Draft prof univ dr. Ioan Chiper

Bibliografie

1. 
   A.J.P. Taylor, Originile celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, 1999.
   
2. 
   Winston Churchill, Al doilea război mondial, vol I, Bucureşti, 1996.
   
3. 
   James L. Stokesbury. Scurtă istorie a celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, 1993.
   
4. 
   Leonida Loghin, Al doilea război mondial, Bucureşti, 1988.
   
5. 
   Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial. 1939-1942, vol I, Bucureşti, 1988.
   
6. 
   Anatol Petrencu, Istorie universală. Epoca contemporană, Chişinău, 1995.
   
7. 
   Lidell Hart, Histoire de la seconde guerre mondiale, traduit de l’anglais par J. P. Constantin, Fayard, 1973.
   
8. 
   Prof. univ. dr. Zarin Zamfir. Istoria universală contemporană, Bucureşti, 1999.
   
9. 
   Marea Conflagraţie a secolului XX. Al doilea război mondial, Bucureşti, 1974.
   
10. 
    Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene. 1900-1945, vol. I, Bucureşti, 1998.
    

GENEZA LUMII BIPOLARE ŞI A RĂZBOIULUI RECE. POLITICA SFERELOR DE INFLUENŢĂ.

1. Începutul Războiului Rece

Însă înţelegerile de la Yalta şi Potsdam au fost doar aparente, fiecare parte a interpretat rezultatele acestor conferinţe în alt fel. Partea americană trecea la visul ei despre „o lume unitară“ a principiilor liberale şi democratice, fără a fi luat vreodată în serios interesele de securitate sovietice. Conducerea sovietică dorea ca în sfera sa de interese democraţia să capete forma şi expresia viziunii sale politico-ideologice. Stalin i-a explicat, în aprilie 1945, locţiitorului lui Tito, Milovan Djilas, această preocupare a sa: „Acest război nu mai e acela din trecut. Oricine ocupă un teritoriu impune şi propriul său sistem social. Fiecare impune propriul său sistem social, până unde înaintează armata lui“ (1; 8).

La această dată, protagoniştii vieţii internaţionale, în curs de structurare, păreau că îşi înţeleg bine intenţiile şi îşi descifrează corect mesajele din timpul convorbirilor bi şi multilaterale. După vizita la Moscova, din octombrie 1944, Winston Churchill i-a transmis liderului de la Kremlin o scrisoare de mulţumire în care afirma: „N-am fost niciodată mai optimist ca acum în privinţa viitoarei alianţe a popoarelor noastre. Sper să trăiţi încă mult timp ca să înlăturaţi ravagiile făcute de război şi să-i conduceţi pe toţi ruşii prin anii de furtună în lumina glorioasă a soarelui strălucitor. Al dumneavoastră prieten şi tovarăş de arme din timpul războiului, Winston Churchill“. (2; 392). La rândul său, preşedintele american, F.D. Roosevelt afirma după Yalta că „… ar trebui să se pronunţe sfârşitul sistemului acţiunilor unilaterale, al alianţelor exclusive, al sferelor de influenţă, al echilibrului puterii şi al tuturor celorlalte experienţe care au dovada concretă a faptului că au fost încercate vreme de secole şi-au dat întodeauna greş“. (3; 379)

Pentru un timp, acordurile şi înţelegerile au funcţionat cel puţin pentru evoluţiile politice din România şi Grecia. Churchill a ordonat trupelor britanice să suprime rezistenţa armată a stângii împotriva Casei Regale de la Atena, iar Stalin a lăsat ca fidelii lui discipoli greci – comuniştii – să fie masacraţi de soldaţii generalului Scobie. Când Stalin a intervenit, prin Vîşinski, la Bucureşti, pentru a impune un guvern total aservit Moscovei, Churchill era „foarte preocupat ca nu cumva U.J.^ să ne reproşeze încălcarea înţelegerii noastre“ şi transmitea reprezentanţilor britanici în România instrucţiuni „să nu se dezvolte acolo un front politic antirus.“ (1; 124)

Analiza evenimentelor demonstrează că între Londra, Washington şi Moscova n-au existat în acest moment crize de comunicare. Criza de comunicare s-a produs pe fondul neânţelegerii mesajelor transmise prin mijloacele de informare în masă în ţările căzute în sfera de dominaţie a URSS. Iată cum Declaraţia de la Potsdam a preşedintelui american făcută la postul de radio Vocea Americii la 25 iulie 1945 a determinat în România o anumită conduită politică din partea regelui Mihai I deşi SUA n-aveu de gând să-şi depăşească înţelegerile convenite cu URSS în ceea ce priveşte această ţară.

Această declaraţie a fost interpretată greşit de tânărul rege Mihai I care a luat-o ca pe un îndemn pentru înlocuirea guvernului adus la putere de Stalin, la 6 martie 1945, şi a acţionat în consecinţă. Pentru partidele istorice, potrivit unei note a S. S. I. din 10 august 1945, această declaraţie a însemnat o creştere a optimismului şi a speranţelor în revenirea la regulile democratice.

Pentru guvernul dr. Petru Groza declaraţia preşedintelui american a avut o altă semnificaţie, deoarece de la „stăpânii de la Kremlin“ a primit prin generalul Susaikov, membru al Comisiei Aliate de Control (Sovietice) din România, „cheia“ mesajului şi a fost asigurat că „nu i se poate întâmpla nimic“. Prin urmare, la cererea de demisie, primul ministru dr. Petru Groza i-a răspuns şefului statului, regele Mihai I, că „guvernul său nu a fost niciodată mai puternic ca acum şi se bucură de tot sprijinul din partea sovieticilor“ (4; 21) şi că nu demisionează.

Un an mai târziu, Molotov atacă într-un discurs public pe „imperialiştii nesăţioşi şi grupul de aventurieri ce instigă la război“ aparţinând claselor dominante „din străinătate care favorizează“ trăncăneala periculoasă despre un al „treilea război mondial“. La 9 februarie 1946 într-un discurs radiodifuzat Stalin afirma: „Acum victoria înseamnă, înainte de orice, că sistemul nostru social sovietic a învins, că sistemul social sovietic a rezistat cu succes încercării în focul războiului şi şi-a dovedit vitalitatea totală (…) Marxiştii noştri declară că sistemul capitalist al economiei mondiale ascunde în el elemente de criză şi de război“. (3; 124)

Analiza de conţinut, prin comparaţie cu tematica altor discursuri rostite de liderii comunişti de la Kremlin cu diferite prilejuri, arată că acestea se încadrează în „limbajul de lemn“ obişnuit şi nu exprimă în fapt o schimbare de atitudine sau revenirea URSS la politica antebelică „de confruntare cu Occidentul“ aşa cum a fost percepută la Washington şi Londra. (5; 115-116)

Uniunea Sovietică a ieşit din război stoarsă şi vlăguită, economia ei de pace era la pământ. Ea avea nevoie de tot ajutorul pe care îl putea găsi şi, prin urmare, nu avea nici un interes imediat de a rivaliza cu singura putere care îi putea oferi acest ajutor, şi anume SUA.

Guvernul nu mai avea aceeaşi încredere în populaţie. Soldaţii sovietici traversând, în lupta cu germanii, teritoriile naţiunilor europene au putut vedea că viaţa de aici nu era aşa de urâtă cum o înfăţişa propaganda sovietică şi că oamenii, în general, o duceau mai bine decât cei din Uniunea Sovietică. Şi mai avea un motiv de îngrijorare. Războiul îi elibera pe oameni de complexul supunerii şi de frică, elemente fundamentale pe care se sprijinea regimul lui Stalin. „De aceea, afirma Valentin Berejkov, însăşi sistemul era în primejdie şi trebuiau luate măsuri pentru salvarea lui“. (2; 233)

Fără îndoială că Stalin, a fost convins că, până la urmă, capitalismul va fi înlocuit cu socialismul, şi coexistenţa celor două sisteme nu putea să fie veşnică, dar era la fel de convins că procesul de înlocuire nu era iminent. Roosevelt şi Churchill l-au auzit pe Stalin spunând că nu era deloc simplu să impună lumii regimuri comuniste şi că, de fapt, are alte probleme. (6; 240-281) Atitudinea fundamentală a URSS în primii ani de după încheierea celui de-al doilea război mondial n-a fost, în opinia unor istorici, agresivă, ci una defensivă.

Percepţia eronată şi interpretarea greşită a unor teme din discursul şi propaganda oficială sovietică au condus pe unii oameni politici şi analişti politici la concluzia că politica de securitate a URSS are la bază un expansionism nelimitat şi că sovieticii vor profita de avantajul strategic pe care-l aveau în raportul de putere pe continent după încheierea celui de-al doilea război mondial. Că vor exploata dificultăţile social-economice din ţările occidentale pentru a-şi impune supremaţia până la Atlantic. Averell Hariman, ministrul american la Moscova, a trimis, la 4 aprilie 1945, Departamentului de Stat, un lung raport în care – după ce constata că partidul comunist şi acoliţii săi se folosesc pretutindeni de dificultăţile economice întâmpinate în ţările plasate sub responsabilitatea noastră pentru a face reclamă concepţiilor şi politicii Sovietelor, subliniind în acelaşi timp influenţa aliaţilor occidentali – avea să se manifeste grijă doar pentru aliaţii noştri occidentali şi pentru regiunile plasate sub responsabilitatea noastră…(7; 91)

La 22 februarie un tânăr diplomat din cadrul ambasadei SUA la Moscova, George F. Kenan, trimite faimoasa „Long Telegram“ (Telegramă Lungă) în care a descris politica externă sovietică ca având sursele adânci în însuşi sistemul sovietic. În esenţă, el argumenta că politica sovietică era un amalgam de ideologie comunistă şi expansionism ţarist de modă veche. La câteva zile, fostul premier britanic şi „camarad de arme“ al lui Stalin a lansat un dur rechizitoriu la adresa politicii sovietice, în cadrul unei conferinţe ţinute în campusul universitar din orăşelul Fulton, Missouri.

Churchill a tras semnalul de alarmă în legătură cu expansionismul sovietic, exprimându-şi convingerea „că nu există nimic care să fie atât de admirat de către ei (ruşii – n. C. H. ) ca forţă şi că nimic nu respectă mai puţin decât slăbiciunea militară“ şi considera că „ar trebui ca popoarele de limbă engleză să se unească de urgenţă pentru a înlătura orice ambiţie sau aventură“. (7; 27)

Presa şi alte mijloace de informare vor începe să reacţioneze în analiza relaţiilor internaţionale în conformitate cu „sindromul Telegramei Lungi“. „Times“ a publicat în aprilie 1946 unele aricole arătând că Iranul, Turcia şi Manciuria „erau infectate de virusul comunist, iar Arabia Saudită, Egiptul, Afganistanul şi India erau şi ele „ameninţate“ de acelaşi virus. Revista „Life“ publică în iunie 1946, sub semnătura lui J. F. Dulles o serie de articole în care se atrăgea atenţia asupra ameninţărilor pe care le ascundea „Pax Sovietica“ şi a cerut concetăţenilor săi să trimită forţe militare şi ajutoare materiale spre regiunile ameninţate de URSS.

Din acest moment „dialogul“ Est-Vest va fi virusat de o parte şi de alta de expresii ideologice, idei preconcepute, suspiciuni şi erori de percepţie a mesajelor. Acest fapt va conduce la declanşarea unui proces al dublelor erori de percepţie care la rândul lui va genera dilema de securitate a cărei expresie materială în sistemul relaţiilor internaţionale va fi o aberantă cursă a înarmărilor clasice şi nucleare. Vom ilustra acest fapt cu câteva exemple într-o succesiune de momente/secvenţe care poate căpăta o exprimare de tipul următor:

Momentul 1: Liderii de la Kremlin, în discursul lor ca şi propaganda oficială sovietică reiau aşa cum am văzut anterior, unele din temele tradiţionale privind superioritatea sistemului comunist şi necesitatea obiectivă a înlăturării capitalismului ca fiind perimat în evoluţia umanităţii etc. Concomitent, iau măsuri pentru a-şi consolida sfera de influenţă rezultată în urma înţelegerilor anterioare. Occidentul percepe acest lucru ca o depăşire a înţelegerilor şi ca o revenire la politica de expansiune promovată şi dusă în perioada interbelică.

Momentul 2: Percepţiile şi interpretările date discursurilor şi propagandei comuniste devin „cadrul conceptual pentru a justifica opunerea practică la expansionismul sovietic“ (3; 409). În plan politic, Administraţia SUA lansează doctrina Truman (11 martie 1947) care în esenţă prevedea „susţinerea popoarelor libere care rezistă încercărilor de aservire din partea unor minorităţi înarmete sau presiunilor venite din exterior“. La 22 mai 1947, preşedintele Truman a semnat legea prin care SUA deveneau lider în cruciada anticomunistă. În baza acesteia ajutoare materiale şi militare au sosit în Grecia pentru forţele regale în lupta cu gherila comunistă. În plan geopolitic şi geostrategic, a fost lansat planul Marshall şi strategia CONTEINMENT- ului.

La mai puţin de trei luni de la lansarea doctrinei Truman, secretarul de stat G. Marshall, într-un discurs rostit la Harvard, a lansat un plan economic pentru a ajuta Europa să-şi redobândească sănătatea economică, scoţând-o astfel din criza de care ar fi putut să profite mişcarea comunistă în interesul Moscovei. Subsecretarul de stat în Ministerul Economiei avertiza Administraţia, printr-o notă din 5 martie 1947, că „pentru Franţa şi Grecia, se putea prevedea că, după căderea economică avea să urmeze preluarea puterii de către comunişti; fără un ajutor american de proporţii starea se va înrăutăţi atât de fără speranţe încât se va ajunge la un al treilea război mondial“. (8; 135)

Nu putem şti cu siguranţă dacă Stalin sesizase ceea ce era în curs să se întâmple, sau făcea un joc viclean, însă după optsprezece luni de impas şi întâlniri tot mai tensionate şi pline de suspiciuni de o parte şi de alta, l-a invitat pe secretarul de stat G. Marshall la o întâlnire (25 aprilie 1947), în cursul căreia a subliniat că el dădea o marea importanţă unui acord general cu Statele Unite. Şi întrucât interlocutorul său îşi exprima pesimismul în legătură cu perspectivele relaţiilor internaţionale – după eşecul foarte probabil la acea dată al Conferinţei miniştrilor de externe ai celor Patru Mari asupra Tratatului cu Germania, desfăşurată la Moscova în perioada 10 martie – 24 aprilie 1947 – Stalin a afirmat că ar fi greşit să se interpreteze într-un mod tragic divergenţele noastre actuale. Momentele de impas şi confruntările, susţinea liderul sovietic, „nu erau decât împingerile şi îmbrâncelile de început ale forţelor de recunoaştere“. Stalin a spus interlocutorului său că se mai putea ajunge la un compromis în „toate chestiunile principale“ şi a insistat că „era nevoie să avem răbdare şi să nu devenim pesimişti.“ (3; 403)

La întoarcerea sa de la Moscova, Marshall a declarat, într-o alocuţiune radiofonică adresată naţiunii, că „devin evidente forţele dizolvante. Pacientul este tot mai slăbit, în timp ce medicii se sfătuiesc. De aceea nu cred că avem voie să aşteptăm un compromis datorat epuizării.“ (3; 403) Toate forţele Administraţiei Truman au ajuns la înţelegerea că noul program de întrajutorare economică trebuia lansat imediat. Calculul politic sau eroare de percepere în comunicarea la vârf între Moscova şi Washington?

La o conferinţă de presă, din 12 iunie 1947, Marshall a daclarat că oferta este valabilă pentru „toate ţările la vest de Asia“. Sovieticii au perceput acest mesaj, prin care se invitau şi ţările din sfera lor de influenţă, ca pe o penetrare economică a SUA în spaţiul de interes propriu, recunoscut anterior prin înţelegeri bi şi multilaterale.

Momentul 3: Reacţia Moscovei nu a întârziat să apară mai întâi pe canalele mass-media şi discursuri politice. Într-un comentariu apărut în ziarul moscovit, „Pravda“ în ziua de 16 iunie propunerea americană era calificată ca fiind în fapt „identică cu planul Truman de amestec în treburile interne ale altor state.“ Agenţia TASS respingea, printr-o declaraţie din ziua de 29 iunie 1947, orice idee a unui plan de ansamblu, afirmând că problemele economice interne sunt de competenţa popoarelor suverane înseşi. Câteva zile mai târziu, ministrul de externe sovietic Molotov afirma că ţările care vor accepta planul Marshall vor fi plasate sub control şi vor pierde – pentru a satisface nevoile şi dorinţele unor mari puteri – independenţa lor economică şi naţională. (7; 100)

În planul acţiunii politice, în sfera de interes a URSS, reacţia a fost dură şi brutală. În primul rând Moscova a cerut guvernelor est-europene, sub presiuni, să-şi retragă acordurile sau să refuze de a participa la Planul Marshall. Pe 9 iulie 1947, guvernele iugoslav şi bulgar au refuzat partici­parea. Ultimul, după ce radio Moscova o anunţase deja. A doua zi au făcut declaraţii asemănătoare Cehoslovacia şi Ungaria, Polonia şi Finlanda. Guvernul român, prin declaraţia ministrului afacerilor străine, Gh. Tătărescu, refuza invitaţia precizând că aplicarea Planului Marshall „va duce fatal la rezultate care vor însemna, pe de-o parte, o ştirbire a independenţei pe care ţările Europei vor şi trebuie să o păstreze cu privire la politica lor economică, iar pe de altă parte o imixtiune în afacerile interne ale acestor ţări.“(9; 473)

Moscova nu mai este acum interesată nici măcar să mai salveze aparenţele în ceea ce priveşte comunicarea cu Occidentul şi măreşte presiunea asupra ţărilor din sfera sa de dominaţie. Prin urmare, a hotărât să creeze „blocul ţărilor din est“, ceea ce avea să devină foarte curând ţările din „lagărul socialist“. Unul dintre cei mai apropiaţi lideri ai lui Stalin, la aceea dată, Andrei Jdanov a formulat o strategie de luptă împotriva imperialismului occidental care a fost impusă liderilor comunişti est-europeni reuniţi, la jumătatea lunii septembrie 1947, la Szklarska Poreba, în Polonia.

Cu acea ocazie s-a constituit şi un centru de coordonare a activităţii acestor partide – Cominform-ul. Viziunea lui A. Jdanov a accelerat procesul de stalinizare în Europa de răsărit. De aici încolo modelul societăţii sovietice şi interpretarea lui a devenit singura linie directoare pentru toate „demo­craţiile populare“. Cum ispitele de tip „Marshall“ erau ademenitoare, Stalin a apreciat că a sosit mo­mentul să nu mai accepte nici o iniţiativă politică din partea comuniştilor locali. Partidele şi grupurile de opoziţie care mai existau în aceste ţări au fost eliminate cu totul, partidele social-democrate au fuzionat, după epurări masive, cu comuniştii, toate instituţiile statului au fost subordonate partidului comunist, iar conducerile acestuia au fost epurate de liderii care nu prezentau garanţii totale pentru Kremlin. După modelul sovietic au fost organizate viaţa economică, socială şi spirituală.

Ataşamentul faţă de URSS, – Patria Socialismului, combaterea hotărâtă a oricărei manifestări antisovietice – cum se sublinia într-un document de epocă al Partidului Muncitoresc Român- este piatra de încercare, criteriul internaţionalismului proletar, chezăşia principală a prosperităţii şi înfloririi ţărilor de democraţie populară, a consolidării libertăţii şi independenţei lor naţionale. Aceste acţiuni, dublate de o propagandă extrem de violentă dirijată de Cominform şi desfăşurată de toate partidele comuniste la adresa Occidentului, i-au determinat pe mulţi oameni politici şi analişti din SUA şi Europa să creadă că propriile percepţii privind tendinţele de evoluţie a politicii URSS în sistemul relaţiilor internaţionale au fost corecte şi coerente.

Momentul 4: Brutalitatea cu care Moscova a acţionat în sfera sa de influenţă a determinat întărirea politicii de CONTEINMENT. Impunerea unor regiuni nedemocratice, reprimarea mişcă­rilor de opoziţie reală, violarea drepturilor omului, a libertăţilor civice în multe din ţările Europei Centrale şi de Est au fost percepute ca pericole de moarte pentru sistemul democraţiilor occidentale. Statele vest-europene şi apoi împreună cu SUA au reacţionat în plan geostrategic şi au creat struc­turi militare de apărare împotriva expansionismului sovietic. Astfel, în martie 1948, mai multe ţări vest-europene au format Pactul de la Bruxelles.

Au urmat negocieri cu SUA şi Canada cu scopul de a crea o Alianţă unică a Atlanticului de Nord, fondată pe garanţii de securitate şi angajamente mutuale între Europa şi America de Nord. Reacţia Moscovei la semnarea pactului de la Washington (4 aprilie 1949) a fost, desigur, de o extremă violenţă verbală şi urmată de alte acţiuni concrete în sfera sa de influenţă.

Lumea se îndrepta către bipolarism în sistemul relaţiilor internaţionale: SUA, care, împinse de împrejurări, au fost determinate să-şi exercite „leader ship“-ul asupra „lumii libere“ şi şi-au asumat responsabilităţile majore în sânul Alianţei Atlantice. URSS, care, înainte de crearea pactului de la Varşovia, în 1955, a semnat tratate militare cu sateliţii săi şi s-a străduit, din 1949, să-i integreze economic pe aceştia puterii Sovietice prin intermediul CAER. Confruntarea indirectă în lumea extraeuropeană a celor două superputeri se va intensifica. Acordurile de la Geneva din 1954 prevedeau unificarea Vietnamului, însă ele n-au fost semnate de americani şi de vietnamezii de sud. De o parte şi de alta paralelei 17º s-a instalat o linie de separaţie între Vietnamul de Nord comunist, condus de Ho-Şi-Min şi cel de Sud, condus de dictatorul Ngo Dinh-Diem. Începând cu 1956 „consilierii militari“, armamentul şi dolarii americani s-au îndreptat spre sud, iar iar spre Vietcong consilierii militari şi armamentul sovietic. Vietnamul se împarte în două state: unul socialist, în sfera de influenţă a Moscovei şi altul democrat, în sfera de influenţă a Washingtonului.