceauşescu. România a încetat să mai fie o democraţie populară după dispariţia partidului comunist, iar partidele istorice au fost reînfinţate. A început drumul de tranziţie spre o societate democratică.

Bibliografie

1. 
   Henry Kissinger, Diplomaţia, Traducere din lb. engleză: Mircea Ştefancu, Radu Paraschivescu, Bucureşti, 1998.
   
2. 
   Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Polirom, Iaşi, 1997.
   
3. 
   Mihail Gorbaciov, Memorii, Nemira, Bucureşti, 1994.
   
4. 
   Hélene Carrere d’Encausse, Triumful naţiunilor sau sfârşitul imperiului sovietic, în româneşte de Sofia L. Oprescu, Bucureşti, 1993.
   
5. 
   Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. În căutarea unei noi lumi. (1973 până în zilele noastre), vol. 3, Bucureşti, 1998.
   
6. 
   Joseph Rothschild, Istoria politică a Europei Centrale şi de Est după al Doilea Război Mondial, Bucureşti, ediţia a-II-a, 1997.
   
7. 
   Titu Georgescu, România între Yalta şi Malta, Bucureşti, 1993.
   
8. 
   Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Fundaţia Academia Civică, 1995.