Prin urmare este cea mai veche carte din lume. Din anul 3500 pînă la lisus Hristos sunt 2008 ani, iar de la li sus Hristos pînă la noi sunt 2005 ani, adunaţi fac 4013 ani de circulaţie
|
|  Yüklə 3.81 Mb.
|
vărsîndu-se şi cereştile jgheaburi deschizîndu-se şi a fost ploaie 40 de zile şi 40 de nopţi pînă ce a acoperit apa faţa a tot pămîntul şi le-a pierdut toate. Pentru că de 15 coţi era apa pe deasupra munţilor celor prea înalţi. S-a poruncit de la Dumnezeu lui Noe să ia în corabie din cele necurate jivini numai cîte două, două parte bărbătească şi femeiască, iar din cele curate cîte 7, 7. Pentru că voia Dumnezeu, ca cele curate jigănii mai degrab să se înmulţească pe pămînt pentru om, fiindcă aveau să fie acelea spre hrană oamenilor. Căci că erau în cele 7 curate jigănii, trei perechi, parte bărbătească şi femeiască, iar a şaptea era parte bărbătească ca să se aducă aceea de Noe jertfă lui Dumnezeu după potop. Deci noi să socotim şi să proslăvim Milostiva Lui purtare de grijă a lui Dumnezeu către om. Căci pentru Sine numai una singură spre jertfă înainte şi-a gătit, iar pentru om şase. încă să se ştie şi aceasta, că în corabia lui Noe nu erau acele animale care sînt de apă şi de pămînt, uneori în apă, iar alteori pe pămînt trăitoare, precum vidrele şi carsacii şi cele ce se cheamă amfibii. La fel şi cele din umezeala pămîntului, care din baltă şi din gunoaie se nasc, precum şoarecii, broaştele, scorpiile şi celelalte tîrîtoare pe pămînt şi felurile de viermi şi gîndacii şi cărăbuşii şi lăcustele. Şi cele ce din roua cerului se zămislesc, ţînţarii şi muşiţele şi altele de asemenea acelora, toate acelea cu potopul au pierit şi iarăşi după potop din aceleaşi materii s-au născut. Deci i fost potopul după Bibliile ruseşti în anul 2163, iar după hronografe în anul 2243. (Iar după numărul roman, potopul a fost în anul 1656). Pentru potop şi pentru corabia lui Noe, destul în cartea Facerii scrie, cel ce voieşte să citească acolo. Iar numai de aceasta să gîndim: Cum că potopul a fost chip al înfricoşatei Judecăţi a lui Dumnezeu ceea ce va să fie, de care şi Hristos Domnul nostru în Evanghelie a pomenit, zicînd: „Precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi venirea Fiului Omului, mîncau şi beau, se însurau şi măritau, pînă în ziua în care a intrat Noe în corabie şi a venit potopul şi i-a pierdut pe toţi" (Mat. 24, 38; Luca 17, 26). Şi cu adevărat, înfricoşat era a vedea potopul, pentru că înmulţindu-se apele şi înecînd deodată satele, cetăţile, copacii, munţii şi zidirile cele înalte, fugeau oamenii încoace şi încolo, cei ce se însurau şi se ospătau, se sculau degrab de la ospăţuri, înspăimîntaţi cu feţele gălbenite şi căutau în ce parte să scape. Mirele şi mireasa cu grăbire de pe pat sculîndu-se şi din cameră fugind, se despărţeau de la sineşi, unul încolo altul în altă parte, fugind şi vrînd să scape de ape. 137 Alergau prin case încoace şi încolo cutremuraţi şi maicile cu pruncii cei mici purtîndu-i, nu ştiau unde să fugă. Alţii se suiau pe ziduri înalte, pe case, pe stîlpi, pe turnuri, pe acoperişuri, unii prin copacii cei înalţi se suiau, alţii cu sîrguinţă la cei înalţi munţi şi la cele mai înalte dealuri alergau, dar în zadar, pentru că nimeni nu putea să scape de acea silnică pedeapsă a apei. Şi la care se întîmplase luntre şi şedeau în ele şi acelea de cumplitele valuri lesne răsturnîndu-se se afundau şi se pierdeau. Peste tot frică, peste tot cutremur, peste tot moarte înaintea ochilor le era. O, cît de jale le era atunci, căci n-au ascultat pe Noe care le spunea lor şi le propovăduia de potop, ci rîdeau de el şi-l batjocoreau! Pentru că atunci ziceau: O, Noe, Noe, cît de înţelept eşti tu că ţi-ai gătit corabia! O, cît de ticăloşi şi fără de minte şi nepricepuţi ne-am făcut noi, necrezînd proorocească propovăduirea ta! O, de s-ar putea să intrăm acum noi în corabia ta! O, cît am dori ca în ea toată viaţa noastră măcar şi încuiaţi s-o petrecem! Puteam, dar n-am vrut, iar acum voim şi nu putem. Unele ca acestea şi cele asemenea acestora grăindu-le, fugeau de moartea potopului ceea ce-i alunga pe ei, unul pe altul întrecîndu-l şi la locuri înalte înghesuindu-se şi unul pe altul împingîndu-l. O, cît de prea mare frică şi cutremur le era acelora, ce stăteau pe munţii şi pe dealurile cele înalte şi priveau apa ceea ce peste tot pămîntul venea, pe toate răsturnîndu-le, pe oameni şi pe dobitoace înecînd, cetăţile şi zidurile doborînd, munţii şi dealurile acoperindu-le şi apa şi la dînşii la toţi apropiindu-se şi înecîndu-i pe ei, ii se suia întîi pînă la genunchi şi pînă la brîu, apoi şi pînă la grumaji. De aici, o, omule! Poţi să înţelegi cît de mare răutate este păcatul, care a adus peste toată lumea o pierzare ca aceea. Şi de a fost atunci un potop de apă ca acela, apoi în ce fel va fi potopul cel cu foc, întru a doua Venire a lui Hristos? Să gîndeşti cît de înfricoşat va fi Dumnezeu judecind, care acum este Milostiv iertînd! întru acea vreme strimte vor fi de pretutindeni căile păcătosului om, întru înălţime se va vedea Judecătorul, foarte mîniat, Groaznic, de a Cărui faţă se va cutremura Cerul şi pămîntul. Jos se va vedea straşnica prăpastie a Gheenei, de-a dreapta păcatele mustrîndu-te pe tine, de-a stînga mulţimea demonilor, a cărora numai singură vederea mai înfricoşată este decît toată munca, înlăuntru ştiinţa mîncînd şi ca focul arzîndu-te, dinafară toată lumea fiind cuprinsă şi arsă, cerurile aprinzîndu-se şi risipindu-se, stihiile învăpăindu-se şi topindu-se (II Petru 3, 10). Ticălosule păcătos, de pretutindeni de amarele primejdii şi de frica cea rnare cuprinzîndu-te, unde vei putea să fugi? Ori ai voi să te ascunzi, 138
apoi îţi va fi cu neputinţă. Sau să te arăţi Feţei lui Dumnezeu, cu nesuferire îţi va fi iuţimea Lui cea mare. De mă întrebi, cine va cleveti asupra ta? îţi spun, că toate stihiile. Fiindcă mî-niindu-se Ziditorul, toată zidirea se iuţeşte asupra aceluia ce Ia mîniat. Deci a fost potopul pe faţa a tot pămîntul 150 de zile, apoi cu porunca lui Dumnezeu au început a scădea apele, pentru că şi-a adus aminte Dumnezeu de Noe şi de cele ce erau cu dînsul în corabie (Fac. 7; Fac. 8). Şi s-a aşezat corabia în Munţii Araratului în Armenia la luna lui Septembrie în 27 de zile. însă nu îndată s-a arătat din ape pămîntul, împuţinîndu-se încet apele pînă la luna lui Decembrie. Apoi vîrfurile munţilor s-au arătat şi aştepta Noe în corabie multe zile, precum în cartea Facerii se scrie, pînă ce apa de pe pămînt va scădea. Şi deschizînd fereastra, trimitea uneori corbul, alteori porumbiţa, vrînd să ştie, oare este acum uscăciune pe pămînt? Şi a ştiut că a scăzut apa de pe faţa pămîntului cînd corbul nu s-a mai întors, iar porumbiţa cu crenguţa de măslin a venit la dînsul. Şi a mai petrecut încă Noe în corabie aşteptînd uscatul cel desăvîrşit. Iar în luna lui Martie în ziua întîi a descoperit Noe acoperămîntul corăbiei şi a văzut că scăzuse apa de pe faţa pămîntului, însă nu ieşea din corabie, ci aştepta Dumnezeiasca poruncă. Deci la luna lui aprilie în 27 de zile cînd iată cu totul se uscase pămîntul de ape, îi fu lui Dumnezeiasca Poruncă, ca să iasă din corabie cu toate cele ce erau în ea. Iar el ieşind îndată a zidit Altarul lui Dumnezeu şi a adus din dobitoacele şi din păsările cele curate, jertfă de mulţumire, pentru izbăvirea din potop şi a fost acea jertfă bineprimită lui Dumnezeu. Şi a luat Noe iarăşi de la Dumnezeu bînecuvîntarea cea mai dinainte, care oarecînd lui Adam i se dăduse. Adică iarăşi şi a se înmulţi şi a umplea pămîntul şi a-l stăpîni pe el şi pe toate fiarele şi dobitoacele, păsările şi peştii şi pe toate cele ce se mişcă pe pămînt şi în mare. încă a luat binecuvîntare ca să mănînce carne şi peşte, care mai înainte de potop în seminţia lui Noe, care se trăgea din Set, aceasta nu era, (fără numai întru a lui Cain şi în uriaşi, după spunerea istoriei caldee, de este aceea adevărată). Apoi temîndu-se Noe, ca nu cîndva iarăşi după potop să mai fie şi să piardă toate, Domnul Dumnezeu mîngîindu-l pe el, a pus către dînsul aşezămîntui cel nou al Său, ca adică să nu mai aducă potop spre pierzarea a tot pămîntul, iar întru semnul acelui aşezămînt a pus curcubeul pe nori. Aşa Milostivul Ziditor S-a împăcat cu zidirea Sa şi a binecuvîntat pămîntul spre aducere de roadă, aşezînd vremile şi numindu-le: „Semănat şi secerat, frigul şi căldura, vara şi toamna, ziua şi noaptea nu 139
vor înceta" (Fac. 8, 22). Şi a dat Dumnezeu Poruncă lui Noe şi la tot neamul omenesc ce avea să fie dintr-însul, ca să nu fie vărsare de sînge şi ucidere între oameni, fiindcă după Chipul lui Dumnezeu este zidit omul. Iar de ar îndrăzni cineva a ucide pe cineva, apoi să se ucidă ucigaşul: „Cel ce varsă sînge de om, în locul aceluia sîngele lui să se verse" (Fac. 9, 6). Şi aşa după potop a început iarăşi pămîntul şi neamul omenesc pe dînsul şi toate animalele a se înnoi şi a se înmulţi. „Şi-a adus aminte Dumnezeu de Noe" zice Scriptura, nu ca şi cum îl uitase, întru atîta de înfricoşată vreme, de apele potopului în corabie purtîndu-se şi între viaţă şi moarte fiind, ci pentru că venise ceasul ca să-l mîngîie pe robul Său, începînd apele potopului a le scădea. Pentru că nu este mîhnire a drepţilor, care întru bucurie nu s-ar preface, precum şi păcătoşilor nu le este bucurie, care întru mîhnire nu s-ar schimba. Am auzit cum toate bucuriile şi veseliile păcătoşilor celor ce erau înaintea potopului s-au schimbat brusc în amară tînguire şi în cea desăvîrşită pierzare. Iarăşi auzim şi de ale dreptului Noe, care în multă frică a fost, cum toate cele de întristare, spre bucurie şi veselie lui i s-au schimbat. Cînd de unele ca acelea înfricoşate a toată lumea pedepse ale potopului, cu Milostivirea lui Dumnezeu scăpînd, au ieşit la uscat, cu cei ce erau ca dînsul întreg şi sănătos, o, cum atuncea el şi fiii lui şi toate vieţuitoarele, fiarele şi dobitoacele şi păsările s-au veselit! Şi-a adus aminte Dumnezeu de Noe, pe care niciodată nu-l uitase. Căci cum putea să-şi uite pe plăcutul Său? Cel ce în proorocia Isaiei grăieşte: „Oare va uita maica pe pruncul său, ca să nu-şi miluiască pe fiii pîntecelui ei? Şi măcar deşi maica şi-ar uita pe fiul ei, iar Eu nu te voi uita pe tine" (Isaia 49, 15). Corbul nu s-a mai întors în corabie, porumbul s-a întors. Aceasta o putem avea în chipul omului celui păcătos, care îşi îndelungă pocăinţa sa din dimineaţă în dimineaţă şi nu se întoarce la mîntuirea sa ca şi la corabie, iar la Mîntuitorul ca şi la Noe. Iar dreptul măcar de ar şi zbura cîndva din corabia dreptăţilor sale, după vreo împiedicare a vrăjmaşului, căzînd în oarecare greşeală, însă nezăbovind mult, îndatăşi slujindu-se se întoarce la Dumnezeu cu suspinare ca porumbiţa, avînd în gură ca o stîlpare de măslin, Rugăciunea cea lăcrimicioasă şi bine primită şi smerita mărturisire de păcatele sale, cu nădejde de iertare, după cuvîntul Psalmistului: „Zis-am: mărturisi-voi asupra mea fărădelegea mea Domnului, şi Tu ai lăsat păgînătatea inimii mele" (Psalm 31, 6). Cu corbul asemenea este omul păcătos. Că precum corbul se hrăneşte cu carne din stîrvurile cele putrezitoare, aşa el cu ale ,40 _
sale mîrşave fapte pătimicioase, mai amar decît cu stîrvuriie cele împuţite, iubeşte să-şi sature pe al său suflet. Iar cu porumbiţa asemenea este omul cel îmbunătăţit care defăima stîrvuriie de Dumnezeu urîtelor fapte şi se îngreţoşează de ele, şi zboară prin chipurile vieţii celei plăcute lui Dumnezeu, ca pe la nişte pomi de măslin, pe la bărbaţii cei drepţi şi de la aceia ca nişte crenguţe de măslin îşi adună luişi folosul. încă şi pe corabia lui Noe putem s-o aducem spre duhovnicească deprinderea noastră, asemănînd-o pe ea. Noe este chip al lui Hristos, corabia este chip al Bisericii lui Hristos, potopul prigonirea este asupra Bisericii, n-a cufundat-o potopul pe corabia lui Noe, nici prigoana n-o va birui pe Biserica lui Hristos: „Porţile iadului n-o vor birui" (Matei 16,18). în corabie erau fiii lui Noe împreună cu cele necuvîntătoare vieţuitoare, în Biserica lui Hristos sînt cei buni creştini şi cei răi, adică drepţii şi păcătoşii împreună se află. Şi precum în corabia lui Noe, pentru oameni şi vieţuitoarele cele necuvîntătoare de potop au fost mîntuite şi s-au păzit, aşa şi în Sfîntă Biserică pentru cei drepţi şi păcătoşii se păzesc şi se mîntuiesc prin Dumnezeiasca Milostivire. Corbii sînt ereticii (sectarii) cei ce de la corabia bisericească au zburat, depărtîndu-se şi neîntorcîndu-se. Iar porumbiţa este chip al Duhului Sfînt, ramura de măslin cea din gură este Darul şi Milostivirea Domnului; sfîrşitul potopului este ziua cea de pe urmă a veacului acesta. într-alt chip: Noe este Hristos, corabie - Prea Curata Fecioară de Dumnezeu Născătoarea, care a primit înlăuntrul ei pe Hristos Cel ce în ea s-a întrupat. Potopul este blestemul cel a tot neamul, în care s-a scufundat toată lumea. Porumbiţa este Duhul Sfînt cel ce a umbrit-o pe Prea Curata Fecioară şi i-a adus ei ca o ramură de măslin împlinirea Darului. Fiarele şi dobitoacele, cele îmblînzite în corabie de potop, sînt oamenii păcătoşi cei mîntuiţi din potopul iadului, prin Rugăciunile şi folosirea Preacuratei de Dumnezeu Născătoarei. ţ Iarăşi într-alt chip: Corabie este omul, Noe sufletul, potop este lumea care în răutate zăcînd, este prea plină de deşertăciuni şi de ispitele cele de multe feluri. Vieţuitoarele cele necuvîntătoare dinlăuntrul corăbiei sînt patimile în om cele sufleteşti şi trupeşti. Cele sufleteşti patimi zic adică: iuţimea, mînia, răutatea, urîciunea şi cele asemenea acestora, iar cele trupeşti patimi sînt: aprinderea trupească spre păcat, mîncarea cea cu îmbuibare, beţia şi celelalte ca acestea. Corbii ce se hrănesc cu stîrvuri, sînt gîndurile cele rele în spurcăciunile păcatelor, cu îndulcire în inimă afundîndu-se şi în ea zăbovindu-se, porumbiţă oftătoare este ştiinţa, măslinul 141 este socoteala care pe toate patimile le ocîrmuieşte şi le îmblînzeşte. După cea ieşit Noe din corabie a început a lucra pămîntul cu fiii săi, aflînd chipul de arat cu perechile de boi, pentru că mai înainte (precum am zis mai sus) nu ştiau oamenii raliţa, nici plugul, ci singuri cu mîinile lor lucrau brazdele, iar Noe acea mai lesnicioasă lucrare de pămînt a aflat-o şi pe toţi i-a învăţat. în anul al doilea după potop, Sem de 100 de ani fiind, a născut pe Arfaxad, după aceea a născut şi pe alţi fii şi fiice. La fel şi lafet şi Ham începură a naşte pe fiii lor, care venind în vîrstă se însurau şi făceau copii şi se înmulţea din an în an seminţia omenească şi se înnoia lumea iarăşi, care se prăpădise de potop. Se povesteşte în Istorii, cum că după acel mare potop, mulţi ani trecînd, au mai fost şi alte potopuri, dar nu peste tot pămîntul, fără numai în oarecare părţi precum în ţara grecească, în care două potopuri spune Gheorghe Chedrinul (Chedrin, fila 14), cel dintîi în hotarele Aticeşti în zilele împăratului Aghig, cel de-ai doilea în Tesalia în zilele împăratului Decalion. Iar cronicul leşesc (polon) care se numeşte Stricovschi, mai multe decît acelea potopuri numără, cel ce voieşte să caute acolo la fila 7. Iar la 9 ani după potop, Noe a aflat şi a răsădit via şi vin din struguri storcind şi gustînd şi cea prea aleasă băutură văzînd-o cu gust şi sănătoasă şi veselitoare, mai întîi a adus-o lui Dumnezeu spre jertfă (ca şi cum mai înainte prooroceşte închipuind cea fără de sînge jertfă care avea să fie în Darul cel nou întru care acum, prin chipul vinului, se săvîrşeşte de viaţă făcătorul Sîngele lui Hristos). După săvîrşirea acelei jertfe a lui, a băut Noe vin destul neştiind din început ce fel este puterea aceluia, şi îmbătîndu-se a adormit şi s-a dezgolit în somn. Şi după întîmplare văzîndu-i goliciunea mijlociul fiu, cu numele de Ham, a rîs şi ducîndu-se a spus fraţilor săi lui Sem şi lui lafet, ocărind goliciunea tatălui său. Deci aceia defăimîndu-i nebunia lui, luară o haină şi punînd-o pe amîndouă umerile sale, au mers căutînd înapoi şi au acoperit goliciunea tatălui lor, avîndu-şi feţele lor întoarse şi nu văzură goliciunea tatălui. Pentru aflarea vinului se află la oarecare scriitori de Istorii, o povestire ca aceasta: Un ţap din turma lui Noe s-a deosebit şi umblînd prin munţi a aflat o viţă de vie sălbatică şi struguri de care a mîncat şi s-a îmbătat. Apoi întorcîndu-se la turmă ameţit şi întărit de vin, a început ca un beat a juca repezindu-se la celelalte dobitoace şi cu coarnele împungîndu-le, pînă ce 142 slăbind s-a culcat şi a adormit. Apoi mult dormind s-a deşteptat şi era blînd ca şi mai înainte şi iarăşi alergă în munte la struguri. Aşa în toate zilele ţapul acela făcînd, Noe văzînd aceea se mira şi a început a pîndi pe ţapul acela, vrînd să ştie de unde i se face lui aceea. Deci despărţindu-se ţapul de turmă, a mers după dînsul dinapoi Noe şi văzîndu-l pe el mîncînd struguri din viţa cea sălbatică, s-a dus acolo şi singur el gustînd din struguri, i-a iubit că erau primiţi la gustare. Deci a început din acea viţă sălbatică a aduna şi a răsădi vie. Apoi viţa cea răsădită a adus struguri mai mari şi mai cu gust decît cei dintîi, pe care Noe în vas storcîndu-i a băut şi s-a îmbătat şi aşa s-a început vinul. Alţii spun că nu Noe întîi a fost răsăditor al viei, ci din început era de Dumnezeu zidit vinul, spre sănătatea şi veselia oamenilor, precum şi celelalte doftorii, din pămînt de Dumnezeu sînt zidite. Fiindcă şi vinul doftorie aleasă este stomacului, drept aceea şi Apostolul către Timotei grăieşte: Să nu bei apă, ci puţin vin să obişnuieşti pentru stomacul tău şi pentru cele dese slăbiciuni ale tale. (I Tim. 5, 23). Iar cum că din început înainte de Noe era vinul, o asemuiesc eu aceasta din cuvintele lui Hristos cele din Evanghelie, unde pentru oamenii cei ce au fost înaintea potopului grăieşte: „Mîncau, beau, se însurau" (Luca 17, 27). Dacă la nunţi beau pînă la veselie, deci nu apă ci băutură beţivă, care este vinul, din care şi poftă trupească - după cuvîntul Apostolului - în mădulări se naşte. O socoteală ca aceasta care spune că este băutura vinului mai înainte de potop, se potriveşte cu istoria caldeiască ce zice că mîncarea cărnurilor era mai înainte de potop în poporul cel răzvrătit, iar mai ales la uriaşi. însă cei mai mulţi grăiesc, că mai înainte de potop nu erau între oameni mîncări de carne şi băuturi de vin, pînă la ieşirea lui Noe din corabie, care a luat de la Dumnezeu binecuvîntare să mănînce carne, şi el întîi a aflat vinul. Iar încă şi aceasta o povestesc unii pentru răsădirea viei: cum Noe răsădind viţa vinului o a adăpat pe ea la rădăcină cu sînge de 4 vieţuitoare, junghiind un leu, un porc, un miel şi o maimuţă şi ca şi cum ar fi luat viţa putere din sîngiurile jivinelor acelora, ca adică să lucreze năravurile lor întru cei ce beau vinul. Şi se vede întru cei ce se îmbată de vin, că unii asemenea sînt ca leul: iuţi, cumpliţi, îndrăzneţi vrînd să se apuce şi să se bată cu oricine. Alţii deasemenea ca porcii: puturoşi, mîrşavi, în noroi ca şi porcii tăvălindu-se. Alţii se aseamănă cu mielul, blînzi, smeriţi, rugîndu-se lui Dumnezeu cu umilinţă. Iar unii se aseamănă cu maimuţa, glumesc, rîd, se marghiolesc şi multe 143
fără de ruşine fac, însă acestea nu ca nişte adevărate, ci ca nişte ghicituri politiceşti, să se socotească de cei politiceşti. încă să nu se treacă aici şi Ham, batjocoritorul de tată, acela a batjocorit golătatea tătîne-său, iar Sfînta Scriptură (precum Sfîntul Gură de Aur înţelege) o batjocoreşte pe neruşinarea aceluia, cînd în istoria aceea a pomenit de Canaan fiul lui, zicînd: A văzut Ham tatăl lui Canaan goliciunea tatălui său (Fac. 9, 22). Căci nu fără de taină la acest loc s-a pomenit Canaan fiul lui Ham, ci spre mustrarea şi batjocorirea lui singur Ham. Dar care este acea mustrare? Aceasta: Ham atîta era de împătimit la trupeasca neînfrînare şi împilat la împreunarea trupului precum calul şi catîrul, întrucît şi în vremea înfricoşatului potop, în corabie fiind, cînd toţi în cutremur mult erau, el unul nefricosul şi neruşinosul nu s-a înfrînat de femeia sa şi a zămislit pe Canaan fiul său. Deci cînd Sfînta Scriptură povestind cum Ham îşi batjocori tatăl, pomeneşte de Canaan, îi mustra acea neruşinare şi neînfrînare a lui Ham, ca şi cum zicîndu-i: Tu batjocoreşti pe tatăl tău, care în somn nesimţind se dezgolise, iar pe tine te va batjocori toată lumea, că în vremea potopului cea atîta de spăimîntată şi de cutremur, cînd toţi se temeau de groaza lui Dumnezeu şi îşi aveau moartea înaintea ochilor şi de toate se înfrînau, tu unui fără de temere şi neruşinat şi neînfrînat ai fost şi nu te-ai ruşinat a te atinge de femeia ta. Oare care ruşine este mai mare, o, Hame? Oare Noe dormind dezgolit a fi, ori tu în potop trupească împreunare a face? Deci ca să ştie toţi şi cele de pe urmă neamuri acea taină şi neruşinare a ta, tată lui Canaan. cînd batjocoreşti pe tatăl tău, numit să fii, a văzut Ham tatăl lui Canaan goliciunea tatălui său. Aşa batjocoreşte Sfîntul Gură de Aur pe Ham cînd grăieşte de el: „Pentru ce, spune-mi, la acest loc a pomenit Scriptura numele fiului lui Ham? Ca să ştie pe Ham că fu neînfrînat şi de împătimire robit şi cu ce neruşinare întru acea atît de mare tulburare a potopului la naşterea de fii se îndeletnicea, cu aceeaşi neruşinare şi pe tată a batjocori a îndrăznit". Pînă aici Gură de Aur. Iar noi să gîndim, că tot cel ce batjocoreşte greşeala altuia, singur nu va scăpa de batjocură, căci pentru al său păcat, înaintea altora se va mustra şi de ruşine se va umplea. Deci s-a trezit Noe de vin şi înţelegînd ceea ce se făcuse, a blestemat pe Ham în fiul aceluia Canaan şi întru tot neamul ce avea să iasă dintr-însul şi l-a robit pe dînsul fraţilor săi. „Blestemat - zice - să fie Canaan (fiul lui Ham) slugă să fie fraţilor săi. Iar pe Sem şi pe lafet şi pe neamurile ce aveau să fie dintru aceia i-a binecuvîntat. Şi simplu mai înainte a însemnat, că seminţia lui Sem va fi preoţească, iar seminţia lui 144 lafet stăpînitoare. Precum tîlcuitorii Dumnezeieştii Scripturi şi scriitorii de istorii înţeleg, din aceste cuvinte ale lui Noe: Să lărgească Dumnezeu pe lafet şi să se sălăşluiască în lăcaşurile lui Sem. Adică: Să se sălăşluiască în lăcaşurile lui Sem, aşa tîlcuieşte Teodorit. Pe care mai luminat se poate vedea din tălmăcirea caldeiască care zice aşa: Să lărgească Dumnezeu pe lafet şi să se sălăşluiască dumnezeirea în sălaşurile lui Sem. Şi cu adevărat dumnezeiasca sfinţenie s-a sălăşluit în sălaşurile aceluia: cînd tot poporul uitase pe Dumnezeu Ziditorul său, s-a aflat în seminţia lui Sem poporul iudeilor de ştia pe Dumnezeu. Precum se scrie în Psalmi: „Cunoscut este în ludeea Dumnezeu, în Israel mare este Numele Lui" (Psalm 7, 1). Pentru că seminţiile şi limbile cele ce s-au înmulţit din neamul lui lafet şi a lui Ham, aceia toţi la închinarea de idoli s-au abătut, iar poporul iudeilor începînd de la Avraam, care era seminţia lui Sem, slujea unuia cerescului Dumnezeu, întru acel neam şi preoţia s-a început, şi sfinţenia lui Dumnezeu ş-a întemeiat, Cortul ce se chema Sfînta Sfintelor şi Biserica cea preaslăvită de Solomon în Ierusalim s-a zidit (Evrei 9, 3) şi Fiul lui Dumnezeu Izvorul a toată sfinţenia în seminţia aceluia a Se naşte a voit. Pe acestea toate văzîndu-le Noe cu Duhul, a zis că se va sălăşlui Dumnezeu în lăcaşurile lui Sem. Deci a-şi lărgi hotarele sale, este aceea a împărăteştii stăpîniri, iar dumnezeiasca sfinţenie întru sine a o avea, este a cinstei celei preoţeşti. Ca şi cum ar fi zis Noe către fiii săi: Tu Seme, cele sfinţite să le lucrezi, aducînd jertfe lui Dumnezeu şi rugîndu-te, tu, lafete, să stăpîneşti popoarele, lărgindu-le slobozenia lor şi să-i aperi pe ei; iar tu, Hame, cu fiul tău Canaan să le robeşti amîndurora. Nu fără de taină a fost şi aceasta, că Noe întru a sa trezvire de vin, punînd blestemul pe batjocoritorul de tată Ham, întîi pe ai lui fiu, iar şi al său nepot Canaan şi celelalte. Şi oare ce este taina aceasta? Să luam aminte: Spun evreii, iar de la dînşii şi ai noştri oarecare tîlcuitori, cum că Canaan fiul lui Ham, mic copil fiind (de 10 ani) acela întîi a văzut goliciunea moşului său Noe şi i-a spus lui Ham tatălui său, iar Ham mergînd aceeaşi a văzut-o şi-l batjocori. Pentru aceea Noe, cînd s-a trezit de vin şi a cunoscut ce i se făcuse, îndată blestemului l-a dat pe Canaan. Iar noi să socotim (Fac. 9) cum că blestemului acestuia al lui Canaan, pricinuitor s-a făcut Ham tatăl lui, care n-a certat pe fiul lui cînd îi spuse de goliciunea lui Noe, nici nu l-a învăţat, ci şi singur s-a dus s-o vadă, ca şi cum lăudînd priceperea cea nebună a micului copil. Şi pentru ceea ce era copilul vrednic de groaznică pedeapsă el i-a tăcut-o aceea şi ia fericit-o şi a vorbi de goliciunea tatălui său l-a slobozit 145
|