Draft prof univ dr. Ioan Chiper

3. Economia în perioada premergătoare
celei de-a doua conflagraţii mondiale

În opinia istoricilor Pierre Milza şi Serge Berstein două grupe de ţări se opun, în plan economic, din ce în ce mai făţiş:

• 
  „ţările bogate“ – SUA, Marea Britanie, Franţa, care deţin 80% din stocurile mondiale de aur şi controlul pieţelor privilegiate mai ales marile imperii coloniale;
  
• 
  „ţările sărace“ – Italia, Japonia, Germania, greu îndatorate, lipsite de stocuri de aur dar mai ales fără posesiuni coloniale, se aflau în situaţia folosirii propriilor resurse care au fost insu­ficiente pentru a combate depresiunea şi a se relansa economic. (7; 235)
  

În ceea ce priveşte „ţările sărace“, acestea au fost supuse unor puternice tensiuni care au dus la modele dirijiste autoritare şi totalitar-corporatiste. Soluţia autarhică rezultată dintr-un dirijism exacerbat, un protecţionism şi un control al schimburilor fără fisuri n-a fost suficientă pentru a depăşi criza. Ea a cerut o bază teritorială lărgită care, în opinia dictatorilor din aceste ţări, nu se putea abţine decât prin război. Aceste ţări au pus, în 1938, baza unei zone a mărcii în Europa întreţinea relaţii privilegiate cu Japonia care avea şi ea un obiectiv expansionist la fel de precis ca Italia şi Germania.

Cum, pe de altă parte, Uniunea Sovietică n-a reuşit să rupă izolarea economică în care s-a zbătut după prima mare conflagraţie mondială, lumea s-a aflat la sfârşitul anilor ’30 compartimentată în zone monetare şi comerciale care au devenit în scurt timp blocuri rivale ce se vor confrunta peste foarte puţin timp.

Redimensionarea economiilor naţionale de la starea de pace la starea de război a fost la fel de grea şi costisitoare ca şi reconversia economiilor de război. Faţă de primul deceniu interbelic, când 64 de state au cheltuit pentru înnarmare 400 milioane de dolari, în următorii 10 ani s-a făcut saltul la imensa sumă de 12, 5 miliarde, din care 7, 5 miliarde cheltuite de marile puteri. Din 1938, Reich-ul german s-a instalat în fruntea cursei pentru înnarmare cu un ritm de peste 16 ori mai mare decât în 1932. El a fost întrecut doar de Uniunea Sovietică a cărei dinamică raportată la acelaşi an a fost de aproape 20 de ori mai mare. (11; 359)

Munca productivă a fost deturnată de la scopurile consumului la cel de război, făcându-se o mare risipă de materiale şi energie. Pentru întreţinerea unui militar aflat în luptă era necesar să muncească 15 muncitori în spatele frontului. Într-un crucişător era încorporată munca a 18. 000 de oameni pe timp de un an, iar într-un distrugător efortul a peste 540. 00 de oameni. Într-o altă variantă de calcul o zi de război, în 1939, a costat tot atât cât bugetul României pe întregul an financiar. (11; 300-361)

Privind global şi în comparaţie rezultatele, fizionomia economică a planetei arăta în preajma celei de-a doua conflagraţii mondiale profund schimbată faţă de 1913. SUA, prima putere industrială, asigurau o treime din producţia totală. Urmau, în ordine URSS cu 19% faţă de 6% cât era pon­derea Rusiei înainte de primul război mondial; Germania cu 11%; Marea Britanie cu 9%. (1; 211)

Sentimentul pierderii întâietăţii în viaţa economică a lumii de către Europa, exprimată după terminarea primei conflagraţii mondiale, s-a dovedit a fi veridic. Statistic se constată că, în preajma celei de-a doua conflagraţii mondiale, Europa deţinea 44% din producţia industrială mondială faţă de 16% cât avea în anul 1913. În agricultură producţia a crescut în Europa cu 20-30% în comparaţie cu nivelul antebelic, iar în SUA cu 30-38%. În planul comerţului exterior mondial „bătrânul continent“ mai avea ca pondere doar 47% faţă de 64% în anul 1913. (1; 213)

Situaţia nu doar globală, ci şi la nivelul statelor indică diferenţele de dezvoltare economică. Vom reţine numai câteva exemple. După ieşirea din impas, economia americană a atins în 1938 nivelul din 1929. Politica marilor investiţii publice practicată din 1933 a ameliorat infrastructura ţării şi a condus în cele din urmă şi la creşterea productivităţii cu 22% în cei zece ani. Venitul naţional a crescut de la 42, 5% la 72, 8% deşi nu a mai atins nivelul anului 1929 când a fost de 87, 6%. (7; 250)

Economia japoneză a cunoscut o redresare şi apoi o creştere rapidă după adaptarea unei politici inflaţioniste care a dus la dezvoltare industrială şi la favorizarea exporturilor. Redresarea a fost specta­culoasă în domeniul industrial. Comenzile militare au impulsionat industria chimică, metalurgică şi a construcţiilor de maşini, aeronautica şi industria navală. Statistic aceasta a crescut în 1937 cu 173% faţă de anul 1929. Numărul muncitorilor a crescut, de la 1, 8 milioane la peste trei milioane. (7; 358)

În Europa economia Marii Britanii a luat avânt până în 1937, când producţia a reprezentat 123, 9% faţă de 1929. După un scurt declin ea s-a redresat în contextul angajării în conflagraţie. Peri­colul pe care l-a perceput Franţa dinspre militarismul german a făcut ca economiea să fie îndreptată spre producţia de război fără ca aceasta să poată depăşi cu adevărat declinul crizei. În 1939, nivelul economiei franceze nu atinsese încă nivelul din 1929. Această stare economică s-a manifestat printr-o insuficienţă a investiţiilor, care a antrenat învechirea tehnologică şi a frânat capacitatea de producţie. Fenomenul a fost mai accentuat în uzinele de armament şi tehnică militară. La momentul declanşării celei de-a doua conflagraţii mondiale Franţa nu era economic pregătită pentru război. Acest lucru va determina şi capitularea ei deosebit de rapidă în faţa maşinii de război germane.

În Germania, militarizarea economiei pentru a putea duce un război fulger (“blitzkrieg“) a impus un ansamblu de măsuri care să facă posibilă îndeplinirea obiectivelor de politică externă. S-au luat măsuri pentru creşterea producţiei agricole şi industriale şi limitarea importurilor. Progresele industriei chimice au permis fabricarea produselor de înlocuire pentru benzină, cauciuc, fibre din bumbac („ersatz-uri“). Aceste măsuri au fost dublate de o uriaşă mobilizare a forţei de muncă prin intermediul corporatismului. Din 1935, prestarea unei munci a fost obligatorie pentru toţi tinerii de ambele sexe şi şi s-a realizat eradicarea eradicarea şomajului. În 1939, Germania a devenit, după SUA, a doua putere industrială a lumii. (1; 214)

În URSS, politica planurilor cincinale a determinat o creştere a producţiei industriale de 2, 2 ori în 1937 faţă de 1932 şi de 5, 9 ori faţă de 1913. Interesant că, 80% din întreaga producţie, în 1937, era realizată în întreprinderi noi sau total reconstruite, asigurând ţării un loc alături de Germania ca dinamică şi locul doi în lume ca volum al producţiei industriale.

Decalajele de evoluţie economică ca ritm şi producţie pe de-o parte şi autarhia economică promovată pe de altă parte au incitat la „extinderea“teritorială pentru acces şi control la baze de materii prime şi pieţe de desfacere. În momentul punerii problemei reâmpărţirii zonelor de influenţă, din suprafaţa de uscat a globului, şapte mari puteri deţineau aproape 62%.

Faţă de poziţia ocupată în această reâmpărţire a sferelor de influenţă şi cea în ierarhia ecuaţiei de putere Germania, Japonia şi Italia se considerau nedreptăţite. Germania a căutat să-şi asigure accesul la solul şi subsolul unor state din Europa Centrală şi de Sud Est. Rezultatele obţinute la început prin penetraţie pot fi cotate ca apreciabile, dar, totodată, estimate şi ca precare, căci au fost dobândite în cadrul acordurilor de scurtă durată. Lucrurile s-au agravat de îndată ce în vara anului 1939 cercurile conducătoare engleze s-au arătat înclinate spre a recunoaşte Reich-ului german o zonă de influenţă economică preferenţială în Europa de Sud-Est dacă Germania se angaja pe viitor să nu mai recurgă la forţă, ofertă pe care A. Hitler a refuzat-o. (1; 220) Conducătorul celui de-al treilea Reich a dorit ca războiul să decidă asupra locului şi rolului pe care fiecare dintre marile puteri industriale îl aveau în ierarhia raportului de forţe şi cât revenea fiecăruia în procente din zonele de influenţă.