Draft prof univ dr. Ioan Chiper

3. De la instabilitate la crize în statele socialiste

Intensificarea conflictului chino-sovietic şi intervenţia americană în Vietnam au fost folosite de propaganda sovietică pentru strângerea legăturilor dintre partidele comuniste. Uniunea Sovietică nu înţelegea să renunţe cu nimic la dominarea acestor ţări europene „interesată fiind, cu întâietate, în pătratul Varşovia, Berlin, Praga, Budapesta, care era şi un poligon militar cu divizii sovietice în plin centrul Europei“(8; 91). Devenise clar că Uniunea Sovietică nu va mai permite nici un experiment cu subversiva idee a „socialismului cu faţă umană“. Liderii sovietici şi-au menţinut monopolul interpretării marxism-leninismului şi au condamnat orice formă de deviaţie de la viziunea lor.

URSS a intrat într-o perioadă de stagnare numită în istoriografie şi „brejnevistă“ care a durat aproape 20 de ani. Sistemul instituţional instaurat prin Constituţia din 1977 a pus accent pe unitatea URSS. Repartizarea puterii care era prevăzută a fi gestionată între popor, stat şi partidul comunist era de fapt un monopol al partidului comunist dominat de nomenklatură. Leonid Brejnev s-a impus progresiv în fruntea partidului păstrând un delicat echilibru între diferite clanuri ale aparatului de partid. În acest răstimp economia a continuat să fie hipercentralizată şi neperformantă, cu excepţia complexului militar industrial. Aparatul birocratic a devenit foarte numeros şi neeficient. Acesta s-a transformat într-o castă privilegiată în timp ce nivelul de trai se deteriora tot mai mult. Economia sovietică prezenta un bilanţ extrem de decepţionant. În industrie creşterea economică regresează de la 7, 4% în 1971 la 3, 4% în 1979, în domeniul agricol URSS a trebuit să importe grâu din SUA (până la 25 milioane tone/an între 1973-1980), iar aprovizionarea populaţiei se făcea anevoie. Raportat la indicatorii statistici, ca nivel de trai sau asistenţă medicală, URSS ocupa locul 60 în lume şi în multe privinţe „se afla pe aceeaşi treaptă cu Burkina Faso, stat în Africa de Vest“ (7; 247).

Fiecare lider sovietic, de după Stalin, a căutat să găsească o formulă viabilă pentru a menţine URSS în condiţia de superputere nu numai militară ci şi economică. Toţi au eşuat. L. Brejnev a elaborat o doctrină care statua principiile colaborării cu ţările socialiste, în principal cele din blocul răsăritean. Aceasta justifica, în absenţa unei baze juridice internaţionale, introducerea de trupe pe teritoriul altui stat suveran împotriva voinţei conducerii legitime a statului respectiv. Argumentul era simplist: responsabilitatea colectivă a ţărilor socialiste pentru soarta comunismului. Suveranitatea statelor în concepţia lui Brejnev şi ai adepţilor săi trecea pe planul doi. După înăbuşirea „Primăverii de la Praga“, Moscova a dezlănţuit o campanie acerbă de suprimare a tendinţelor reformiste atât în URSS cât şi în ţările est-europene. Diversitatea devenise din nou o erezie, iar îngheţul politic şi economic reprezenta semnul distinctiv al culturii politice neostaliniste.

În raport cu evoluţiile politice şi economice din URSS, conducătorii statelor socialiste şi-au definit teoretic „noua etapă“ în care ţările lor au intrat după anii ’70. Au fost elaborate planuri de construire, într-o perioadă scurtă, a „socialismului dezvoltat“ sau „multilateral dezvoltat“ şi de trecere la comunism. Viaţă a demonstat că atingerea acestor obiective în condiţiile păstrării sistemului existent era o utopie.

Monopolul puterii partidelor comuniste a fost legiferat prin constituţie. Contopirea aparatului de partid cu cel de Stat, libertatea de acţiune a poliţiei politice împotriva oricărei forme de opoziţie politică, rezolvarea problemelor sociale pe calea violenţei etc., erau elemente ce caracterizau „societăţile socialiste“.

Totuşi au fost şi unele particularităţi. Reformele începute la sfârşitul anilor ’60 în Iugoslavia au fost oficializate într-o nouă constituţie promulgată la 21 februarie 1974. Prin aceasta s-a realizat o stabilitate instituţională, însă n-a vindecat ţara de cele două boli ale sale înrudite şi recalcitrante: inegalitatea interregională şi tensiunile interetnice. După moartea lui Tito, problema musulmană din Bosnia-Herţegovina şi mai ales a albanezilor din Kosovo au înlocuit beligeranţa croată în calitate de cea mai fierbinte expresie a bolii cronice etno-naţionale a Iugoslaviei. Între anii ’40 şi ’80 proporţia musulmană a populaţiei din Bosnia-Herţegovina a crescut de la aproximativ 30% la peste 40% restul fiind sârbi şi croaţi într-un raport de 2/1 dar ce a fost mai important, musulmanii au început să conştientizeze faptul că reprezintă o entitate separată care are nevoie de un statut aparte.

Provocarea cea mai serioasă la adresa politicii naţionale iugoslave a fost ridicată de noua emancipare a albanezilor din Kosovo care nu numai că au clătinat delicata balanţă interrepublicană a sistemului federal, ci au pus sub semnul întrebării sloganul comunist potrivit căruia progresul economic calmează nemulţumirile etno-naţionale. În urma gravelor rebeliuni din noiembrie 1968, Belgradul a acţionat cu toată fermitatea pentru a îmbunătăţi situaţia economică din Kosovo şi a-i promova în poziţii de autoritate pe albanezi. Aceste măsuri au potolit tensiunile pentru aproximativ un deceniu pentru a izbucni şi mai violent în primăvara anului 1981 când a fost necesară intervenţia armatei federale pentru a stăpâni situaţia. Albanezii nu cereau secesiunea, ci doar provincia să devină republică şi nu provincie autonomă. S-a ajuns la o înţelegere care a rezolvat doar aparent problema, datorită schimbărilor în raportul demografic unde albanezii aveau o rată a natalităţii mult superioară sârbilor care, în declin, îşi părăseau gospodăriile din Kosovo pentru a migra în centrul Serbiei „unde povestirile lor stârneau valuri de furie“. (5; 273). Această problemă nerezolvată va fi „fitilul“ gravelor incidente interetnice de mai târziu.

Polonia, în timpul „domniei“ lui E. Gierek va declanşa o sarabandă a împrumuturilor externe din Vest şi Est, fără consecinţe în evoluţia economică a ţării. Practic, masivele împrumuturi sovietice şi occidentale care s-au revărsat în Polonia de-a lungul anilor ’70 au fost în mare parte irosite, ele subvenţionând „doar o orgie de consumatorism, corupţie şi investiţii hiperoptimiste, grandioase, necoordonate şi în consecinţă, aberante“(5; 283). Între 1975 şi 1980 datoria publică s-a triplat de la 7, 4 miliarde dolari la peste 21 miliarde, rata de credit a Poloniei se apropia de epuizare. Efortul tardiv de retranşare internă a provocat confuzie şi frustrare, directorii unităţilor productive pomenindu-se prinşi între obiectivele de la centru şi nemulţumirile populaţiei. Întregul sistem tindea spre anarhie.

Comitetul pentru Apărarea Muncitorilor (K. O. R) a devenit vârful de lance al nemulţumirilor sociale sprijinit şi de biserica catolică. Valul de greve din vara anului 1980 a adus nu numai o victorie istorică a societăţii civile asupra partidului comunist, prin semnarea, la 31 august a unui acord între muncitori şi guvern, ci anunţa şi sfârşitul erei comuniste în Europa.

Lech Walesa, liderul greviştilor de la Gdansk, a obţinut din partea conducerii nu numai creşteri salariale ci şi dreptul legal la grevă, dreptul de a organiza sindicate independente, scutite de controlul partidului, eliberarea deţinuţilor politici etc. La 6 septembrie partidul l-a înlocuit pe Gerek cu S. Kania care n-a reuşit nici el să amelioreze situaţia. Soluţia pentru câţiva ani a fost o dictatură militară mascată, cu generalul Jaruzelski în fruntea statului şi a partidului.

Dacă marasmul economic al Poloniei din anii ’70 ajutase la sfidarea regimului comunist de către populaţie, în Ungaria aceluiaşi deceniu progresul şi refacerea economiei au servit la stabilizarea şi mărirea acceptibilităţii regimului comunist. Kadar a căutat să obţină acceptarea pragmatică a guvernului lui de către societatea ungară, pe calea progresului economic şi ştiinţific, abţinându-se să insiste pentru legitimarea ideologică a sistemului comunist. Logica lui Kadar a dus la o serie de reforme care n-au afectat rolul de conducător al partidului şi locul şi rolul ţării în blocul comunist. A luat măsuri decentralizatoare, inovaţii orientate spre piaţă, adaptări ale întreprinderilor în spiritul privatizării şi concesii în domeniul libertăţilor civile care au adus Ungariei aprecieri pe plan internaţional.

Cehoslovacia, sub Gustav Husak, contrasta cu energica Ungarie a lui Kadar. Deşi cei doi lideri aveau acreditări iniţiale similare – amândoi comunişti din „ilegalitatea locală care căzuseră victime ale terorii staliniste din anii ’50 şi ulterior amândoi au accedat la putere sub auspicii sovietice – atitudinile şi politicile lor s-au caracterizat printr-o acută divergenţă. Rigid unde Kadar se arăta flexibil, G. Husak a preferat cu consecvenţă reţetele dogmatice în locul riscurilor experimentale.

Astfel că în anii ’70 societatea cehoslovacă a intrat într-o perioadă de stagnare. Regimului Husak îi lipsea atât „vigoarea adevăratului totalitarism, cât şi elanul reformismului real“. Din acest motiv, s-a simţit foarte ameninţat de efervescenţa Solidarităţii din Polonia învecinată în anii 1980-1981, când, inversând rolurile din 1968, Praga a îndemnat Moscova să înăbuşe aşa zisa „Contrare­voluţie de la Varşovia“(5; 299).

Strategia internă a regimului Husak a fost caracterizată printr-un înalt grad de stabilitate. Cu excepţia câtorva decese naturale, echipa care a preluat puterea în 1968, sub egida Moscovei, a rămas aceeaşi până la sfârşitul anilor optzeci, devenind o oligarhie osificată. Totuşi, pe la sfârşitul anilor’70 apare în societatea civilă o reacţie la conservatorismul politic: Carta ’77 (fondată în ianuarie 1977) şi Comisia pentru Apărarea celor Persecutaţi pe Nedrept (întemeiată în 1978). Acestea cereau respectarea drepturilor omului şi cele civile, şi rezolvarea unor grave probleme economice etc.

Bulgaria a fost singura ţară comunistă din blocul sovietic al cărei regim n-a căzut niciodată în ispita de a sfida hegemonia sovietică sau de a devia de la dogmele marxiste. În 1971 liderul comunist bulgar T. Jivkov s-a simţit îndeajuns de încrezător şi sigur pe sine pentru a înlocui aşa-zisa Constituţie Dimitrov din decembrie 1947 cu una nouă care a ridicat statutul ideologic al ţării la acela de „stat socialist“, identifica explicit partidul comunist ca autoritate de guvernare şi cita prietenia cu URSS ca principiu călăuzitor. Cu acest prilej T. Jivkov a devenit şi şef al statului. În 1979 liderul bulgar a introdus o imitaţie a noului mecanism economic unguresc favorizând loturile ţărăneşti private şi invitând investiţiile apusene, anterior refuzate cu dispreţ. Bulgaria a obţinut o rată bună de dezvoltare, însă acestea n-au putut să atenueze racilele de sistem ale comunismului.

Marele paradox al evoluţiei regimului de la Bucureşti după anii ’70 a fost că proasta adminis­trare a treburilor interne ale României contrasta foarte puternic cu modul în care a dus politica externă. La începutul anilor ’70 N. Ceauşescu se bucura de respectul pe care comunitatea interna­ţională i le acordase în 1967, iar el le-a exploatat la maximum. Faptul că România era folositoare Occidentului din punct de vedere politic ca „ghimpe“ în „coasta Moscovei“ l-a determinat pe acesta să-i facă liderului român tot mai insistent curte. Edificator este gestul politic al preşedintelui Nixon de a vizita România în august 1969, iar preşedintele Ceauşescu a vizitat SUA în octombrie 1970. Anterior, în 1968, preşedintele Franţei, De Gaulle, vizitase şi el România. Au urmat o serie de favoruri economice. În 1971, România a fost primită în Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), iar în 1972 a fost acceptată în FMI şi BIRD.

Deziluzia românilor în politica internă a fost legată de „minirevoluţia culturală“ declanşată după vizita liderului comunist în Coreea de Nord şi China (1971) şi eşecul economiei româneşti prinsă pe picior greşit din punct de vedere al strategiilor de dezvoltare de şocurile petroliere de la mijlocul anilor ’70 şi începutul deceniului nouă. Intervenţia directă a liderului român în organizarea şi condu­cerea economiei prin „vizitele de lucru“ periodice a dus la perpetue ajustări ale politicii şi practicii economice care-i năuceau pe conducătorii de intreprinderi şi pe muncitori, având un efect opus celui dorit şi a sfârşit prin ineficienţă. La acesta s-a adăugat şi hotărârea preşedintelui român de a „sfida Occidentul în decembrie 1982 prin declaraţia că va plăti datoria externă până în 1990“ (6; 151).

Pentru a realiza acest lucru a introdus un regim de austeritate fără egal în istoria regimurilor comuniste est-europene, cu cartelarea şi raţionalizarea produselor alimentare şi a energiei electrice. Opoziţia faţă de măsurile şi ineficienţa regimului au condus la o serie de greve la începutul anilor ’80. Minerii din şapte mine metalifere din zona Maramureşului au declanşat o grevă în septembrie 1983, în semn de protest faţă de noua lege a salarizării. Trei ani mai târziu o grevă au făcut şi muncitorii de la Fabrica de maşini grele din Cluj-Napoca. La 16 februarie 1987 o mie de angajaţi de la uzinele „Nicolina“ din Iaşi au protestat împotriva scăderii salariale. Tulburări semnificative au fost semnalate şi în alte zone ale ţării. Regimul comunist intrase şi în România în faza sa finală.

Sfârşitul „erei maoiste“ în China a fost marcat de o luptă acerbă pentru putere între o tehnocraţie încarnată de Zhou Enlai şi apoi de Deng Xiaoping şi o tendinţă extremistă reprezentată de „banda celor patru“. Împotriva lui Zhou Enlai şi a curentului reformator care domnea al X-lea Congres al partidului din august 1973, radicalii maoişti au decis să lupte împotriva „curentului“. Victoria lui Zhou Enlai este concretizată la cea de-a patra Adunare Naţională Populară reunită în 1975 care decide să ia măsuri pentru „modernizarea atât a agriculturii, industriei şi apărării naţionale cât şi a ştiinţei şi tehnicii de o manieră care să ducă economia chineză pe primul loc în lume“. (9; 205)

Lupta pentru putere s-a reluat, în China, după moartea lui Zhou Enlai în ianuarie 1976. În anul 1978 linia pragmaticului Deng Xiaoping a câştigat definitiv, iar China s-a lansat într-o eră de profunde reforme economice care vor conduce ţara la schimbări fundamentale. Au fost abandonate o serie de principii marxiste şi s-a operat o deschidere treptată către capitalurile şi tehnicile Occidentale.

Aceste reforme pragmatice – cum a fost de exemplu decolectivizarea agriculturii – au pus în mare măsură chestiunea fundamentală a caracterului socialist al economiei. Această societate chineză, mai preocupată de modernizare şi de îmbunătăţiri de ordin material decât de ideologie, a rămas oficial socialistă. Reformele politice ale erei Deng Xiaoping au fost moderate şi s-au limitat la o restructurare a aparatului administrativ al ţării cu scopul de a-l face mai eficient (1980) şi la o reechilibrare a raporturilor partid-stat în 1982. Relativa liberalizare a regimului nu va merge până la acceptarea unei veritabile schimbări: democratizarea.