Prin urmare este cea mai veche carte din lume. Din anul 3500 pînă la lisus Hristos sunt 2008 ani, iar de la li sus Hristos pînă la noi sunt 2005 ani, adunaţi fac 4013 ani de circulaţie
|
|  Yüklə 3.81 Mb.
|
nici nu se învaţă întru Acela. Ne încredinţăm pentru El, dar nu ne îndulcim de El. Pentru că nici negrăitele faceri de bine pe care în tot ceasul ni le arată nouă nu le socotim, nici mulţumitori de acelea nu sîntem, nici de Judecata Lui nu ne temem, nici de groaza Lui nu ne cutremurăm. Ne dă nouă cerul, noi nu ne grijim; ne îngrozeşte cu muncile, noi nu ne înfricoşăm, şi mai cu voie ie este iubitorilor de păcate să-şi aleagă veşnicele munci decît veşnica împărăţie. Pe Dumnezeu a-L şti ni se pare, iar a plăcea lui Dumnezeu ne lenevim şi nici nu voim. Deci sîntem ca şi cei ce nu-L ştiu pe El, drept aceea ni se dă sfat de lâ părinţi, ca prin cunoaşterea de sine să venim întru cunoştinţa lui Dumnezeu. Oare cine din iubitorii de înţelepciune mare, filosofie a numit-o pe cunoştinţa de sine şi zice: Mai bun eşti de te vei cunoaşte pe tine singur, decît pentru sineţi nebăgînd în seamă. Voieşti să cîştigi cunoştinţa alergării stelelor, puterile verdeţurilor şi ale florilor, firile oamenilor şi ale animalelor necuvîntătoare şi pe toate ştiinţele de cele cereşti şi de cele pămînteşti, pentru că mulţi multe ştiu, iar singuri pe sineşi nu se cunosc, iar a nu se cunoaşte pe sine este mai rău decît a fi dobitoc, pentru că la dobitoace necunoştinţa de sine din fire le este, iar la oameni din însăşi voinţa cea fără de minte. Şi cu adevărat unul ca acela asemenea este cu dobitocul, care pe sineşi nu se cunoaşte. Oare nu s-a prefăcut în dobitoc Nabucodonosor care nevrînd să-şi cunoască omeneasca sa neputinţă, se preaînălţase cu mîndria, părîndu-i de sineşi a fi Dumnezeu. Pentru că de unde între oameni se naşte mîndria? De nu de aici, căci nimeni nu voieşte să-şi cunoască pe a sa nimicnicie, ci fiecare de sineşi multe şi înalte socoteşte şi gîndeşte. Unul cu bunul neam se înalţă, măcar de este şi de aceeaşi stricăciune de care e şi cel mai de pe urmă sărac. Altul cu bogăţia se fuduleşte, măcar deşi este degrab pieritoare, altul cu slava se îngîmfează măcar deşi este nestatornică, ci ca vîntul trecătoare. Altul cu puterea trupească şi cu vitejia se laudă, măcar deşi este supusă la năprasnică neputinţă şi la moarte. Altul cu înţelepciunea se slăveşte, măcar deşi multe sînt pe care el nu le-a ajuns. Altul cu sfinţenia, prin lucruri bune mare i se pare a fi el, măcar deşi nimic nu sporeşte înaintea lui Dumnezeu şi mulţi de sineşi în multe feluri înalte cugetă, iar toate acelea se fac de aici, că pe sineşi nu se cunosc, nici nu se socotesc. Iar cum să ne cunoaştem pe noi, chip ne-a dat dreptul Avraam, zicînd pentru sineşi: „Eu sînt pămînt şi cenuşă". Domnul îi făgăduieşte lui cele mari şi multe, îi făgăduieşte un fiu ca acela din care să se înmulţească neamul lui ca stelele cerului, îi dă seminţiei aceluia întru moştenire tot pămîntul 210
Palestinei şi pe toate neamurile şi pe toate seminţiile sub binecuvîntarea lui le supune: „Se vor binecuvînta întru tine toate neamurile pămîntului" (Fac. 12, 3; Fac. 22, 18). Slăvit S-a făcut între'împăraţi şi între strămoşi, înalt cu cinstea, mare cu sfinţenia, iar el pe toate acelea, măcar deşi cu umilinţă le primea de la Domnul său, însă ca şi cum trecîndu-le cu vederea, iar mai ales nevrednic făcîndu-se pe sineşi, îşi lua aminte de sine, întru cunoaşterea cea singură de sineşi cugeta şi pînă la ţărîna pămîntului pe sineşi se pogora, pe a sa prostime avînd-o înaintea ochilor, pămînt şi cenuşă pe sineşi se numea, dar nu se înălţa cu mintea, nici nu se mîndrea. Şi cu adevărat în viaţa aceasta de puţină vreme nu are de ce se mîndri omul, de s-ar socoti şi s-ar cunoaşte pe sineşi singur ce este, iar cunoscîndu-şi nimicnicia sa, va putea cu lesnire să-şi smerească înalta sa cugetare şi să vie întru umilinţă şi în frica lui Dumnezeu, şi cu smerită pocăinţă să alerge la Dumnezeu şi să-L cunoască pe El, întru Carele are să fie în veci şi să-i placă Aceluia, care celor ce-L cunosc pe El şi-L iubesc şi se tem de El, le este singur lor Cunună, Cinste, Slavă, Moştenire şi răsplătire întru cerească împărăţia Lui cea fără de sfîrşit. „De s-ar afla zece drepţi" (Fac. 18, 32). Pentru zece drepţi de ar fi fost în Cetatea Sodomei, voia Dumnezeu să cruţe cetatea şi toate hotarele ei, ci şi pentru singur dreptul Lot care locuia acolo, nu pierdea Sodoma, pînă ce l-au scos pe el de acolo. Iar noi să vedem acestea două: cît de folositori sînt oamenii cei drepţi cetăţilor, ţărilor şi împărăţiilor; şi la cît de mari primejdii zac cetăţile, ţările şi împărăţiile fără de oamenii cei drepţi. Folositori sînt drepţii oameni acolo unde locuiesc ei şi îndoit folositori: dinspre o parte cu viaţa, iar dinspre alta cu rugăciunile. Folositori adică cu viaţa şi cu cuvîntul, pentru că cu chipul îmbunătăţitei vieţii lor şi cu sfătuirile cele duhovniceşti, pe cei răi îi abat de ia răutăţi şi la faptă bună îi povăţuiesc. Şi se fac atîta de buni trebuitori, ca şi povăţuitoriî la cei orbi şi rătăciţi, ca doctorii la bolnavi, cîrmacii iscusiţi la cei înviforaţi, lumini aprinse la cei ce şed întru întuneric şi ca nişte cereşti luminători a toată lumea, aşa sînt la păcătoşi drepţii. Către care şi Apostolul grăieşte: „Arătaţi-vă ca nişte luminători în lume" (Filip. 2, 15). Ci şi singur Domnul în Evanghelie a zis către dînşii: „Voi sînteţi lumina lumii" (Matei 5, 14). Pentru că de la dînşii se luminează cei orbiţi la ochii sufleteşti şi cei rătăciţi se povăţuiesc la calea mîntuirii. De la ei se tămăduiesc neputincioşii cei cu ştiinţa plină de bolile păcatelor şi cei învăluiţi de deşertăciunea lumii acesteia prin ei se povăţuiesc spre neînviforatul Liman Dumnezeu, numai de ar privi cineva la plăcuta lui Dumnezeu viaţa lor şi de s-ar sîrgui a 211 le urma lor. Bine a scris Avva Dorotei în, cartea sa pentru Dumnezeiasca Frică: „A întrebat fratele pe unul din stareţi! Ce voi face, părinte, ca să mă tem de Dumnezeu? l-a răspuns stareţul: Mergi de te lipeşte de omul cel ce se teme de Dumnezeu şi acela singur temîndu-se de Dumnezeu te va învăţa şi pe tine a te teme de Dumnezeu". Pînă aici Dorotei. De asemenea se poate a zice şi pentru toată fapta bună, la care ar dori cineva să se deprindă. Oare voieşte cineva să cîştige viaţă curată întreg înţeleaptă? Să se împrietenească cu cel întreg la minte, cu cel curat, şi să urmeze aceluia. Doreşti să fii smerit şi biînd şi fără de răutate? Lipeşte-te de cel smerit şi blînd şi fără de răutate. Ori înţelegere duhovnicească tu cauţi să te înveţi, cu duhovniceşti bărbaţi adeseori să vorbeşti şi toată dumnezeiasca plăcere de la plăcuţii lui Dumnezeu vei putea să te deprinzi, după cuvîntul lui David: „Cu cel cuvios, cuvios vei fi" (Psalm 17, 28). Singură petrecerea cu cei drepţi puternică este a îndrepta pe omul păcătos, numai de ar începe păcătosul a lua aminte la cei drepţi. în cărţile împărăteşti se scrie: Un mort din întîmplare aruncat fu în mormîntul lui Elisei, îndată a înviat mortul şi a stat pe picioarele sale. Dacă din oasele dreptului cele moarte prin atingerea de acelea a luat trupul cel mort putere de viaţă, cu cît mai ales din împreuna petrecere cu cei vii drepţi, pot sufletele cele omorîte de păcate să se deştepte şi să se scoale spre pocăinţă, prin îndreptarea vieţii lor. Fără de va fi cineva mai tare decît piatra învîrtoşat. Precum lîngă Hristos Domnul, între Sfinţii Apostoli luda era, şi precum lîngă Lot sodomitenii, spre a lor mai mare osîndire. Folositori sînt drepţii cu rugăciunile lor, pentru că mult ajută acelora cu care petrec, de vreme ce îi păzesc pe ei de primejdii şi de răutăţi, care din mînia lui Dumnezeu se pornesc, sau se slobozesc spre oamenii cei ce au greşit şi au întărîtat pe Dumnezeu, întru unele ca acelea întîmplări, atîta sînt de trebuinţă drepţii la cetăţi, la ţări 'şi împărăţii, nu mai puţin de cum sînt stîlpii la casă şi zidurile la cetate, pentru că aşa şi numiţi sînt ei de sfinţii Părinţi, loan Gură de Aur pe drepţii bărbaţi i-a numit „stîlpi ai patriei", iar Sfîntul Ambrozie i-a numit „pietre de ziduri". Că precum stîlpii întăresc zidurile şi precum zidurile cele de piatră îngrădesc cetatea şi tare o fac pe ea, aşa drepţii, unde s-ar afla, aceia întăresc pe acea moştenire şi ţară şi o îngrădesc, milostivind pe Dumnezeu cel mîniat şi de certările ce năvălesc apărînd-o. Dumnezeu voia ca pe tot poporul evreu scos din Egipt să-l piardă prin dreapta Sa mînie în pustie pentru păcatele lor cele prea multe şi casa lui Israil iată, în mare cădere şi pierzare era, dar dreptul Moisi ca 212 un stîlp întărind zidirea a stat înaintea lui Dumnezeu pentru dînşii rugîndu-L şi L-a îmblînzit, pe ei şi pe seminţia lui Israil ceea ce era sa cadă şi să piară a sprijinit-o. Precum se adevereşte aceasta în Psalmi: „Zis-a să-i piardă pe ei, de nu ar fi stat Moisi cel ales al Lui întru zdrobire înaintea Lui, să întoarcă mînia Lui, ca să nu-i piardă pe ei" (Psalm 105, 24-25). Şi i-a fost întru acea vreme Moisi casei lui Israil stîlp şi întărire. Acelaşi popor al lui Israil, acum pămîntul făgăduinţei moştenindu-l şi ani mulţi acolo locuind, vrăjmaşii filisteni voiau să-i piardă şi cu totul de pe pămîntul viilor să-i şteargă, şi adunîndu-se întru mulţimea puterii lor, se apropiau de cetatea Masfat, unde era poporul israeliţilor şi cu totul i-ar fi biruit filistenii pe evrei şi i-ar fi pierdut pe ei, căci evreii erau fără de arme şi nepricepuţi la război erau în acea vreme, nici cu mulţimea lor nu se asemănau cu filistenii, iar mai ales îl aveau şi pe Dumnezeu mînios asupra lor, pentru aceea erau să cadă ei sub picioarele vrăjmaşilor lor, dar dreptul Samuil între ei era, care cu rugăciunile sale cele fierbinţi pentru ei către Dumnezeu, ca şi cu un zid i-a îngrădit pe ei şi nu numai a se apropia la cetate n-a lăsat puterea potrivnicilor, ci şi cu minune, fără de război i-a biruit pe filisteni, fără de arme i-au ucis, fără de săgeţi şi fără de praştii i-au alungat. Pentru că rugîndu-se el, a tunat Domnul cu glas mare în ziua aceea asupra celor de alt neam şi s-au tulburat şi au căzut înaintea lui Israil. Şi a fost atunci dreptul Samuil unul israelitenilor zid de piatră îngrădindu-i pe ei dinspre vrăjmaşii lor. La fel şi Elisei Proorocul cel drept înaintea Domnului, oare n-a fost zid de piatră cetăţii evreieşti Dotaim, celei împresurate de ostaşii cei mulţi ai Siriei? Cu adevărat zid a fost, cînd nu numai întreagă a păzit-o cetatea, îngrădind-o pe ea cu îngereasca nevăzută Putere cea trimisă la el de la Dumnezeu spre rugăciunile lui, ci şi pe potrivnici cu orbiciune i-a lovit şi de la Dotaim la Samaria i-a dus. Iar la creştini o cetate grecească ce se numeşte Nisibe, de perşi tare bătîndu-se şi iată se lua, un drept lacob episcop a apărat-o pe acea cetate, pentru că suindu-se el pe zidul cetăţii şi lui Dumnezeu rugîndu-se, a trimis Dumnezeu peste cetele de perşi ţînţari şi muşte cîineşti a cărora pişcare atîta de iute era, încît caii şi cămilele neputînd a o suferi, rupeau zăbalele şi frîiele şi fugeau încoace şi încolo neoprite. încă nu numai dobitoacelor, ci şi singuri perşilor foarte grei şi nesuferiţi le erau ţînţarii aceia şi muştele mai amar decît mii de ostaşi înarmaţi şi au fugit cu ruşine de la cetate, nu cu arme, nici cu săgeţi alungaţi fiind, ci cu ţînţari şi cu muşte. Deci, oare n-a fost acel drept la cetatea aceea zid de piatră? 213 Fericită este cetatea şi ţara aceea, unde măcar un bărbat drept s-ar afla, căci pentru el pe mulţi păcătoşi îi cruţă Dumnezeu, nepierzîndu-i pentru un drept, care pentru ei s-ar ruga precum s-a zis. Ci şi din pildă Evangheliei se vede aceasta, că pentru cei drepţi cruţă Dumnezeu pe păcătoşi. Căci unui om casnic semănînd sămînţă bună în ţarina sa, vrăjmaşul în taină a semănat neghine între grîu, iar cînd a răsădit iarba şi rodul a început a fi, atunci s-au arătat şi neghinele printre grîu. Deci au zis slugile stăpînului, ca să le poruncească să le smulgă pe ele, iar el le-a oprit zicîndu-le: „Ca nu cumva smulgînd neghinele să smulgeţi împreună cu ele şi grîul, ci făsaţi-le să crească amîndouă împreună pînă la seceriş" (Matei 13, 24). Tîlcuirea pildei spune, că Grîul sînt Drepţii, iar neghinele păcătoşii. Nu se smulg neghinele pentru întregimea griului, se cruţă păcătoşii pentru curăţia Drepţilor. Şi aşa iîngă cei drepţi şi păcătoşii întregi sînt. Iar amar cetăţii şi ţării în care nici un drept nu se află, căci aproape este acolo risipirea şi pierzarea. La care lucru chip este Sodoma, că pînă atunci ea era întreagă pînă ce era în ea Lot dreptul, iar ieşind el afară, a pierit toată ţara aceea. Ne mirăm de războaiele vremilor de acum care se fac, de risipirea cetăţilor, de pustiirea ţărilor, de luptările cele dintre noi înşine, de multa vărsare de sînge şi de nemăsuratele pretutindenea primejdii, ce este pricina acestora? Aceea este că s-au împuţinat drepţii: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut, nu este cel ce face binele, nu este pînă la unul" (Psalm 52, 4). Toţi s-au întors la răzvrătire, toţi au început a mînia pe Dumnezeu şi a amărî Milostivirea Lui şi a întărită îndelungă răbdarea Lui. Toţi fără de temere şi fără de frică cele fărădelege lucrîndu-le ridică Judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu spre răsplătire şi spre pedeapsă. Pentru aceea peste tot atîtea răutăţi se fac, împuţinîndu-se drepţii, care s-ar fi rugat iui Dumnezeu pentru păcătoşi. Doi sfinţi prooroci s-au întristat pentru împuţinarea drepţilor pe pămînt: David şi Miheia; David strigînd către Dumnezeu: „Mîntuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cei cuvios, că s-au împuţinat adevărul de la fiii oamenilor. Deşarte a grăit fiecare către aproapele său, buze viclene în inimă şi în inimă au grăit rele" (Psalm 11, 1). Iar Sfîntul Miheia nu numai se întristează, ci se şi tînguieşte, zicînd: „O, vai mie, suflete! Că a pierit temătorul de Dumnezeu de pe pămînt, şi cel drept între oameni nu este. Toţi în sîngiuiri se judecă, fiecare pe aproapele său cu necaz îl necăjesc. Spre rău mîinile lor îşi gătesc. Cel mare cere daruri şi judecătorul paşnice cuvinte grăieşte, iar gîndui sufletului lui este înşelăciune" (Miheia 7). 214
Ci, o, sfinţilor prooroci, ce mîhnire vă este vouă dintru aceasta, că s-au împuţinat drepţii de pe pămînt? Mîhnire zic ei, de vreme ce la aceasta urmează primejdiile. Sfîntul David grăind de lipsirea drepţilor iar de a nedrepţilor înmulţire, îndată aduce cuvintele acestea: „Va pierde Domnul toate buzele viclene". Va urma pierdere - zice - tuturor mincinoşilor, înşelătorilor, nedrepţilor. Deci mîntuîeşte-mă, Doamne, ca nu şi eu cu aceia să pier de pe pămînt! La fel şi Sfîntul Miheia pedeapsa lui Dumnezeu arătată o vesteşte, care năpădeşte acolo unde nu sînt drepţi, zicînd: „O, amar! O, amar! Răsplătirile au sosit, acum vor fi plîngerile lor". lată de la amîndoi proorocii aceia arătat este că amar de cetatea şi de ţara aceea care nu are întru sine nici un drept. Au venit doi îngeri (aceia care de al treilea ce rămăsese cu Avraam se despărţise) la sodomească cetate în seara aceleiaşi zile în care şi cu Avraam au fost (Fac. 19), iar Lot, care cu Avraam multă vreme petrecând, se învăţase de la dînsul primirea de străini, şedea înaintea porţilor Sodomei, aşteptînd vreun străin ce ar veni în cetate, ca să-l primească în casa sa pentru Dumnezeu şi ca să-i păzească întregimea aceluia, de răutatea şi mîrşăvia păcatului neruşinoşilor celor fără de lege sodomiteni. Şi iată mergeau la cetatea aceea doi îngeri, întru omenească arătare, pe care văzîndu-i Lot şi socotindu-i că sînt oameni, s-a sculat şi i-a întîmpinat şi li s-a închinat lor, rugîndu-i ca să intre în casa lui şi să se odihnească pînă a doua zi. Iar ei se făceau ca şi cum n-ar voi să intre în casa lui, ci ca şi cum în uliţa cetăţii ar voi să se odihnească, însă această neînvoire o prefăceau pentru aceea: ca mai multă osîrdie şi dragoste să-şi arate Lot spre străini şi prin ei de mai mare Mila lui Dumnezeu vrednic să se facă. Deci îi îndemna pe ei cu rugămintele sale cu de-adinsul bărbatul cel drept. Şi s-au abătut la dînsul şi au venit în casa lui şi le-a făcut lor ospăţ. Şi mai înainte pînă a adormi ei după cină, oamenii cei fărădelege ai acelei cetăţi, precum se obişnuiseră, ca pe cei străini ce veneau în cetatea lor, prin curvească silire să-i necinstească, aşa şi acelor doi străini de care se înştiinţaseră că intrară în casa lui Lot, aceeaşi neruşinoasă silire şi necinste vrînd să le facă, se adunaseră de la tineri pînă la bătrîni şi tot poporul împreună, şi au înconjurat toată casa lui Lot şi strigau la Lot zicînd: Unde sînt bărbaţii ce au venit la tine să rămînă, scoate-i la noi ca să-i ruşinăm pe ei. O, ce neruşinare a oamenilor celor fărădelege! O, ce toată turbare curvească! De care nu numai a povesti şi a scrie este ruşine, ci şi cu auzul a asculta este mîrşav şi a gîndi este de spaimă, însă se povesteşte şi se scrie spre încredinţarea 215 răzbunării celei groaznice a lui Dumnezeu asupra unora ca acelora şi spre arătarea veşnicei şi înfricoşatei pierzării acelora, care lepădînd din inimile lor dumnezeiasca frică, îndrăznesc a face unele ca acelea. Deci să luăm aminte cu auz întreg înţelept la istoria ce se povesteşte în Sfînta Scriptură de neruşinarea sodomitenilor. Nu se îndestulau sodomitenii cu cele între sineşi prea spurcate peste fire ale lor necuraţii, ci şi spre cei străini ce veneau în cetatea lor cu acea curvie se turbau şi le făceau tîlhăreasca silire nu prin pustietăţi şi pe drumuri, ci în mijlocul cetăţii lor război făcîndu-le. Şi călătorilor nu averile răpindu-le, ci întreaga înţelepciune şi curăţia, nu ucigînd de moarte trupul, ci cu păcatul cel de moarte şi mîrşav al lor spurcîndu-i, ruşinîndu-i şi ocărîndu-i, care nu este mai puţin decît moartea. Pentru că omului celui întreg înţelept, mai bine îi este a muri decît a pătimi unele ca acelea. încă ce este mai de mirare, că toţi de la mic pînă la mare, de la tineri pînă la bătrîni, tot poporul de acelaşi rău obicei era şi cu asemenea deprindere a păcatului, şi nu atîta de mirare era a vedea pe cei ce îmbătrîniseră în răutatea păcatului fără de înfrînare făcînd cele fără de ruşine - pentru că obişnuirea păcatului ceea ce în firea cea prea greu de schimbat se prefăcuse şi acum nu puteau să se părăsească de obişnuita răutate - pe cît de mirare era a vedea pe cei tineri copii încă, nevîrstnici, acum la neruşinare şi la mîrşăvia curvească abătîndu-se şi împreună cu bătrînii la casa lui Lot năvălind. Ci arătată este pricina unei aprinderi curveşti precum aceea ce era acolo între tineri: Bătrînii făceau răutatea păcatului la arătare fără de ruşine, iar tinerii privind la bătrîni, le urmau acelora şi aceleaşi rele făceau pe care le vedeau că le fac părinţii lor. O, mare pierzare a sufletelor celor tineri, care se face din chipul cel de sminteală al bătrînilor! O, cumplit amar bătrînilor celor ce-i smintesc pe tineri! Pentru că mai bine le este lor (ca după cuvîntul Evangheliei) să-şi lege o piatră de moară la grumaji şi să se arunce în mare (Matei 18). Aşa în Sodoma unul de la altul, tineri de la bătrîni cele rele învăţîndu-se, toţi cu un nărav şi de asemenea erau întru necurăţiile păcatelor şi în toată cetatea lor nici unul nu era (afară de Lot) care nu s-ar fi spurcat cu un păcat ca acela. Deci toţi cu mînie asupra dreptului Lot strigau ca să le scoată pe cei doi bărbaţi ce au venit la dînsul, spre curvească ruşinare. Iar dreptul Lot, pe străinii ce-i primise în casa sa şi cărora le făgăduise la sine odihnă fără de temere, nevrînd să-i dea la acel fel de batjocură şi necinste şi neştiind ce fel să facă 216 cum i-ar apăra pe ei, avînd două fiice ale sale pe care le avea fecioare, ce erau acum logodite cu bărbaţi, ci încă necunoscute cu bărbat, pe acelea gîndea să le dea lor, spre împlinirea voii lor, voind ca singur în fiicele sale să rabde acea neruşinare şi necinste să sufere decît pe străini la atîta răutate. încă şi această bună şi înţeleaptă socoteală o avea în mintea sa bărbatul cel drept: că mai bine este lui cel mai mic păcat, care după fire se face cu partea femeiască, să fie mîniat Dumnezeu, decît cu cel mai mare care afară de fire se face. Şi mai bine le este acelor cetăţeni cu care negustorea, ca sub cea mai mică pedeapsă a lui Dumnezeu, pentru cel mai mic păcat să cadă, decît prin cel mai mare sub mai mare. Aşa sfîntul bărbat întru sineşi socotind şi, una, de străini jale fiindu-i, alta, pe păcătoşi cruţîndu-i, iar mai ales Dumnezeiasca cinste păzind-o, pentru că cei ce rînduiala firii cea de Dumnezeu zidită o trec şi o silesc, necinste îi fac Ziditorului, - acum voia să le dea lor pe fiicele sale cele iubite. Dar sodomenii nu spre cel firesc, ci spre păcatul cel afară de fire aprinzîndu-se şi de pofta curvească turbîndu-se, nu fiicele lui Lot, ci bărbaţii cei ce veniseră le trebuiau spre fărădelegea lor. Şi au început a sfărîma uşile casei lui Lot, ca nu numai pe străini să-i batjocorească ci şi pe singur Lot să-l ucidă. Atunci sfinţii aceia îngeri, care în chipul omenesc îngeria lor îşi tăinuiseră, şi-au arătat îngereasca lor putere şi au lovit pe toţi acei neruşinoşi cu orbire, şi nu puteau nu numai uşile lui Lot, ci nici casele lor să-şi nimerească. Aşa sfinţii îngeri pe primitorul lor de străini pentru ospătarea lor l-au izbăvit de primejdia aceea (Fac. 19). Iar Lot văzînd o minune ca aceea a cunoscut că străinii aceia nu sînt oameni simpli, ci sfinţi ai lui Dumnezeu, şi a început a-i cinsti pe ei mai mult, cu cucernicie şi cu frică şi mulţumită a le da lor, căci şi pe el şi pe fiicele lui îi izbăviră din mîinile celor fărădelege turbaţi. Atunci îngerii i-au spus lui Lot cine sînt ei şi trimişi de Dumnezeu sînt să piardă cetatea şi tot hotarul acela, fiindcă sa suit strigarea păcatelor sodomeşti înaintea lui Dumnezeu, pentru că singură firea omenească cea silită prin curvia cea afară de fire şi spurcată, strigă către Dumnezeu, spre răsplătire ridicîndu-L pe El. Deci ne-a trimis Domnul - ziceau îngerii - ca să-i pierdem pe toţi cei ce se scoală asupra firii lor şi mînie pe Dumnezeu Ziditorul firii şi pe Cel ce hotarele firii a pus. Pentru că nu sufere ca zidirea Sa să fie silită şi rînduielile firii cele puse de Dînsul nu voieşte să fie trecute şi stricate. Aceasta îngerii spunînd-o lui Lot îi porunceau lui ca să-şi ia lui cu sine pe rudeniile şi prietenii ce-i are şi să-i scoată de 217
acolo mai înainte pînă ce nu va sosi pedeapsa de la Dumnezeu asupra cetăţii celei fărădelege. Lot de spaimă umplîndu-se, a mers la ginerii săi care ie logodiseră pe fiicele sale şi le-a zis lor: Sculaţi şi ieşiţi afară din locul acesta, împreună cu mine, că voieşte Domnul Dumnezeu să piardă cetatea pentru înmulţirea cea întru dînsa a fărădelegii. Ei auzind aceasta n-au crezut pe dreptul Lot şi batjocoreau între ei cuvintele lui şi se făcură nevrednici de izbăvirea pedepsei celei ce sosea asupra cetăţii şi au pierit cu cei fărădelege ca nişte nelegiuiţi. Pentru că singură aceea: adică a nu asculta sfătuirea sfatului celui bun al bărbaţilor celor plăcuţi de Dumnezeu fărădelege este. Apoi începînd zorii de ziuă a răsări, îl sileau îngerii pe Lot, ca pe toate averile lăsîndu-şi să se sîrguiască a se mîntui pe sineşi, pentru că averile iarăşi îndoite i se vor da de Dumnezeu, Care nu-i părăseşte pe robii Săi ce-i plac Lui. Şi-I grăbeau pe el zicîndu-i: Sculîndu-te, ia-ţi muierea şi pe amîndouă fiicele tale şi ieşi degrab din cetate,ca nu şi tu să te prăpădeşti cu cei pieritori. Şi luînd îngerii de mînă pe Lot şi pe femeie şi pe fiicele lui, ia scos afară şi i-au zis: Mîntuind mîntuieşte-ţi sufletul tău, du-te de aici degrab, dar să nu te uiţi înapoi, nici să nu stai în tot hotarul acesta, ci în muntele (cel după Segor) să te păzeşti, ca nu şi pe tine să te cuprindă acea răutate, care va sosi peste Sodoma. Iar Lot fiindcă era departe a fugi pînă la muntele acela, i-a rugat ca să i se poruncească a fugi şi să intre în mica cetăţuie ce se numea Ţoar, care era mai aproape pe calea aceea şi nu i s-a oprit lui. încă şi pe cetăţuia aceea pentru dînsul, i-a făgăduit Domnul s-o ferească întreagă, măcar deşi în sodomescul hotar era şi cu aceeaşi pedeapsă a Sodomei avea să piară, însă pentru dreptul s-a cruţat. Deci Lot cu ai săi degrab mergea la Ţoar după Porunca Domnului, căci îi zisese lui Domnul: Grăbeşte-te ca să te mîntuieşti acolo, că nu pot să slobod pedeapsa spre sodomiteni pînă ce nu vei intra tu în Ţoar. O, ce prea mare este Mila lui Dumnezeu spre robul Său, că pentru el a oprit la puţină vreme răzbunătoare mîna Sa dinspre pedeapsa păcătoşilor, ca nu cumva aceia pedepsindu-se, să-l cuprindă pe dreptul vreo frică! Şi n-a slobozit Dumnezeu pedeapsa spre Sodoma, pînă ce a intrat Lot în Ţoar. Intrînd Lot acolo, s-a suit soarele deasupra pămîntului şi a plouat Domnul din cer pietre arzătoare peste Sodoma şi peste Gomora şi i-a ars şi i-a răsturnat pe ei şi cetăţile lor cele dimprejur (afară de micul acela Ţoar în care a scăpat Lot). Şi i-a 218
pierdut răzbunarea lui Dumnezeu pe toţi cei ce locuiau în pămîntul sodomesc, de la om pînă la dobitoc şi tot animalul şi a ars toate, sadurile şi toate pădurile şi pe toate cele răsărite din pămînt. Una ca aceasta înfricoşată pedeapsă asupra sodomitenilor prin cea mare mînie dumnezeiască săvîrşindu-se, şi iuţimea Dumnezeiască cea neîmblînzită, prin dreaptă Judecata Sa pe păcătoşi fără cruţare pierzîndu-i. Femeia iui Lot (în singur Ţoar acum Lot intrînd) s-a uitat înapoi şi îndată a ajuns-o pe ea pedeapsa dumnezeiască şi s-a prefăcut în stîlp de sare şi a rămas fără de suflet. Şi ceea ce a scăpat de vifor şi de învăluire, aceea s-a afundat în alinare şi în liman, căci scăpînd de pierzarea sodomească, a pierit la locul la care îi era ei mîntuirea. în ziua şi în ceasul acela Sfîntul Âvraam ieşind din cortul său, a venit la locul la care ca ieri petrecuse pe cei trei tineri şi la care a rămas al treilea înger cu dînsui vorbind, cei doi spre Sodoma despărţindu-se. De la acel loc privind spre Sodoma şi Gomora şi spre tot pămîntul acela a văzut şi, iată, se suiau văpăile din pămîntul acela şi fum mare, pentru că ardea ca un cuptor înfocat toată ţara aceea. Aşa a pierit Sodoma cu înfricoşată mînia lui Dumnezeu, pedepsindu-se pentru păcatele lor mîrşave. „Doi îngeri au mers la Sodoma". Să luăm aminte: La dreptul Avraam trei, iar la Sodoma doi îngeri au venit. Pentru ce şi aici nu trei, precum acolo au fost trei, iar nu doi, precum aici doi, iar nu trei? Tainele lui Dumnezeu sînt necunoscute şi Judecăţile Lui neştiute. însă mintea cea cu bună socoteală poate de aici să se priceapă la aceasta: Că Domnul Dumnezeul nostru mai îndurat este spre facerea de bine a oamenilor şi mai scump spre pedepsirea acelora. Pentru că voind să miluiască pe robul său Avraam cu daruri multe, ca adică să-i dezlege nerodirea, fiu ia bătrîneţe să-i dea, seminţia lui să-i înmulţească ca stelele cerului şi să-i aşeze pe ei între strămoşii lui Mesia celui ce avea să Se nască, a venit la dînsui desăvîrşit în trei feţe îngereşti, cu totul spre facerea de bine vărsîndu-se. Iar vrînd să pedepsească pe păcătoşii sodomiteni cu foc să le ardă trupurile lor, iar sufletele lor să le dea gheenei celei veşnice, s-a micşorat oarecum pe Sineşi numai în două feţe acolo a mers, ca şi cum nevrînd - silit fiind de strigarea păcatelor lor celor afară de Sodoma şi Gomora lîngă MOAB, Marea Moartă fire, ziua şi noaptea către Dînsui strigînd şi răzbunare trebuindu-Ie. Poate şi pentru aceea în două, iar nu în trei feţe la Sodoma a mers, ca măcar vreunul de acolo păcătos, în singur ceasul acela al certării ce năpădea, măcar de cu însăşi mintea de s-ar fi întors la pocăinţă, ar fi avut Milostivindu-se spre dînsul pe acea una Faţă a lui Dumnezeu, care nu venise să pedepsească, ci rămăsese să se milostivească şi ar fi avut la cine să scape, de la Cel mîniat Dumnezeu, spre Cel ce Se milostivea acelaşi Dumnezeu. w Tara < "Hitummlui de fa Avi -a a m in VI f >ise. amil 424)8 de la Facerea I unui R E 'mm M O A B Ce«avJJe;&odo*r»a, Oomota,AdwalvZeljQim, î Zowîn-V»lj.«S»d*im «mii >JSOO la L.- „„.-,.-..>. Pxm'iliaia. J Deci două feţe pedepseau şi pierdeau pe cei greşiţi, iar a treia faţă gata era să-i miluiască, şi măcar nu de cele vremelnice care pedepsesc trupul, ci din cele veşnice care pedepsesc sufletul să-i cruţe, numai de ar fi fost cineva între aceia căindu-se. „l-a lovit cu orbiciune de la mic pînă la mare", îngerii i-au lovit pe cei curvari cu cuviincioasa lor pedeapsă, cu orbirea trupeştilor ochi, pedepsind întru ei orbirea cea din început a minţii lor. Pentru că pofta curvească cea pătimaşă, cînd în cineva se întăreşte şi în obicei ar veni, aceea îl orbeşte pe om, măcar deşi nu pe trupeştii ochi ai aceluia făcîndu-i orbi, ci pe cei gînditori pierzîndu-i, ca adică să nu vadă ei nici pe Dumnezeu', nici pe oameni, nici singur pe sine. Pentru că nici de Dumnezeu unul ca acela nu se teme, nici de oameni nu se ruşinează, nici pe sineşi nu se cruţă şi se prăpădeşte. De care lucru şi Sfîntul Ambrozie arată zicînd: „Oarbă este răsfăţarea curvească şi nimic înaintea sa nu vede". Nu vede pe Dumnezeu, curvarul cel orbit cu mintea, pentru că nu-i pasă de mînia Lui, nici de groaznică răsplătirea Lui nu se înfricoşează. Se mînie Dumnezeu foarte asupra omului celui ce se spurcă cu păcatul curviei. Pentru că unul ca acela nu numai că încalcă Porunca lui Dumnezeu ce-i porunceşte a nu preacurvi, ci şi în Darul cel Nou a însuşi Fiului lui Dumnezeu Hristos Mîntuitorului nostru, mare asuprire face, pe Mădulările Lui (precum grăieşte Apostolul) făcîndu-le mădulări curviei, pentru că trupurile noastre mădulări ale lui Hristos sînt, deci cel ce-şi spurcă trupul său cu curvia, Mădulările lui Hristos în sineşi le spurcă. (I Cor. 6, 15). Ne-am îmbrăcat întru Hristos prin Sfîntul Botez ca într-o porfiră împărătească: „Cîţi în Hristos ne-am botezat, întru Hristos ne-am şi-mbrăcat", ca să fim moştenitori împărăţiei Lui. Apoi dacă cineva într-adins ar întina porfira împărătească cu gunoi puturos, sau mai aies să zicem pe singur împăratul, oare nu s-ar fi mîniat asupra unuia ca acela împăratul şi nu l-ar fi dat pe dînsul la amară muncă? Creştinul curvind, aceea face cu adevărat prin puturosul gunoi al curviei sale, întina pe Hristos întru Carele s-a îmbrăcat. Deci oare nu mînie unul ca acela foarte pe Hristos Dumnezeu? Şi oare nu va cădea sub amarele munci? Şi dacă în cei mai de mulţi ani, mai înainte de întruparea lui Hristos şi mai înainte de Legea cea dată lui Moisi pe lespezi, pe curvari nu i-a cruţat Dumnezeu, ci pe unii cu potopul i-a pierdut, iar pe alţii cu foc şi cu grindină de piatră din cer plouată i-a prăpădit, apoi , cum va cruţa acum legea lui Dumnezeu fiind propovăduită şi Hristos în omeneştile trupuri locuind, şi legile politice curveştile lucruri oprindu-le şi pedepsele cele groaznice asupra unora ca acelora în toate părţile rînduindu-se? Cum nu-i va pedepsi Dumnezeu pe aceia în veci, care pe toate acelea trecîndu-le cu vederea şi defăimîndu-le, nici puţin, nu numai de cele vremelnice, ci şi de cele veşnice munci netemîndu-se, îndrăznesc a face curveştile lucruri fără de înfrînare? Cu adevărat îi va pedepsi fără de cruţare. „Pentru că şi pe curvari şi pe preacurvari îi va judeca Dumnezeu" zice Apostolul (Evrei 13, 4). Şi iată a gătit asupra lor sabia cea ascuţită, precum aceea se arată din descoperirea Sfîntului loan Evanghelistul, 221
pentru că arătîndu-se Hristos Domnul nostru iubitului Său ucenic loan, i-a zis: „Să scrii îngerului Bisericii Pergamului: Acestea grăieşte Cel ce are sabie ascuţită de amîndouă părţile. (Deci spre cine acea sabie a ascuţit-o Domnul nostru? Pe cine voieşte să pedepsească şi să taie cu dînsa? Să luăm aminte). Ai zice la sineţi pe cei ce ţin învăţătura lui Balaam, care învăţa pe Balac să pună sminteală înaintea fiilor lui Israil, să mănînce cele jertfite idolilor şi să curvească, aşa ai şi tu pe cei ce ţin învăţătura nicolaiţilor, pe care Eu o urăsc" (Apoc. 2, 12). Ce era învăţătura nicolaiţilor? Aceea ca de obşte pe femei să le aibă, şi fără de înfrînare să curvească. Şi-i sminteau nicolaiţii pe credincioşii oameni ai lui Hristos, precum de demult Balaam pe fiii lui Israil. Deci iată arătat se vede asupra cui a gătit Fiul lui Dumnezeu sabia cea de amîndouă părţile ascuţită, asupra acelora care petrec întru necurăţiile curveşti. Pentru că-i urăşte ca pe vrăjmaşii Săi. Căci după cuvîntul apostolic, înţelegerea trupească vrăjmăşie îi este lui Dumnezeu (Rom. 8, 6) adică: Pofta trupească cea fără de lege, neînfrînată, care în păcate curveşti se săvîrşeşte vrajbă este spre Dumnezeu. Şi măcar Domnul îndelung-răbdătorul deşi nu îndată taie cu acea sabie pe vrăjmaşul Său, nu-l ucide pe el în singur lucrul cel de curvie, aşteptîndu-i pocăinţa lui. însă va fi acea vreme în care El îşi va spăla mîinile Sale în Sîngele păcătosului, de nu s-ar pocăi acela. (Psalm 56, 10). Dar se întîmplă şi aceea, că şi în singură lucrarea păcătosului, neaşteptată moarte, prin mînia lui Dumnezeu îl ajunge. Pentru că şi potopul a năpădit peste toată lumea, oamenii însurîndu-se şi măritîndu-se. Şi peste Sodoma a plouat foc fără de veste şi pe mulţi în lucrul acela i-a apucat (Le. 16, 26). Deci şi acum, cînd curvarul îşi săvîrşeşte păcatul său, Dumnezeu se mînie spre ei şi ca spre vrăjmaşul Său se iuţeşte, sabia cercetării lui Dumnezeu deasupra păcătosului spînzură, iadul sub dînsul îşi deschide gura sa, gheena focului i se învăpăiază, viermii cei neadormiţi i se înmulţesc aceluia, întunericul cel mai dinafară şi muncile tartarului îl aşteaptă pe el, mîinile drăceşti se gătesc să-l apuce pe el şi l-ar apuca îndată de nu s-ar opri ei de Dumnezeu. Sfinţii îngeri văzînd acel lucru spurcat, se întorc; sfinţii văzînd se îngreţoşează, păzitorul plînge, demonii se bucură, iar curvarul nimic de acestea nu socoteşte cu mintea sa. Deci orb este, nevăzînd pe Dumnezeu şi pedeapsa cea veşnică gătită lui cu mînie de Dumnezeu. Nu vede orbitul cu mintea sa curvar pe oameni, adică nu se ruşinează de dînşii, ca şi cum nu i-ar vedea pe ei, măcar deşi ştie că de a lui fărădelege toţi ştiu şi rîd de el, însă lui nu-i pasă de aceia, ruşinea sa pierzîndu-şi. Astfel era Abesalom. 222
fiul lui David, care intra la ţiitoarele tatălui său înaintea ochilor tuturor israeliţilor (2 Regi 16). De acest fel era Irod care a luat pe femeia fratelui său, neruşinîndu-se de toţi palestinienii. De acest fel era Nero cezarul, carele gol lîngă dezgolitele fete nu se ruşina în iezer cu mreajă de aur a vina peşte, înaintea tuturor curtenilor săi. Pentru că pofta curvească orbeşte ochii ca să nu se ruşineze de nimeni, precum şi orbul nu se ruşinează. Nu în zadar grecii cei vechi, care erau întru închinare de idoli, închipuiau patima curviei, cu asemănarea unui tînăr ce se numea de dînşii Cupidon, orb şi gol, avîndu-şi ochii acoperiţi şi legaţi cu un petec, iar tot trupul cel fără de haine arăta întru închipuirea aceea, tinereasca zburdare în poftele trupeşti şi pe cea fără de ochi neruşinare în faptele curveşti, care nici de goliciunea sa - zic de arătarea înaintea altora a lucrurilor sale - nu-î păsa. Care lucru s-a obişnuit mai ales a se face între oamenii cei mari cu dregătoria, care singuri stăpînitori fiind, după voia lor petrec, ca cei ce nu au de nimenea frică, cărora li s-ar cădea ca mai bine decît toţi să se înfrîneze şi cea curată viaţă cu cinste s-o păzească, spre pilda oamenilor celor ce sînt sub dînşii. De vreme ce ei şi judecători sînt şi pedepsitori păcatelor omeneşti, aceia mai mult se dau la necurăţeniile trupeşti, defăimîndu-şi cinstea şi chemarea lor şi robindu-se patimilor lor, şi cei ce stăpînesc popoarele singuri de poftele lor cele neînfrînate se stăpînesc. Cel bine vestit între greci Diogene filosoful, pe patima curviei a numit-o împărăteasă a împăraţilor că aceia îi stăpîneşte pe împăraţi. Ei stăpînesc popoarele, iar ea peste dînşii împărăteşte. Se vedea aceea la împăratul Darie, de pe al căruia cap Apamina ţiitoarea lui, luîndu-i coroana împărătească o punea pe capul său, şi peste obraz îl lovea pe împărat cu mîna (2 Ezdra 4, 30). Iar el cu gura căscată căuta la dînsa şi de rîdea aceea rîdea şi el, iar de se mînia aceea el o mîngîia pe ea, pînă ce începea a grăi cu dînsul. De asemenea şi pentru Atanaric împăratul goţilor cel tare şi slăvit, povesteşte istoria, cum că curvei sale Pindia a-i curaţi încălţămintele nu se îngreţoşa, slujbă de rob făcînd femeii curve pe care fără măsură o iubea. O, ce robie pătimaşă! Cel înfricoşat multor popoare, în războaie nebiruit, împăratul Komei, Stăpînitorul ţărilor rob se făcea curvei! O, ce desăvîr-şită nebunie şi orbire şi neruşinare! Nu se vede curvarul orbit cu mintea sa pe sineşi singur, adică: Nu-şi socoteşte paguba sa, de cît de mari bunătăţi se lipseşte, pentru că-şi pierde întreitele sale bunătăţi, unele dinafară, pe care le are prin bună sporirea cîştigată, altele, care fireşti ale trupului sînt, iar altele dinlăuntru sufleteşti şi duhovniceşti. îşi pierde bunătăţile cele dinafară, averile cele cîştigate, bogăţiile, îndestulările şi îmbelşugările şi vine în sărăcie şi în lipsă precum în pilde se scrie: „Cel ce paşte curvele, îşi va pierde bogăţia sa" (Pilde 29, 3). Chip la aceasta este fiul cel curvar, care de Hristos Domnul în Evanghelie spre pildă s-a pus (Luca 15), care şi-a risipit averea sa vieţuind curveşte şi la atîta sărăcie a venit cît cu porcii se hrănea el. Curveasca neînfrînare nu numai pe vreun om în primejdie şi în lipsa vremelnicilor bunătăţi îl duce, ci şi cetăţi întregi şi ţări risipeşte şi le pustieşte şi sceptrurile împăraţilor le ia şi ostăşeasca putere neputincioasă şi fără de cîştig o face. Oare nu pentru acea patimă (acum după sodomească pierzare) a pierit la greci slăvită cetate Troia, din pricina unei curve Elena? Cetatea Sichem oare nu pentru aceeaşi pricină cu ascuţişul săbiei s-a tăiat şi s-a risipit, pentru Dina fiica lui lacob ce a fost silită în ea (Fac. 34). Dar şi Gabaon cetatea lui Veniamin oare nu pentru curveasca silire s-a ars? Şi seminţia lui Veniamin puţin a lipsit ca toată să piară cu războiul cel dintre dînşii, şi ce să mai zicem de cei puternici stăpînitori? Sardanapal, monarhul Siriei, oare nu pentru nesaţiul curviei de împărăţie şi de viaţă s-a lipsit? Tarquiniu împăratul roman, pentru silirea cinstitei femei Lucreţia de la împărăţie s-a izgonit. David împăratul lui Israil, o, cît de multe primejdii a suferit, prin dumnezeiasca slobozire pentru păcatul curviei! Că măcar de i s-a şi iertat lui vina greşelii, Ca adică nu în veci să piară el pentru aceea, însă cuviincioasa pedeapsă pentru greşeală nu i-a trecut, ci a purtat acea dreaptă şi dumnezeiască judecată. Că anume de la împărăţie s-a izgonit într-o vreme, sculîndu-se asupra lui fiul său. De la Şimei ierusalimiteanul defăimări şi ocară a luat şi altele nu puţine răutăţi a răbdat. Aceeaşi patimă a păcătosului şi pe ostile cele puternice ostăşeşti netari şi lesne biruite le face. Căci puterea evreiască nu s-a biruit oare căzînd sub picioarele filistenilor, pentru curvia povăţuitorului lor Ofni şi Finees, fiii preotului Eli? Şi Olofern voievodul oştirilor asiriene, măcar deşi nu i-a făcut silă frumoasei ludita, însă pentru singur scopul şi pofta sa şi el şi-a pierdut capul său şi pe toată puterea Asiriei a pus-o sub picioarele cetăţilor Betuliei celei cu puţini oameni, spre călcarea şi ruşinarea cea veşnică. Aşa patima curviei nu face dobîndă nimănui, ci de la toţi apucă şi pierde stările cele bune. Neînfrînatul curvar pierde şi bunătăţile cele fireşti ale trupului lui, care sînt: sănătatea trupească, frumoasa podoabă a feţei, vederea ochilor, bunătatea glasului, deşteptarea, vitejia, tăria şi puterea, toate acestea din neînfrînată poftă în "... , 224 om slăbesc, se împuţinează, ca floarea se vestejesc şi pier. Iar mai ales, cînd i se întîmplă cuiva din unii ca aceia muncitoarea boală cea mîrşavă şi cumplită şi netămăduită lepra franţuzească. Că aceea nu în altă parte s-a obişnuit a se naşte şi a locui numai în cei curvari (osebit după întîmplă re de se vătăma cîndva şi cel nevinovat de la cel vătămat) care boală ca viermele cel neadormit mănîncă trupul, îl răneşte de la picioare pînă la cap, putoare rea scoţînd şi la toţi urît făcîndu-l pe om şi fug de dînsul ca de o prea cumplită vătămare, încă îşi pierde curvarul rodul său, care din legiuita însoţire avea să-i fie lui cinstit şi în slava lui Dumnezeu. Căci în curvă pe acela ca într-un noroi vărsîndu-l face a se naşte necinstit prunc şi îşi împuţinează cinstitul său neam. îşi pierde adevărata dragoste şi legătura soţiei sale tot preacurvarul. Pentru că aceea înştiinţîndu-se că bărbatul său preacurveşte, îl urăşte pe el şi se îngreţoşează de el, iar alta - şi ea începe a preacurvi spre pizma bărbatului celui ce preacurveşte. Şi la sfîrşit îşi pierde anii vieţii sale. Pentru că la curvarul cel neînfrînat, împuţinîndu-se în el puterile lui din lucrurile curveşti i se scurtează zilele vieţii lui şi mai înainte de vreme îmbătrîneşte şi moare. Iar şi mai înainte de o îmbătrînire ca aceea, se întîmplă morţi, uneori de otrăviri, alteori de ucideri, căci pentru curve se ucid unii, unul pe altul pînă la punerea sufletului. Precum pentru Taisa egipteanca curvă (se scrie) fiindcă era prea frumoasă la faţă, de la care mulţi sfădindu-se şi bătîndu-se, pragurile casei ei cu sîngele lor l-au umplut. Ci ca să nu lungim de aceasta cuvintele, acestea să zicem: Că şi bunătăţile duhovniceşti cele ce sînt înlăuntru i se împuţinează celui ce se afundă în patimile curveşti: ţinerea de minte slăbeşte, înţelegerea i se întunecă, slobozenia cea din voie de voie o robeşte patimii sale. Pentru că nu ceea ce voieşte aceea o face, ci ceea ce nu voieşte aceea o lucrează, stăpînind în el obişnuinţa păcatului. Şi toate cele bune şi lui Dumnezeu plăcute lucruri cîştigătoare de mîntuire, în unul ca acela slăbesc şi se schimbă întru cele dimpotrivă, precum la înţelepciune se scrie: „Dorirea poftei schimbă mintea cea fără de răutate" (înţelepciune 4). Dar mai ales pagubă se face sufletului celui iubitor de păcate, de lipsirea dumnezeiescului Dar şi străin se face (de nu se va pocăi) de fiia>scă moştenirea iui Dumnezeu a împărăţiei Lui celei cereşti, de prietenia cu îngerii, de împărtăşirea cu sfinţii, de a împăraţi în veci împreună cu Hristos şi de prea dorită vederea feţei Lui, întru care toată bucuria şi veselia, toată fericirea şi îndulcirea sfinţilor lui Dumnezeu stă: „Sătura-mă-voi - zice - cînd mi se va arăta slava Ta" (Psalm 16, 15). Pe toate acestea pătimaşul 225
curvar dîndu-se cu totul la poftele curveşti, le pierde şi nici nu se jeleşte de aceasta. Iar la sfîrşit vinovat se face muncilor celor veşnice, focului celui nestins şi viermelui celui neadormit, întunericului celui dinafară, tartarului de care şi singur satana se cutremură, însă pe toate acelea ca un orb nu le vede, nici nu voieşte să le vadă, nu cercetează, nu socoteşte, nici nu se cruţă pe sine, găsindu-se la unele ca acelea munci cumplite. O, ce totală orbire prin care păcătosul se orbeşte pentru o scurtă îndulcire a păcatului! Cu dreptate Psalmistul în faţa unui asemenea păcătos zice: „Ajunsu-m-au fărădelegile mele şi n-am putut să văd" (Psalm 39, 16); Pe această orbire a minţii pedepsind-o sfinţii îngeri în curvarii sodomiteni, mai înainte de pedeapsa focului le-a lovit ochii lor cei trupeşti cu orbire. „A plouat Domnul piatră arzătoare peste Sodoma şi Gomora". A lui leronim tîlcuire se citeşte: „A plouat Domnul pucioasă şi foc peste Sodoma". Deci să se înţeleagă, că piatra aceea din cer plouată era pucioasă arzătoare, care şi din cuvintele Evangheliei se pot vedea unde se scrie: „în ziua în care a ieşit Lot (din Sodoma) a plouat (Domnul) din cer foc şi pucioasă şi ia pierdut pe toţi" (Le. 17, 29). Pedeapsă cu adevărat cumplită, căci cu pucioasă aprinzindu-se, fac foc mai iute decît toată materia cea aprinzătoare şi sloboade împreună şi putoare nesuferită. Şi era aceea pedeapsă cuviincioasă puturosului păcat sodomesc, că pentru aprinderea trupească, focul, iar pentru putoarea păcatuluis putoarea pucioasei. O, oamenilor! Cîţi sînteţi următori sodomenilor, vedeţi chipul pedepsei ce vă aşteaptă. Că de au fost în Sodoma unele ca acelea, apoi ce va fi în gheena focului, ce fel de văpăi, ce putoare, ce muncire, cine poate să le spună? Auziţi pe Sfîntul Apostol luda zicînd: „Sodoma şi Gomora şi cetăţile cele dimprejurul acelora, care întru acelaşi chip curveau şi umblau în urma altui trup, sînt puse înainte întru pildă a focului celui veşnic muncă luînd" (luda I, 7). Aici să se pomenească şi acest lucru de spaimă de care scrie fericitul leronim: „Cum că în Sfîntă noaptea aceea în care Mântuitorul nostru lisus Hristos s-a Născut din Prea Curata Fecioară, toţi cîţi prin toată lumea se aflară sodomiile făcînd, sau ucis în singur lucrul acela al păcatului şi s-au lovit cu foc şi fulgere. Pentru că Izvorul curăţiei Hristos, prin Preacurată Naşterea Sa, intrînd în lume, n-a suferit ca în ea în ceasul Naşterii Sale să fie acel păcat. Pe care şi în cer locuind, n-a suferit să-l vadă de Sus făcîndu-se pe pămînt şi într-un ceas cinci cetăţi sodomeşti pentru el Ie-a pierdut. Ascult-o aceasta şi ia aminte, o, prea nelegiuitule şi prea , 226 spurcate sodomitean! Te cutremură cu sufletul şi cu trupul, ca nu de năprasnă să te tune Dumnezeu de Sus cu tunet şi cu fulger, sau, să poruncească pămîntului să-şi deschidă gura sa sub tine şi să te pogoare în iad de viu. „A răsturnat Domnul cetăţile şi pe toate vietăţile". Precum mai întîi în zilele lui Noe pentru oamenii păcătoşi a pierdut Dumnezeu cu potopul toate fiarele şi dobitoacele şi pe tot ce vieţuia pe pămînt, aşa şi după aceea în cetăţile cele sodomeşti nu le-a cruţat Dumnezeu pe toate vietăţile, ci cu oamenii cei spurcaţi care L-au mîniat pe el pe toţi i-a pierdut, încă ce este mai de spaimă, că şi pruncii cei ce sugeau ţîţele maicilor lor, cei fără de răutate şi nevinovaţi cu nici un păcat nu s-au cruţat, ci ei cu aceeaşi pedeapsă cu părinţii lor de pe pămîntul viilor s-au pierdut. Iar noi de aici putem vedea că pentru păcatele celor mai mari feţe şi cei mai mici sufăr primejdii, în toate cetăţile şi ţările, oamenii cei stăpînitori le sînt poporului ca părinţii la feciori. Deci cînd aceia mînie pe Dumnezeu cu lucrurile lor cele fărădelege, şi-L ridică pe El spre răzbunare, atunci pedepsirea lui Dumnezeu asupra nelegiuiţilor stăpînitori slobozindu-se, aceeaşi se atinge şi de poporul ce este sub ei, precum în potop şi în Sodoma erau părinţii cei greşiţi şi fiii lor cei negreşiţi la fel şi toate animalele pedeapsa au suferit-o. Este o întrebare: Pentru ce Domnul Dumnezeu şi în pedeapsa cu apa din potopul a toată lumea, şi în pedeapsa focului în arderea sodomenilor, nu i-a cruţat pe nevinovaţii prunci, care nici un rău nu făcuseră, ci împreună cu părinţii i-a pierdut şi pe ei? Oare nu este aceasta împotriva dreptei Judecăţi a lui Dumnezeu? Răspuns: Nu este aceasta nedreaptă judecata lui Dumnezeu, ci mai ales Milostivirea Domnului Dumnezeu, cela ce rînduieşte toate spre folos. Că pentru aceea cu cei vinovaţi părinţi, pe cei nevinovaţi prunci i-a pierdut de pe pămînt, ca nu cumva aceia, cînd în vîrstă ar veni, să se facă moştenitori şi următori lucrurilor celor rele ale părinţilor lor şi veşnicelor munci după aceea să se dea. Deci Milostivindu-se spre dînşii Domnul, le-a curmat lor vremelnica viaţă, prin vremelnica pedeapsă, iar pe sufletele lor le-a ferit slobode de veşnicele munci în care au căzut părinţii lor. Deci cu trupurile lor împreună au pierit, iar 1 sufletele lor prin Milostivirea iui Dumnezeu s-au păzit slobode de iad, fiindcă drept este Dumnezeu, şi nu este nedreptate întru Dînsul şi pe nimeni din cei nevinovaţi nu voieşte să-i dea veşnicelor munci gata fiind ca şi pe cei vinovaţi să-i ierte. „A răsturnat Domnul cetăţile şi pe toate cele răsărite din pămînt" (Fac. 9). Că Raiul lui Dumnezeu de asemenea era acea 227
|