Prin urmare este cea mai veche carte din lume. Din anul 3500 pînă la lisus Hristos sunt 2008 ani, iar de la li sus Hristos pînă la noi sunt 2005 ani, adunaţi fac 4013 ani de circulaţie
|
|  Yüklə 3.81 Mb.
|
Oare nu este bun lucru rugăciunea? Iar de s-ar face în vrajbă, nicidecum nu-i primită de Dumnezeu, zice Psaimistul: „Rugăciunea lui să fie întru păcat" (Psalm 108, 6). Oare nu este bun lucru milostenia, iar de nu este dragoste către aproapele, ci mai ales urîciune, atunci milostenia nu mult ceva poate înaintea Domnului. Zice Apostolul: „De aş împărţi toate averile mele, iar dragoste nu am, nici un folos nu-mi este" (I Cor. 13, 3). Chip este fariseul acela pe care în evanghelii l-a adus Domnul spre pildă, acela avea multe lucruri bune, nu răpea, nu curvea, nu preacurvea, postea adeseori, zeciuială da din toate averile sale la milostenie, însă toate acelea neplăcute lui Dumnezeu s-au arătat, pentru păcatele fariseice cele de moarte, care erau: mîndria, neiubirea către aproapele şi osîndirea vecinului. Ce vom zice de aceia care dea pururea se tăvălesc ca porcii în noroi, în păcatele cele spurcate curveşti, de Dumnezeu urîte, întru îmbuibări şi în beţii şi în plăcerile de pîntece îşi petrec zilele lor, se hrănesc fără de înfrînare ca spre ziua junghierii, şi de neiubire şi de vrajbă şi de vicleşuguri şi de nedreptăţi sînt prea plini. Iar răpirea şi jefuirea o au acum ca pe o dreaptă dobîndă şi nu numai nu gîndesc de pocăinţă, ci şi abia întru păcat loruşi socotesc cele atîta de rele şi atîta de multe lucruri ale lor. Aceia cîndva şi ceva bine de ar face (pentru că fac şi păcătoşii uneori oarecare lucruri bune) însă acele lucruri ale lor, ca cele ce în cea mare vrajbă cu Dumnezeu se fac, neplăcute lui Dumnezeu se arată, mîniindu-se spre dînşii Dumnezeu foarte, pentru altele mai multe rele lucruri ale lor cu care totdeauna îl mîhnesc pe Ei. Către unii ca aceştia, încă în Vechiul Aşezămînt grăia Dumnezeu în proorocia Isaiei zicînd (iar acum către noi grăieşte): „Ce-Mi este Mie de mulţimea jertfelor voastre? De aţi aduce tămîie, urîciune îmi este Mie. Postul şi praznicele 119 voastre le urăşte sufletul Meu. Cînd veţi ridica mîinile voastre spre Mine, îmi voi întoarce ochii Mei dinspre voi. Şi de aţi înmulţi rugăciunea nu vă voi asculta pe voi, pentru că mîinile voastre sînt pline de sîngiuiri". (Isaia I, 13-15). Să luăm aminte: Oare nu era lucru bun în Legea Veche a aduce lui Dumnezeu multe jertfe şi tămîie? Oare rău era a posti, a prăznui întru Slava lui Dumnezeu, a ridica mîinile spre Dumnezeu şi a înmulţi rugăciunea? însă toate acestea nu numai neplăcute, ci şi urîte lui Dumnezeu se arătau, fiindcă cu altele mari păcate şi fărădelegi îl întărîtau pe El. Iar nouă de aici ne este cunoscut că de la omul cel afundat în spurcate păcate şi cumplite şi care nici în simţire a veni nu voieşte, se ia puterea Plăcerii lui Dumnezeu de la cele bune lucruri ale lui. Mărturiseşte la aceasta Sf. Grigorie Dialogul papa Romei, zicînd aşa: „Omul cel răzvrătit, se vede că face oarecare lucruri drepte, ci acelea, prin cele ce sînt rele, se risipesc şi de vreme ce prea neplăcute sînt lui Dumnezeu răutăţile, drept aceea nici acele bunătăţi, pe care le fac cei răi, nu-i sînt plăcute lui Dumnezeu. Pentru că cel ce în răutăţile sale este urît lui Dumnezeu, acela şi întru bunătăţile sale netrebnic este". Pînă aici Sfîntul Grigorie. Apoi se iau de la păcătosul ce întru pocăinţă nu vine, veşnicele bunătăţi cele negrăite, care la ceruri s-au gătit celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, pe care şi acela avea să le primească. Aşa răutatea păcatului lipseşte pe om de toate bunătăţile duhovniceşti cele veşnice! Ci şi pe cele vremelnice, de nevoie bunătăţi ale trupului, de multe ori păcatul le pierde, că pentru păcate se face cerul de aramă, ca adică să nu-şi dea ploaia precum în zilele lui llie, iar pămîntul de fier, ca să nu rodească şi se fac foamete şi scăderi. Că păcatele iubitorilor de desfătări le golesc averile şi în sărăcie vin bogaţii. Prin păcatele neînfrînării se vătăma sănătatea, se pierde frumuseţea feţei, se împuţinează viaţa şi înţelepţii se înnebunesc şi cinstiţii se necinstesc, cea bună între oameni slavă se neslăveşte. Deci fiecare aici să socotiţi, cît de mare răutate este păcatul, care de atîtea bunătăţi îl lipseşte pe păcătos! Mare răutate este păcatul şi pentru muncile ce s-au rînduit pentru dînsul, asupra omului de la Dumnezeu, pentru că nu se face păcatul fără de pedeapsă, sau vremelnică sau veşnică. în vremelnica viaţă, pentru păcate se fac feluri de primejdii, alungări, tulburări, războaiele cele dintre noi, răni de moarte purtătoare, morţi năprasnice, năvăliri ale celor de altă seminţie şi risipire cu totul a cetăţenilor şi chiar a întregilor ţări şi împărăţii, precum în cartea înţelepciunii se scrie: „Pustiit-a tot 120
pămîntul fărădelegea şi răutatea (păcatului) a răsturnat scaunele puternicilor" (înţelepc. 5, 24). La care să ne fie nouă chip vechiul Ierusalim, cel risipit de caldei, prin ale căror rrrîîni, sfinţii trei Tineri în Babilon duşi fiind, grăiau în rugăciunea cea către Dumnezeu: „Cu adevărată judecată ai adus acestea toate asupra noastră, pentru păcatele noastre, că am greşit şi fărădelege am făcut, depărtîndu-ne de la Tine" (Daniil 3). Unele ca aceste pedepse se fac aici pentru păcate. Iar în veacul ce va să fie, ce? Focul cel nestins în iad, întunericul cel neluminos, viermele cel neadormit, tartarul, de care şi singur satana se cutremură, întru acestea au a se pedepsi în veci păcătoşii nepocăiţi. De aici arătat se vede, cît de mare răutate este păcatul, care întru atîtea primejdii vremelnice şi veşnice aruncă pe om. Faptele anilor de la mia întîi şi suta a noii a (De Ia anul 1800 la anul 1900 de la Zidirea lumii) Şi întru această tăbliţă a anilor ce se numără, ca şi în cea trecută, nici un fel de istorii nu se află şi se poate a înţelege că în anii aceia nimic nu se făcea, fără numai păcatele omeneşti. Deci şi aici (ca să nu fie locul deşert) să grăim pentru răutatea păcatului, cît de mare pierzare se face de la acela. Păcatul pe îngerul cel luminos întru întunecos satană l-a prefăcut, şi din cer l-a surpat. Păcatul pe Adam din Rai l-a izgonit şi blestem şi moarte la tot neamul omenesc a adus. Păcatele înmulţindu-se în poporul lumii celei dintîi, nenumărate întunerece de popoare, cu apele potopului le-a acoperit şi le-a pierdut. Păcatele cele prea spurcate, pe Sodoma şi pe Gomora şi pe cetăţile cele dimprejurul acelora cu foc le-a ars. Pe Egipt cu multe bătăi l-a muncit, a sfîrşit pe Faraon cu toată puterea în mare l-a afundat. Pentru păcate israelitenii pe care Dumnezeu din Egipt i-a scos, n-au intrat în pămîntul făgăduinţei, ci în pustie au murit. Păcatele, grosimea pămîntului, sub Datan şi Abiron, pînă la iad a surpat-o. Pe oameni în dobitoace (precum pe Nabucodonosor) şi în stîlpi nesimţiţi (precum pe femeia lui Lot) i-a prefăcut, şi pe nimeni n-a cruţat cîndva, ci spre toţi cei ce greşesc, judecată şi pedeapsă de la Dumnezeu le-au adus. Păcatele omeneşti şi pe singur Fiul lui Dumnezeu, cel Nevinovat, Drept şi Prea Cuvios, care păcat n-a făcut şi vicleşug nu s-a aflat în Gura Lui, pe Cruce L-au pironit şi oare l-ar cruţa pe vreun păcătos? Păcatele cele mari, pe cei puternici de pe Scaune i-a surpat, împăraţi a răsturnat, cetăţi a stricat, ostăşeşti cete a risipit, ţări a pustiit şi acum aceeaşi o fac. O, cît de mare este cumplirea păcatelor! 121
Bine ne sfătuieşte Scriptura: "Ca de ia faţa şarpelui să fugi de păcat, că de te vei apropia, te va muşca!" (Sirah 21). Nu este răutate în partea cea de sub cer mai rea decît păcatul. Ori boala, ori asupreala, ori sărăcia, ori alungarea, sau oricare primejdie şi rea pătimire, nu este atît de rea, pe cît este vreun păcat de moarte. Aşa grăieşte Sfîntul Gură de Aur: „Cutarele (zice) este sărac şi rea este sărăcia. Şi ce este boala? Sau ce este orbiciunea? Nimic nu sînt acestea omule, numai una este răutatea: a greşi" (Cuv. la Efes. 5). Pînă aici Gură de Aur. Deci pentru ce sînt toate primejdiile şi relele pătimiri în lumea aceasta, nu sînt nimic împotriva păcatului, iar păcatul decît toate este mai rău? Pentru aceea, căci toate acelea vremelnice sînt, iar păcatul munceşte în veci, măcar deşi iertat ar fi, însă din pomenirea a celui ce a greşit nu se duce. Că precum rana cea luată pe trup, măcar de s-ar şi vindeca, dar semnul rănii rămîne, aşa în sufletul cel greşit, care şi iertare din Milostivirea lui Dumnezeu a cîştigat, măcar şi întru împărăţia Cerească de s-ar sălăşlui, însă pomenirea păcatului într-însul rămîne, ca un semn de rană cea făcută înaintea ochilor pururea fiind. Pentru că văzînd omul pe cea arătată lui negrăită Milostivire Dumnezeiască, împreună va vedea şi aceea, de care s-a milostivit spre el Dumnezeu, de i-a iertat lui păcatul cel mare şi nu unul, ci atîtea de multe păcate. Deci cu vederea Milostivirii lui Dumnezeu, se vor vedea şi lucrurile acelea ale omului cu care el în viaţa vremelnică a mîniat atîta pe cel Bun şi atîta de prea Bun Dumnezeu. Şi aşa păcatul cel făcut, măcar de-i şi iertat şi întru uitare de Milostivul şi Nepomenitorul de rău Dumnezeu lăsat, întru pomenire va fi celuia ce singur l-a făcut. Vezi zice: Scris este în proorocia lui lezechiil: „Cel fărădelege de s-ar întoarce de la toate fărădelegile sale, toate păcatele cîte le-a făcut nu i se vor pomeni lui" (lez. 18). Răspuns: Nu se vor pomeni aşa, ca adică întru mînie a fi de la Dumnezeu şi în mustrare şi în pedeapsă, pentru că cele odată iertate, în veci iertate sînt. Ci pomenirea acelora nu se duce, fiindcă şi Dumnezeu pe toate cele trecute le ţine minte şi le va ţinea minte în veci. Si ţinerea de minte a omului pe toate ale sale cele mai înainte făcute nu le va uita în veci şi le va vedea pe mînierile cele făcute întru Dumnezeiasca Milostivire iertate lui. Căci cum se va şti mărimea Milostivirii lui Dumnezeu, de nu se va pomeni mărimea greşelilor? Şi de aceea întru nesfîrşiţii veci va începe a slăvi şi a mulţumi lui Dumnezeu celui fără de răutate, că atîtea păcate şi atîtea de multe fărădelegi i-a iertat lui, căci este o răutate fără de sfîrşit păcatul, fiindcă nu numai păcătoşilor celor nepocăiţi le va fi în 122
iad veşnic muncitor, ci şi celor ce s-au pocăit şi iertării s-au învrednicit şi cu drepţii întru împărăţia lui Dumnezeu s-au rînduit, veşnic aducător aminte, măcar deşi nu spre mustrare, nici spre înfruntare, ci mai ales spre proslăvirea Milostivirii lui Dumnezeu, însă pomenitor. Aici să se aducă întru mărturie Sfîntul Dorotei, care pentru pomenirea păcatelor vorbeşte aşa (în Cuvîntul 1 „Pentru frica muncii"): „Pe toate le ţin minte sufletele, pe cele aici făcute, precum grăiesc Părinţii, şi cuvintele şi lucrurile şi gîndurile şi nimic din acestea nu pot să le uite atunci. Iar aceea ce se grăieşte în psalmi: în ziua aceea vor pieri toate gîndurile lui, „gînduri" numeşte pe grijile veacului acestuia, adică: zidirile, câştigurile, născătorii, fiii, şi toată darea şi luarea. Acestea împreună, cînd iese sufletul din trup, pier şi nimic de acestea pomeneşte, sau se mai grijeşte. Iar cele ce le-a făcut după bunătate, sau după patima (păcatului) pe acestea le ţine minte şi niciuna din ele nu piere. Ci de a şi folosit cineva pe (alt)cineva, sau acela a luat folos de la cineva, pururea îşi aduce aminte şi de cela ce s-a folosit de la dînsul şi de cel ce l-a folosit pe el. La fel deşi năpăstuit fu cineva, sau el a făcut năpaste cuiva, pururea îşi aduce aminte şi de cel ce i-a făcut lui bîntuiala şi de cel bîntuit de el. Şi nimic - precum am zis -nu uită sufletul din cele ce a lucrat în lumea aceasta, ci pe toate le ţine minte după ieşirea din trup, încă şi mai curat, încă şi mai arătat, ca cel ce s-a schimbat de pămîntescul acesta trup". Aceasta Sfîntul Dorotei grăind, aduce pe alt martor aşa: „Oarecînd grăiam cu un mare Stareţ de aceasta, şi zicea singur Stareţul, că ţine sufletul minte după ieşirea din trup patimile pe care le-a făcut şi păcatele şi feţele cu care le-a lucrat pe acelea. Eu încă iarăşi mă prigoneam pentru cuvîntul acesta mult, vrînd ca să ştiu, şi nu se supunea stareţul zicînd: că şi singur chipul acela al păcatului îl ţine minte sufletul şi însuşi locul acela şi singură faţa aceea cu care a greşit". Pînă aici Dorotei. De aici arătat se înştiinţează că după, sfîrşitul omului, nu uitate, ci în veci ţinute în minte sînt păcatele lui. Fără numai întru aceea va fi osebire, că păcătosul cel osîndit în munci are să-şi aducă aminte de păcatele sale, spre mai mare muncire a ştiinţei sale, iar cel ce va cîştiga Mila Domnului, acela va să-şi aducă aminte spre mai mare Proslăvire a marii Milostivirii lui Dumnezeu, care i-a iertat lui păcatele. Că precum împărăteasca milă, blîndeţele şi nerăutatea, cu atît mai mult se face şi mai mare, pe cît miluieşte pe cei ce i-au greşit Lui şi-i iartă pe ei milostivindu-se spre dînşii. Şi precum iscusinţa doftorului pe atîta mai mult se proslăveşte, pe cît mai mari şi nevindecate 123 răni ar tămădui, aşa Dumnezeiasca Milostivire, pe atîta mult şi mai mult proslăvită va fi în veci, pe cît păcătoşii cei cruţaţi, iertaţi de rănile păcatelor tămăduiţi, curăţiţi şi cu drepţii număraţi, se vor vedea întru Cereasca împărăţie. Este păcatul atît de rău, cît omul singur de sine, fără de ajutătoarea Dumnezeiasca Milostivire, niciodată nu poate ca desăvîrşit să se pocăiască de el, măcar de ar trăi şi o mie de ani şi în pocăinţă, în osteneli, în postiri, în rugăciuni şi în lacrimi pe toţi anii aceia i-ar petrece. „Măcar de (precum zice Sfîntul Scărarul) şi pe toată lumea o ar porni spre plîns pentru el; măcar pe tot rîul Iordanului de l-ar preface întru lacrimile sale şi picături din ochii săi ar scoate, măcar deşi mii de morţi ar pătimi pentru Hristos, nici aşa cuviincioasa datorie pentru păcate, prin sine a o răsplăti nu poate. Că nu se aseamănă sîngele lui cu Sîngele Fiului lui Dumnezeu, Celui ce a pătimit pentru noi". Un păcat al lui Adam în Rai făcut de atîta răutate era, cît lacrimile cele prea multe ale tuturor sfinţilor strămoşi, sîngiurile cele vărsate ale Sfinţilor Prooroci nu putură să cumpănească pentru el, ci trebuia ca singur Fiul lui Dumnezeu, din Cer pogorîndu-Se să se întrupeze şi să pătimească şi cu Sîngele Său pentru păcatul omenesc, să plătească datoria cu Dumnezeiasca dreaptă Judecată. Iar noi ce vom face, nu pentru unul, ci pentru cele nenumărate grele păcate ale noastre? Ce fel de îndestulată pocăinţă să facem? Cu ce să cumpănim şi să plătim datoriile noastre, de nu vom căuta Dumnezeiasca Milostivire? Ci şi căutînd-o n-o vom afla pe ea, de nu mai întîi ne vom părăsi de păcate, pentru că nu este cu putinţă greşind, a milostivi pe Dumnezeu. Păcatul atîta de rău este, cît nu numai pe cel ce-l face îl pierde, ci şi pe alţii nevinovaţi care sînt cu dînsul în primejdii îi bagă. Pentru păcatul lui lona celui ce în corabie înota şi ceilalţi ce erau cu dînsul se primejduiau de la valuri şi se deznădăjduise de viaţa lor. Căci se făcuse furtună mare în mare, iar corabia pătimea cît să se sfărîme. Ci şi aceia de care în evanghelie se scrie: „Corabia se acoperea de valuri, nu era atîta după întîmplarea vîntului de furtună şi a cutremurului celui mare în mare, pe cît după vina păcatului ce era în luda" (Matei 8, 24). Aşa de aceasta înţelege Sfîntul Ambrozie al Milanului, zicînd: „Măcar deşi multe lucruri bune ale ucenicilor lui Hristos în corabie înota, însă necredinţa vînzătorului (luda) tulbura cu valuri corabia". Adică pentru singur necredinciosul luda s-a tulburat marea, nesuferind să-l aibă pe el înotător pe sine, care măcar că atunci încă nu avea gînd ca să-L vîndă pe Hristos, însă văzînd Minunile lui Hristos, de necredinţă era cuprins, deci pentru păcatul lui şi Sfinţii Apostoli în cutremur 124
de învăluire şi de furtună erau. Ci şi în vremea potopului, cu oamenii cei păcătoşi au pierit şi fiarele şi dobitoacele şi păsările, care nimic nu greşiseră lui Dumnezeu. Iar acum în lume, ca şi în marea ce se învăluieşte, o, cât de multe primejdii năpădesc pentru păcate! Şi pe toate acelea şi cei nevinovaţi, pe lîngă cei vinovaţi le pătimesc. Păcatele străine şi celor negreşiţi pricină de primejdie se fac. Precum în Israel de demult a fost, unul a greşit David, şi toată împărăţia pentru păcatul lui se primejduia foarte (II Regi 24). Atîta de mare răutate este păcatul nostru, cît şi la însuşi Dumnezeu oarecare osteneală aduce, Sfîntul Prooroc Isaia a zis către Ahaz împăratul lui Israel şi către tot sfatul lui: „Ascultă casa lui David, oare puţin vă este vouă a da osteneală oamenilor, apoi fiindcă Domnului îi daţi osteneală?" (Isaia 7). Adică, oare nu vă ajunge vouă a osteni pe poporul cel sărac cu slujbele cele grele, care cu nemilostivire pe dînşii le puneţi, şi cu asuprelile cele de voi făcute lor cu chinuire şi cu strâmtorare? Cît încă şi pe Dumnezeu nu vă spăimîntaţi a-L osteni cu păcatele voastre? Pentru că nedreptăţi şi fărădelegi făcînd daţi osteneală Domnului. Ci şi singur Dumnezeu, în proorocia Isaiei către Israel cel ce greşise grăieşte: „întru păcatele tale şi în nedreptăţile tale m-ai ostenit" (Isaia 43, 24). De mirare şi de spaimă este Dumnezeiescul acesta cuvînt, pe care .îl zice: Că omul greşind, El se osteneşte. „M-ai ostenit -zice - întru păcatele tale". Au doară Dumnezeu lucrează ceva? Sau ajută omului cînd acela greşeşte? Lucrează cu adevărat precum tălmăcirea lui leronim arată: „A lucra (zice) M-aţi făcut, întru păcatele voastre". Deci cum Dumnezeu lucrează şi se osteneşte, noi greşind? Să luăm aminte: Dumnezeu ţine viaţa a tot omul, credincios şi necredincios, drept şi păcătos, pentru că toţi întru Dînsul (precum grăieşte Apostolul) vieţuim şi ne mişcăm şi sîntem (Faptele Ap.13, 22). Iar ţinîndu-ne pe noi Atotţiitorul Cel ce ne-a zidit, ajutorează firii noastre întru toate faptele, ori în bune, ori în rele, întru cele bune ajutîndu-ne, iar întru cele rele neluînd de la noi viaţa, suflarea şi mişcarea noastră, cea ţinută cu Mîna Lui şi păzită cu Milostivirea Aceluia. Şi nu este în viaţa noastră vreo lucrare care s-ar .săvârşi fără de ţinerea lui Dumnezeu şi fără de ajutorarea firii noastre. Că fără de Dînsul nici a sufla o dată, nici a mişca un deget nu putem. Şi de n-ar ţinea Dumnezeu omeneasca viaţă şi mişcare şi măcar la o cirtă de vreme, într-o clipeală de ochi, luîndu-şi ţinerea sa de la dînsul, îndată omul mort ar fi. Aici să ne fie a înţelege, cum Dumnezeu lucrează şi Se osteneşte, omul greşind. Cînd vreun păcat ar face omul. îi ajută Dumnezeu firea lui ţinînd-o pe ea, neluîndu-şi Puterea cea Atotţiitoare a Sa, 125
care ţine viaţa şi mişcarea păcătosului, neslobozindu-l pe el, ca în singurul lucrul acel de păcat de năprasnă să moară şi de vrăjmaşul cel nevăzut să se răpească şi în iad surpat să fie. Deci ajută aşa păcătosului şi nevrînd, că precum moartea păcătosului n-o voieşte, aşa nu voieşte să-i ia voia cea volnică şi stăpînirea omului, pe care i-a dat-o lui după Chipul Său. Deci nevrînd se osteneşte, biruindu-se pe Sine singur, căci dreapta Lui Judecată îl porneşte pe Dînsul spre răzbunare, ca îndată să pedepsească pe păcătosul şi în singur lucrul cel de păcat să-l piardă pe acela ce greşeşte, iar îndurarea şi mila cea iubitoare de oameni opreşte pe cea izbînditoare Mînă a dreptei Judecăţi, se milostiveşte, nu pierde, îndelung rabdă, aşteaptă întoarcerea păcătosului. Dreapta Lui Judecată se iuţeşte cu mînie dreaptă asupra celuia ce face fărădelege, iar Milostivirea Lui îi găteşte doftorie, tămăduiri ca să vindece cele de păcate rane ale păcătosului. Dreapta Judecată a lui Dumnezeu deschide gheena celui păcătos, iar Milostivirea Lui deschide înaintea feţei Tatălui Cresc Rănile lui Hristos cele din Mîini, din Picioare, în Coaste şi în Inima cea străpunsă, pe care le-a suferit pentru cel păcătos. Şi aşa se osteneşte Dumnezeu, biruindu-şi mânia Sa cu milostivirea Sa, şi cu ţinerea Sa cea cuprinzătoare slujeşte celuia ce întru păcate greşeşte. însă singur nu este părtaş păcatului păcătosului, nici nu este vinovat la lucrul lui cel rău; pentru că nu întru rea voirea păcatului lucrează sau -ajută Dumnezeu păcătosului, ci numai întru cele vieţuitoare fireşti puteri ale aceluia, care întru a-toate-Ţiitorul Dumnezeul nostru se mişcă. Şi precum şchiopul umblînd şi şchiopătînd, sufletul lui cu dînsul nu şchiopătează, măcar deşi el nu fără de suflet şchiopătează, aşa şi păcătosul greşind, Dumnezeu ţinîndu-i viaţa lui şi ajutîndu-i la fireasca aceluia mişcare, nu este păcatului aceluia părtaş, nici vinovat, ci singură voia omenească cea volnică, cea dată lui de la Dumnezeu cu neluare, aceia împotriva Voii lui Dumnezeu face păcatul, Voia lui Dumnezeu la aceea nefiind; ci păzind viaţa păcătosului, măcar deşi urît este Stăpînului păcatul celuia ce-i greşeşte Lui. Şi minunată este cu adevărat îndelungă răbdarea lui Dumnezeu, cum pe omul cel ce greşeşte îl sufere, nepierzîndu-l pe ei cu fărădelegile lui, în singur ceasul ce se face spurcatul păcatul lui! Slavă Milostivirii Lui celei atîta de mult răbdătoare! Rabdă îndelung Dumnezeu, măcar deşi cu osteneala Sa, nepierzînd pe păcătosul acela cînd face păcatul, ci se mînie prea mult asupra aceluia ce nu se pocăieşte şi răsplătire pentru păcate îi găteşte. Şi va fi o vreme atîta de groaznică, întru care îndelungă răbdarea Lui spre neîmblînzită iuţime, şi iubirea de oameni spre vrăjmăşie se va preface. „Atunci mîinile Sale îşi va 126
spăla în Sîngele păcătosului" (Psalm 57, 10). Şi ce este mai înfricoşat decît răutatea aceasta, la care pricinuitor se face păcatul nostru? O cît de mare rău şi negreşit este păcatul! Că pe Atotputernicul Dumnezeu Cel ce viaţa noastră o ţine îl osteneşte, pe cel Prea Bun şi Prea Milostiv Tată spre nesfîrşită mînie îl porneşte! De acel rău mulţi plăcuţi lui Dumnezeu temîndu-se, mai cu voire şi-au ales să se dea la primejdii, la munci şi la morţi decît să facă vreun păcat mare şi să întărîte pe Ziditorul lor. losif cel prea frumos în Egipt, mai bine a voit să pătimească în temniţă şi în legături, decît prin păcat a se învrăjbi cu Dumnezeu. Pentru că a zis către acea înşelătoare: „Cum voi face acest lucru rău şi voi greşi înaintea lui Dumnezeu" (Fac. 39, 9) Susana cea întreagă la minte în Babilon, mai bine a ales a muri decît să voiască păcatul. Pentru că a zis către cei fără de ruşine şi nedrepţi judecători: „Mai cu voie îmi este ca nefăcînd păcatul să cad în mîinile voastre, decît să greşesc înaintea lui Dumnezeu" (Daniil 13). Iar Sfîntul Eleazar bătrînul, spre călcarea legii silit fiind, ce a răspuns? Mai bine îmi este ca să mă arunc îndată în iad, decît să mîniu pe Dumnezeul meu, prin călcarea Legii Lui celei sfinte (II Macabei 6; şi August 1). Cui nu-i este înfricoşat iadul? Iar plăcutul lui Dumnezeu, mai bine voia să fie în iad, decît să greşească şi să mînie pe Dumnezeu. Pentru că mînia cea dumnezeiască, decît toate muncile şi morţile, chiar şi cele din iad, mai înfricoşată este. Oare nu strigă păcătoşii în Apocalipsul lui loan Teologul către munţi şi către pietre: „Cădeţi peste noi şi ne acoperiţi dinspre Faţa Celuia ce şade pe Tron şi dinspre mînia Mielului, că a venit ziua cea mare a mîniei Lui, şi cine va putea să stea?" (Apoc. 6, 16).Ci şi Sfîntul Iov, oare nu se roagă ca ascuns să fie în iad, pînă ce va înceta mînia lui Dumnezeu? (Iov 14, 13). Atîta de înfricoşată este mînia Domnului Dumnezeu, de care noi ticăloşii acum nu ne temem, ci întru temerea noastră a greşi îndrăznind ne adunăm nouă mînie spre ziua mîniei (Rom. 2, 5). Faptele anilor de la mia întîi şi suta a zecea (De la anul 1900 la anul 2000 de la Zidirea lumii) lared, fiul lui Maleleil, tatăl lui Enoh a murit (în anul facerii lumii după Bibliile ruseşti 1822, iar după hronografuri în anul 1922). Iar de toţi anii vieţii lui au fost 962. Şi întru aceşti ani, ca şi în cei trecuţi, nu altceva în partea de sub cer se făcea, ci numai miniere Domnului Dumnezeu, de la oamenii cei păcătoşi, care fără de frică după singură voia lor petrecînd, nu aveau pe Dumnezeu înaintea ochilor lor, nici nu. 127 |