Draft prof univ dr. Ioan Chiper

2. Declinul Ligii Naţiunilor şi eşecul securităţii colective

După un deceniu în care diplomaţia se concentrase asupra Europei, Japonia a fost aceea care a demonstrat într-un mod surprinzător cât de şubrede erau securitatea colectivă şi Societatea Naţiunilor, transformând anii ’30 într-un deceniu al violenţelor din ce în ce mai mari. La 18 septembrie 1931, forţele japoneze au atacat Manciuria, provincie a Chinei. China a făcut apel la Societatea Naţiunilor, însă aceasta n-avea un mecanism de constrângere, nici măcar pentru sancţiunile economice precizate la art. 16 din Pact. În ezitările sale Societatea Naţiunilor a ilustrat dilema fundamentală a securităţii colective: agresiunea trebuia sancţionată dar nu aveau cum să se aplice sancţiunile. Nici o ţară nu era pregătită pentru a intra în război cu Japonia şi nimeni n-a dorit să întrerupă fluxul comercial cu Japonia care era şi în avantajul Europei. (8; 142-148)

În cele din urmă s-a ajuns la o „rezolvare“ care a luat forma unei comisii de cercetare (Comisia Lytton). Aceasta a demonstrat că Japonia a avut pretenţii justificate asupra Manciuriei dar a greşit fiindcă nu a epuizat toate mijloacele paşnice de rezolvare a problemei. Japonia s-a retras din Liga Naţiunilor în semn de protest. A fost primul pas spre declinul securităţii colective. În anul 1932, Japonia a ocupat China la nord de Marele Zid şi a debarcat la Shanghai.

Eşecul Conferinţei pentru dezarmare, desfăşurată sub egida Societăţii Naţiunilor, a fost pecetluit de retragerea Germaniei de la negocieri la 14 octombrie 1933. Hitler a folosit acest prilej pentru a se lansa într-un plan general de înarmare. Pretextul pentru a legitima un asemenea act a fost declaraţia ministrului de externe francez care afirma, pe 19 aprilie 1934, că „de acum încolo, Franţa îşi va asigura securitate prin mijloace proprii“. (7; 69). Guvernul francez a declanşat startul în cursa înarmărilor dar nu va reuşi s-o parcurgă. Eşecul conferinţei pentru dezarmare ca şi părăsirea Ligii Naţiunilor de către Germania nu presupunea în mod necesar război. Marele puteri europene s-au gândit că o corectare a securităţii colective cu metodele realpolitik-ului ar rezolva problemele tensionate din Europa.

La iniţiativa Italiei, Germania, Franţa şi Marea Britanie au încercat să constituie un fel de directorat european ce trebuia să stabilească „regulile jocului“ pentru statele mici şi să fie rezolvate pe cale paşnică problemele litigioase din Europa. Simţindu-se însă dezavantajată, Franţa a boicotat proiectul spre mulţumirea URSS.

O asociere a patru mari puteri europene a fost întodeauna coşmarul liderilor de la Kremlin care considerau că o asemenea alianţă ar fi preludiul unei noi intervenţii împotriva statului sovietic.

O încercare de a repune în termeni reali ecuaţia de securitate pe continent instituită după prima mare conflagraţie s-a făcut la Stressa în aprilie 1935. Marea Britanie, Franţa şi Italia, prin reprezentanţii lor la nivelul cel mai înalt, şi-au promis solemn să menţină sistemul de tratate existent în Europa şi să reziste oricăror încercări de a-l schimba prin forţă. A fost o etalare de vorbe mari fără suport deoarece, în raportul de forţe, Germania începuse marşul pentru schimbarea ierarhiilor. Ulterior Hitler a repudiat ultimele clauze referitoare la dezarmare rămase din Tratatul de la Versailles. Sistemul de securitate practic nu mai reacţiona.

Franţa a căutat atunci să reechilibreze balanţa şi raportul de putere printr-o apropiere de Uniunea Sovietică. Tratatul încheiat la 2 mai 1935 între Paris şi Moscova prevedea că dacă una dintre semnatare va fi atacată cele două ţări se vor consulta în baza art. 10 din Pactul Societăţii Naţiunilor şi îşi vor acorda ajutor reciproc. (8; 177).

Când Italia a atacat Abisinia, Marea Britanie a făcut cea mai vibrantă declaraţie în favoarea securităţii colective şi a cerut ca Liga Naţiunilor să hotărască sancţiuni contra agresorului. Mussolini şi-a continuat agresiunea în ciuda unor propuneri britanice care ar fi redus profitul Italiei la jumătate. La 1 mai 1936 împăratul Abisiniei, Haile Selassie a părăsit ţara şi o săptămână mai târziu Mussolini a proclamat întemeierea unui nou Imperiu Roman. A fost o lovitură de moarte dată Abisiniei dar mai ales securităţii colective. Cincizeci şi două de naţiuni s-au reunit în cadrul Ligii Naţiunilor pentru a rezista agresiunii şi toate au consimţit ca Abisinia să fie cucerită.

Afacerea abisiniană a avut urmări imediate. Hitler a urmărit cu atenţie încordată conflictul, temător că o Ligă triumfătoare ar putea fi folosită împotriva Germaniei. Hitler a ordonat, la 7 martie 1936, armatei germane să intre în Renania demilitarizată, marcând astfel răsturnarea ultimului bastion al acordului de la Versailles. Potrivit tratatului, forţele militare germane n-aveau dreptul să pătrundă în Renania sau mai aproape de 50 Km est de această zonă. Germania confirmase această clauză la Locarno. Liga Naţiunilor aprobase acest tratat iar Marea Britanie, Franţa, Belgia şi Italia îl garantaseră. (3; 273) Nici de data aceasta democraţiile occidentale care puseseră bazele sistemului de securitate colectivă n-au ştiut cum să reacţioneze la acţiunile Germaniei. Franţa era pusă în situaţia de a acţiona. Britanicii au insistat asupra folosirii mijloacelor diplomaţiei în locul forţei. În consecinţă a fost convocat Consiliul Ligii la Londra.

Consiliul Ligii Naţiunilor a constatat, deşi nu în unanimitate, că tratatele de la Versailles şi Locarna au fost încălcate. Hitler a fost invitat să negocieze un nou aranjament pentru securitatea europeană, să-l înlocuiască pe cel pe care îl distrusese. El a răspuns invitaţiei: nu avea, „nici un fel de pretenţii teritoriale în Europa“, dorea pacea şi a propus un pact de neagresiune pe 25 de ani cu Puterile Occidentale. Britanicii au dorit să obţină de la acesta mai multe precizări şi au înaintat Berlinului o listă de probleme precise. Hitler n-a mai răspuns. S-a instalat tăcerea. Ultimele rămăşiţe ale sistemului securităţii colective dispăruseră. Era sfârşitul unei epoci. Ordinea în ierarhia ecuaţiei de putere stabilită la sfârşitul primului război mondial între învingători şi învinşi se răsturnase.

S-a afirmat, în momentul reocupării cu trupe a Renaniei demilitarizate, că 7 martie 1936 a fost un punct de cotitură în istorie. S-a repetat de către istorici apoi că atunci, Franţa a ratat ocazia de a opri Germania şi de a împiedica ororile şi sacrificiile făcute de omenire în cea de-a doua conflagraţie mondială.

Din punct de vedere tehnic, pe hârtie, acest lucru a fost adevărat: francezii posedau o mare armată iar germanii încă nu-şi puseseră la punct maşina de război. Din punct de vedere psihologic situaţia era exact inversă. Popoarele occidentale n-au putut da un răspuns coerent la întrebarea: ce puteau face? Armata franceză ar fi putut să înainteze în Germania şi să obţină promisiuni de bună purtare din partea germanilor, iar apoi ar fi trebuit să plece. Situaţia ar fi rămas ca înainte şi resentimentele germanilor ar fi crescut, ca şi dorinţa de revanşă. A. J. P. Taylor susţine că „în realitate n-avea nici un sens atacarea Germaniei până când aceasta nu era capabilă să se opună“, până când înţelegerea de la Versailles nu era eliminată şi Germania reânarmată. Numai o ţară care îşi propune victoria poate fi ameninţată cu înfrângerea. (7; 87) Din această perspectivă ziua de 7 martie 1936 are o dublă semnificaţie. Ea a deschis calea pentru un succes temporar al Germaniei, dar şi pentru eşecul ei final.

Pentru Hitler, reocuparea Renaniei a deschis drumul spre Europa Centrală, atât din punct de vedere militar cât mai ales psihologic. Odată ce democraţiile au acceptat această manevră ca pe un „fait accompli“, baza strategică a opoziţiei faţă de Hitler în Europa de est a dispărut. „Dacă pe 7 martie nu v-aţi putut apăra pe voi?“- l-a întrebat ministrul român de externe, Nicolae Titulescu, pe omologul său francez „cum o să ne apăraţi pe noi în faţa agresorului? (3; 278). Răspunsul a fost mai greu de dat mai ales că marile democraţii intraseră în frenezia pacifismului.

Politica conciliatoare pe care Franţa o aplica a fost urmată şi de Anglia în relaţiile cu Germania. În 1937, anul ce-a urmat remilitarizării Renaniei, lordul Halifax, pe atunci preşedinte al Consiliului Privat, a ilustrat demisia morală a democraţiilor vizitându-l pe Hitler în fortăreaţa lui de la Berchtegaden. Acesta a elogiat Germania nazistă pe care a numit-o „reduta europeană împotriva bolşevismului“ şi a enumerat o serie de chestiuni, de care Germania era vital interesată, la care „s-ar putea ajunge la modificări pe măsura trecerii timpului“: (7; 137) Danzigul, Austria şi Cehoslovacia şi retrocedarea coloniilor. Singura obiecţie a lui Halifax a fost metoda prin care s-ar rezolva aceste „chestiuni“.