Prin urmare este cea mai veche carte din lume. Din anul 3500 pînă la lisus Hristos sunt 2008 ani, iar de la li sus Hristos pînă la noi sunt 2005 ani, adunaţi fac 4013 ani de circulaţie
|
|  Yüklə 3.81 Mb.
|
iar nouă nu fără de mirare ne este aceasta, că în anii cei sterpi nu şi-a pierdut Sarra floarea frumuseţii tinereţelor sale, că acum de 90 de ani era ea de la naşterea sa. Pentru ce ea în anii cei bătrîni fiind se arăta la faţă a fi tînără şi frumoasă? Tîlcuitorii Dumnezeieştii Scripturi spun pricinile acelea: Că fireşte avea bună întocmire frumuseţea trupului şi că nu năştea nici nu apleca. însă înfrînată era în mîncare şi în băutură şi nu îmbuibîndu-se şi totdeauna era trează. Că din 236 vremea în care s-a cunoscut că era stearpă şi însoţise pe slujnică cu bărbatul său, nu se mai amestecase cu împreunare bărbătească, pînă ce li s-a arătat lor Dumnezeu în trei feţe îngereşti, făgăduindu-le să ie dezlege sterpiciunea. Acele pricini au păzit frumuseţea Sarei pînă la bătrîneţe neveştejită. Iar noi adăugăm şi aceasta, că afară de cele ce mai înainte sau zis fireşti pricini păzind frumuseţea Sarrei, mai mult sporea la frumuseţile ei cea dreaptă şi sfîntă viaţa ei, pe Darul lui Dumnezeu la sine trăgîndu-l. Că precum grăieşte Ecciesiastul: înţelepciunea omului îi luminează faţa lui - tot astfel şi cea iui Dumnezeu plăcută viaţă, luminoasă şi frumoasă face faţa. Aşa era faţa lui Set, aşa a lui Moisi, aşa a luditei, aşa era faţa întîiului Mucenic Ştefan ca o faţă de înger. Că precum felinarul avînd în sine lumînare aprinsă, se luminează şi străluceşte şi luminează întru întunericul nopţii, iar felinarul cel ce n-are în sine lumînare aprinsă întunecos este, nici pe sine singur nu se luminează, nici pe alţii nu-i luminează. De asemenea şi omul, ca felinarul pe lumină o are în sine în sufletul său, care de este aprins cu dragostea cea spre Dumnezeu şi de luminează prin lucruri bune, aceluia şi faţa i se face luminoasă şi împodobită, pentru că înlăuntrul lui fiind Dumnezeiescul Dar şi în faţă iese. Să se pomenească aici un sfînt cuvios Pamvo, Iulie 18, de care în viaţa lui se povesteşte că din Dumnezeiescul Dar cel ce prea din destul locuia în el, se asemăna cu vieţuitorii Raiului. Pentru că în stricăciosul trup între oameni încă petrecînd, acum arăta pe faţa sa chipul nestricăciosului Rai nu numai cu sufletul, ci şi cu trupul luminat fiind şi strălucea faţa lui cu slavă precum de demult faţa Sfîntului Prooroc Moisi. De care se scrie în Pateric aşa: Trei ani cuviosul Pamvo s-a rugat lui Dumnezeu zicînd: Doamne, rogu-mă Ţie să nu mă proslăveşti pe pămînt. Iar Dumnezeu Cel ce proslăveşte pe plăcuţii Săi atîta l-a proslăvit pe el, cît nu puteau fraţii să caute în faţa lui de slava pe care o avea. Aşa sfîntul pe pămînt în trup s-a proslăvit mai înainte de proslăvirea sa cea de la cer! lată cum viaţa cea plăcută lui Dumnezeu şi sfîntă luminează faţa omului, precum şi dimpotrivă, viaţa cea neplăcută lui Dumnezeu şi spurcată, care-şi are sufletul întunecat cu păcatele, pe faţa omului nefrumoasă şi întunecată o face! Care lucru se vede din viaţa lui Nifon 23 Decembrie. Acela în anii săi cei tineri, slujind poftelor păcatului neînfrînat, a mers odată la prietenul său Nicodim pentru cercetare, iar Nicodim cu mirare căutînd la faţa lui Nifon s-a înspăimîntat, însă tăcea. Apoi a zis Nifon: De ce te uiţi la mine ca la un neştiut ţie? l-a răspuns Nicodim: Să mă crezi, frate, că niciodată nu te-am văzut aşa ca acum, că faţa ta este înfricoşată ca de negru arap. Iar tînărul auzind-o aceasta 237
s-a înfricoşat împreună şi s-a ruşinat şi acoperindu-şi faţa sa cu mîna s-a dus mîhnit. Mergînd pe cale, zicea întru sine: Vai mie, păcătosului, dacă în lumea aceasta sînt negru cu sufletul şi cu trupul, apoi la Judecata lui Dumnezeu ce voi fi?! lată cum este viaţa cea rea şi de Dumnezeu mînietoare: pe faţa omului neîmpodobită o face! Iar faţa dreptei Sarra şi în bătrîneţe cu frumuseţea tinereţelor se lumina, căci aceea vieţuia după Dumnezeu cu dreptate şi cu sfinţenie şi sufletul ei era în ea ca o făclie arzînd şi luminînd înaintea lui Dumnezeu. Deci cea dinlăuntru a ei frumuseţe sufletească i-a ajutat celei dinafară trupeşti. încă grăiesc unii de Sarra şi aceasta: Că Dumnezeu dezlegîndu-i ei sterpiciunea la bătrîneţe şi dîndu-i putere spre zămislire şi naştere, i-a întors ei şi frumuseţea cea dinainte, l-a întors-o căci i-a plăcut Lui şi vrînd Dumnezeu ca să arate ochilor omeneşti cea dinăuntru a ei frumuseţe sufletească, i-a împodobit faţa ei cu frumuseţe. Aici să fie spre învăţătura femeilor ce-şi zugrăvesc şi îşi înfrumuseţează feţele lor şi ruşinea sluţiei lor. Că pentru ce cu vopsea îşi vopsesc feţele lor ca pe nişte mormînturi văruite? Pentru aceea că fireasca frumuseţe n-o au. Iar pentru ce de fireasca frumuseţe sînt lipsite? Pentru aceea mai ales că nu vieţuiesc precum a vieţuit dreapta Sarra: cu curăţie, cu înfrînare, cu dreptate şi cu plăcere dumnezeiască, ci întru prisosite dezmierdări fără de înfrînare îşi cheltuiesc zilele lor negrijindu-se de Dumnezeiasca plăcere. Pentru aceea felinarul feţei lor nu străluceşte cu fireasca frumuseţe, fiindcă sufletul lor în ele este întunecat, iar întunecat fiind ochiul lor cel sufletesc (după cuvîntul lui Hristos) şi trupul lor se face întunecos (Matei 6, 23). Pentru că nimic nu veştejeşte atîta floarea frumuseţii tinereţelor, podoaba îi pierde, faţa zbîrcită şi bătrînă îi face, pe cît neplăcuta lui Dumnezeu neînfrînare în poftele trupeşti cele nesăţioase şi beţive. „Nu este temere de Dumnezeu în locul acesta" şi mă vor ucide. Unde nu este temere de Dumnezeu, acolo nu numai uciderea trupului, ci şi tot păcatul cel mare cu lesnire se săvîrşeşte, prin care se , ucide sufletul. Pentru că omul netemîndu-se de Dumnezeu, de ce lucru rău nu se atinge? Nu-i este lucru înfricoşat lui uciderea de om, iar mai ales în vitejie şi în bărbăţie aceea luişi o cinsteşte. Răpirea, jefuirea aceasta este dobîndă lui, preacurvia, spurcata curvie, nici cît de puţin n-o socoteşte întru păcat, el o are pe aceea ca pe o firească nevoie, vicleşugul şi înşelăciunea, înţelepciune lui îi este; şi tot păcatul la el este o nepăcătuire, şi fapta rea ca o bunătate şi ca un obicei omenesc şi neruşinarea ca o cinste şi laudă: 238 „Pentru că se laudă păcătosul întru poftele sufletului său" (Psalm 9, 23). Şi de ceea ce trebuia a se ruşina, de aceea el se veseleşte,, de. aceea el se bucură. De ceea ce este a fugi, pe aceea cu multă osteneală o caută. „Netemătorul de Dumnezeu este om al păcatului" (după apostolicul cuvînt). Pentru că unul ca acela de-a pururea la păcat gîndeşte, pe păcat îl doreşte, de păcat se îndulceşte, singur în sineşi îşi aprinde pătimaşele văpăi, necurăţia îşi înmulţeşte şi nelegiuitele lucruri, ca pe o vistierie oarecare şi le adună, precum zice Psalmistul: „Inima lui a adunat fărădelege sieşi" (Psalm 40). Netemătorul de Dumnezeu este om ca şi calul cel nebun care rupe frîul şi aleargă fără de drum, aşa cel ce leapădă frîul temerii de Dumnezeu, aleargă degrab oriunde l-ar trage pofta lui cea rea, pînă ce în groapa veşnicei pierzări cu mare pornire va cădea. Netemătorul de Dumnezeu este om ca şi cel fără de Dumnezeu, pentru că trăieşte ca necrezînd că este Dumnezeu, nici aşteptînd înfricoşata Judecată a lui Dumnezeu şi groaznica întrebare la judecată şi veşnica pedeapsă luişi în gheena focului. Omul cel netemător de Dumnezeu nu se,înspăimîntă de pierzarea sa, nu se înfricoşează de grabnica răsplătire a lui Dumnezeu şi de năprasnica moarte, nu se teme de mîinile cele cumplite ale dracilor, în care va cădea şi se va munci el. Nici nu gîndeşte de viaţa veşnică ce va să fie şi ca nişte basme le socoteşte toate cele istorisite pentru răsplătirea fiecăruia după lucruri şi numai în viaţa aceasta de aici vremelnicul bine luişi în desfătările păcatelor îl caută, iar de sufletul său cel ce în veci are să trăiască nu se grijeşte şi nici nu nădăjduieşte de altă viaţă după moarte. Omul cel ce nu se teme de Dumnezeu este ca şi un deznădăjduit, fiu al pierzării şi rob şi prieten diavolului, potrivnic lui Dumnezeu, al lui Antihrist înainte mergător. Că precum Antihrist nu are a se teme de Dumnezeu, nici nu va voi să-L ştie pe El, ci şi potrivnic Lui va fi, însuşi numindu-se că este dumnezeu, aşa şi acesta este ca şi cum neştiind pe Dumnezeu asupră-şi, nici nu ascultă Poruncile Lui, ci după însăşi voia sa, ca şi cum luişi şi-ar fi Dumnezeu, face ceea ce voieşte nu plăcute, ci potrivnice Domnului Dumnezeu. Şi cu dreptate pe unii oameni ca aceia care petrec fără frică de Dumnezeu, Sfîntul loan Evanghelistul „antihrist" îi numeşte zicînd: „Şi acum mulţi sînt antihrişti" (I loan 2). Care sînt aceia? îi arată dascălul apusean Augustin zicînd: „Antihrist multe slugi ale răutăţii sale are, din care mulţi în lume i-au fost înainte mergători, precum a fost Antioh, Neron, Diocleţian. Şi noi în vremurile noastre, antihrişti mulţi ştim că sînt, pentru că oricine, măcar mirean, măcar bisericesc, ori călugăr şi nu petrec cu dreptate şi legii sale (celei creştineşti) cele 239
potrivnice ar face şi ceea ce este lucru bun ar huli, acela antihrist şi slugă al satanei este". Pînă aici Augustin. Iar noi să socotim: Cine vieţuieşte cu nedreptate? Cine face cele potrivnice legilor creştineşti? Cine huleşte învăţăturile cele bune ale Părinţilor? Oare nu acela ce nu are frica lui Dumnezeu în sine? Deci oamenii netemători de Dumnezeu sînt antihrişti, care atîta s-au înmulţit între noi, încît abia se poate afla cel adevărat bărbat de Dumnezeu temător între creştinii Puţini sînt aleşi, toţi s-au abătut la cea răzvrătită viaţă nedreaptă, toţi fac cele potrivnice adevăratei creştinătăţi, toţi pe cele bune defăimîndu-le, pe cele rele le caută. Iar înmulţindu-se oamenii cei netemători de Dumnezeu între creştini, s-au înmulţit şi neplăcutele lui Dumnezeu lucruri, pe care a le număra nu se poate, ci şi a le da nu trebuie. Fiecare poate să vadă singur privind cu ochiul socotinţei spre toate rînduielile cele mari şi cele mici. Iar noi în scurt să zicem: Unde nu este frica lui Dumnezeu, acolo toată răutatea se săvîrşeşte. Precum grăieşte Sfîntul Dorotei: Negreşit, unde nu este frica de Dumnezeu, acolo este toata patima. Ca şi cum ar zice: Precum în mare rîurile, aşa în netemătoarea de Dumnezeu inimă se adună poftele cele rele. Iar celor rele pofte şi lucruri ce le urmează? Mînia lui Dumnezeu şi pedeapsa, sau vremelnică sau veşnică, sau amîn-două împreună. Pentru că aşa se săvîrşeşte viaţa cea netemătoare de Dumnezeu! Oare nu aşa s-a sfîrşit viaţa spurcaţilor uriaşi, a sodomitenilor, a lui Faraon şi a celorlalţi de Dumnezeu netemători păcătoşi? Şi la aceasta să socotim puţin că Domnul Dumnezeu şi pe împăratul Egiptului şi pe al Gherarei, care vrură să năpăstuiască pe Avraam şi pe Sarra nu i-a suferit, ci îndată a adus spre ei bătăi, durerile cele cumplite. Pentru că nu voieşte Stăpînul nostru ca pe robii Săi să-i vadă asupriţi şi pentru ei face grabnică răsplătire celor ce-i asupresc pe ei. Că dacă tot stăpînul cel pămîntesc nu sufere strîmbătatea cea făcută robilor săi de la cineva, ci răsplăteşte pentru dînşii, cu cît mai ales Domnul Ceresc. Robii şi slujitorii Domnului sînt prieteni ai Lui de aproape. Aşa vorbeşte Domnul către ei în Evanghelie: „Voi prietenii Mei sînteţi, încă prieteni iubiţi, Eu v-am iubit pe voi" (loan 15,14-15). Prieteni cărora Tainele Sale le descopere: „Nu vă voi mai numi pe voi slugi, că sluga nu ştie ce face stăpînul său, ci vă zic vouă prieteni, că toate cele ce le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am spus vouă". Unii ca aceştia şi în Legea Veche au fost prieteni lui Dumnezeu, sfinţii Strămoşi şi Proorocii cărora le-a descoperit Dumnezeu Tainele Sale, dintre care era şi David cel ce zice: „Cele neştiute şi cele ascunse ale . 240
înţelepciunii Tale mi-ai arătat mie" (Psaim 50,8). Iar noi să socotim; Dacă împăratul pămîntesc, avînd vreun prieten iubit luişi şi păzitor credincios tainelor lui, cînd cineva pe acel prieten al lui l-ar necinsti şi strîmbătate ar voi să-i facă lui, oare nu s-ar mînia asupra celui ce i-a necinstit? Şi oare nu l-ar scoate el de la cel ce l-a asuprit? Cu cît mai ales împăratul Ceresc pentru ai Săi prieteni păzitorii Tainelor Lui, se mînie asupra celor ce-i asupresc? Slugile Domnului sînt iubiţii Lui fii, precum zice în Evanghelie către ei: „Fiilor, încă puţin mai sînt cu voi" (loan 13,33). Oare nu se răzbună tatăl pentru fiii săi necăjiţi fiind de cineva? Cu cît mai mult Tatăl Ceresc? Pentru supărarea fiilor Săi se va răzbuna cu răsplătire asupra celor ce l-au necăjit. Slugile Domnului sînt atîta de iubiţi, pe cît de iubită îi este cuiva mama, fratele şi sora. Oare nu auzim în Evanghelie pe Domnul grăind: „Cel ce va face voia Tatălui Meu Celui din Ceruri, acela îmi este Mie frate şi soră şi mamă" {Matei 12, 30). Cine suferă să-şi vadă mama sa asuprită şi necinstită şi pe frate şi pe soră? Oare nu îndată se porneşte asupra necinstitorului şi asupritorului? Şi pe cît poate îi răsplăteşte aceluia. Apoi ce socotim de Hristos Domnul nostru? Ce răsplătire le va da acelora ce-i prigonesc pe robii săi şi cu necinste îi defăima şi multe chinuri le fac? Slugile Domnului atîta sînt de iubite Stăpînului nostru, ca Luminile Ochilor Lui. Să auzim pe Moisi pentru iubitul de Dumnezeu Israil grăind: „Ia îndestulat pe ei în pustie, în sete şi arşiţă, în loc fără de apă i-a înconjurat pe ei şi i-a învăţat şi i-a păzit ca lumina ochiului" (Deut. 32,10). Drept aceea şi David se roagă: „Păzeşte-mă, Doamne, ca lumina ochiului" (Psalm 16,8). Tot omul îşi păzeşte lumina ochiului său cu multă ferire, ca să n-o lovească pe ea ceva şi s-o vatăme şi s-o oprească. Şi nimic nu-i este mai iubit omului decît lumina ochilor, căci acelea sînt lumină şi povaţă întru această viaţă omenească. Aşa şi Domnului Dumnezeu, iubiţi îi sînt robii Lui, mai iubiţi decît toată zidirea cea văzută de jos şi de sus, că pentru ei pe cele de sus lăsîndu-le, pe pămînt S-a pogorât, şi-i păzeşte pe ei ca pe lumina ochiului. Iar de i-ar necăji pe ei cineva cu vreo supărare, pe aceia nu mult îi sufere. Să-I auzim pe El în proorocia Zahariei către robii Săi grăind: „Cel ce se atinge de voi, se atinge de lumina ochilor Mei" (Zah. 2, 8). Oare poate suferi cineva pe cel ce l-ar împunge în lumina ochilor săi? Aşa nici Domnul Dumnezeu nu suferă să fie siliţi cu strîmbătăţi Slujitorii Lui. însuşi Hristos aceasta o dovedeşte în Evanghelie cu Prea Curata Sa Gură, zicînd: „Oare Dumnezeu nu va face răsplătire robilor Săi, aleşilor Săi, celor ce strigă către Dînsul ziua şi noaptea? Zic vouă, că le va face răsplătire degrab" (Lc. 18,7). Dar ce fel de răsplătire? Se 241
încredinţează din cuvintele lui David, pe care el în rugăciunea sa către Dumnezeu le-a zis: „Pierde-vei pe toţi ce-mi necăjesc sufletul meu, că eu sînt robul Tău" (Psalm 142, 12). Toţi cei ce supără' pe robii lui Dumnezeu vor pieri cu sunet pedepsindu-se prin răsplătitoare mînia lui Dumnezeu. împlinindu-se anul din vremea aceea, în care Avraam la stejarul Mamvri a primit pe Sfînta Treime, Sarra după făgăduinţa Domnului a născut fiu şi a zis: Bucurie mi-a făcut mie Domnul, cine va spune lui Avraam, că am născut fiu la bătrîneţe şi că apleacă prunc Sarra? Şi a numit Avraam numele fiului Isaac şi l-a tăiat împrejur a opta zi (Fac. 21,6). Iar cînd creştea pruncul, a văzut Sarra pe Ismail, fiul Agarei, jucîndu-se cu Isaac fiul ei şi s-a mîhnit, fiindcă ismail asuprea pe Isaac. Precum zice Apostolul: „Cel ce s-a născut după trup îl alunga pe cel duhovnicesc" (Galat. 4,29). Adică îl batjocorea pe el, îl rîdea, poate îl şi bătea. Deci i-a zis lui Avraam Sarra, ca s-o alunge pe slujnică cu fiul ei, pentru că nu va moşteni fiul slujnicei cu fiul celei slobode. Iar Avraam nevrînd s-o facă aceea, Dumnezeu i-a poruncit lui s-o asculte pe Sarra. Şi a fost izgonită Agar cu fiul său Ismail. Iar rătăcind prin pustie, a slăbit de sete şi ea cu copilul că li se sfîrşise apa din foaie, şi aruncă copilul sub un brad, iar ea mergînd a şezut în preajma lui mai departe ca de o săgetătură de arc şi zicea: Ca să nu văd moartea copilului meu. Şi se văita copilul şi plîngea, încă plîngea şi Agar. Şi arătîndu-i-se ei îngerul, i-a arătat ei o fîntînă de apă vie şi a adăpat Agar copilul şi pe sine. Venind Ismail în creştere desăvîrşită, se făcu săgetător din arc şi locuia în pustiul Faranului. Şi i-a adus maica lui de la Egipt femeie şi s-a înmulţit acolo. Pentru că aşa s-a făgăduit Domnul prin înger către Agar zicînd: întru neam mare îl voi face pe ell Sarra născînd fiu la bătrîneţe, era închipuire Prea Curatei Fecioare Măria, care avea să nască pe Hristos în feciorie. Iar Isaac născîndu-se din cea stearpă, era închipuirea lui Hristos, Celui ce avea să Se nască din cea neispitită de nuntă fecioară. Aşa socoteşte de aceasta Sfîntul Efrem, zicînd: „Nu materialnic lucru este a zămisli pîntecele cel mort, şi ţîţele cele uscate a da lapte lui Isaac; nu materialnic lucru era şi Fecioara Măria fără de bărbat a zămisli şi fără de stricăciune a Naşte pe Mîntuitorul tuturor. Pe Sarra Dumnezeu a făcut-o maică la bătrîneţe şi pe Măria a arătat-o după naştere Fecioară". „Apleacă pruncul Sarra". Cu dezlegarea sterpiciunii, a dat Domnul Dumnezeu Sarrei şi lapte cu minune în piept destul, ca singură să-şi hrănească pe fiul său. Aici să se înveţe maicile că datoare sînt singure să-şi hrănească cu ţîţele lor pe pruncii lor, şi să nu-i dea la alte femei aplecătoare. Pentru că Dumnezeu acea fire şi datorie le-a aşezat lor, dîndu-le lor ţîţe ca nişte vase pline, ca să-şi hrănească pe cei născuţi dintr-însele. Şi nu fără de păcat le este acelor maici, care fără de oarecare cuvioase pricini, îşi dau pruncii lor la doice nevrînd singure să-i hrănească pe ei. Nu fără de păcat este, că de acolo nu puţine vătămări ies. întîi aceasta, că pruncul hrănindu-se nu cu laptele mamei sale, ci de la altă femeie, nu este sănătos, ci degrab moare, iar măcar de ar şi trăi, însă neputincios este, fiindcă cel strein lapte nu este firesc pruncului, că este din alt trup (deşi e de aceeaşi fire) iar nu din acela din care el s-a născut şi nu-i este atîta de folositor precum laptele maicii celei adevărate. Iar pruncul cel hrănit cu laptele maicii sale, sănătos se face şi după ce creşte tare este cu trupul şi isteţ la minte, aşa aflătorii firilor încredinţează. Altă vătămare este şi aceasta, că pruncii cei ce sug ţîţele doicilor cu laptele hrănesc întru sine şi neputinţele şi obiceiurile lor, orice fel ar avea maica aceea. (Pliniu, Cartea 28, cap. 9). Ori de ar fi maica neputincioasă aşa va fi şi pruncul cel hrănit de ea. De va fi vreo maică mînioasă, iute, rea, vicleană, de prieteni urîtoare, aşa va fi şi acela, pe care aceea cu ţîţele ei l-ar hrăni. Ori beţivă, desfătătoare, neruşinoasă, curvară aşa cu adevărat va fi şi cel hrănit de ea, cînd va veni în vîrstă. A treia vătămare este că pruncui cel hrănit cu lapte nu de maică ci străin, în vîrstă venind, nu va avea atîta dragoste către maica sa pe cîtă au cei hrăniţi cu laptele maicii lor. Iar puţină dragoste au către maica lor, puţină şi cinste îi dau ei. Incă mai rău fac acele maice care îşi hrănesc pruncii lor cu lapte dobitocesc, căci cu laptele şi năravurile dobitoceşti intră în prunci, şi venind în vîrstă de asemenea se fac la nărav cu dobitoacele. Că precum dobitocul este nepriceput neavînd minte şi înţelegere, nici ştiind ce este bine şi ce este rău neavînd ruşine, nici cinstind pe cineva, nici ştiind dragostea, nici miluirea, nu-l doare inima, nu împreună pătimeşte, nu-i este jale de prietenul său, înaintea ochilor acela junghiindu-se. La fel şi cel hrănit cu laptele dobitocesc se face ca un nepriceput, uituc şi neînţelegător, nesocotitor, necinstitor de prieteni, neiubitor de aproapele, neruşinos, rău la nărav, nemilostiv şi neîndurat, neîmpreună pătimind cu aproapele cel ce este în primejdie, avînd tiranică inimă, împietrită, necruţătoare de om. Astfel de vătămări ies din hrănirea pruncilor cu lapte străin! Să ruşineze necuvântătoarele animale pe maicile cele ce nu cu ai lor lapte îşi hrănesc pe fiii lor, că fiecare dobitoc şi toată 243
fiara pe puii ei nu-i încredinţează la alta sa-i hrănească, ci ceea ce i-a născut, aceea îi şi apleacă cu ale ei ţîţe. Iar omenescul neam se părăseşte de ale sale maici nu se ştie din ce cauză. Aici să se pună de faţă rîndul neamului lui Avraam pînă la David, precum mai sus de la Adam pînă la Noe şi de la Noe pînă la Avraam, punîndu-se de faţă rîndul strămoşilor lui Hristos. Avraam a născut pe Isaac, Isaac a născut pe lacob, lacob a născut pe luda, luda a născut pe Fares, Fares a născut pe Esrom, Esrom a născut pe Aram, Aram a născut pe Aminadab, Aminadab a născut pe Naason, Naason a născut pe Salmon, Salmon a născut pe Booz, Booz a născut pe Obed, Obed a născut pe lesei, lesei a născut pe David împărat. Iar în care vreme s-a născut fiecare, vezi în numărul anilor. Locuia Avraam în hotarele pămîntului Gherarei, care şi al Palestinei la fîntîna pe care o săpase, care mai pe urmă s-a numit a Jurămîntului, că acolo s-a jurat cu Abimelec împăratul Gherarilor (Fac. 21,31), ca să trăiască cu pace între ei. După aceasta Dumnezeu ispitind pe Avraam, i-a poruncit lui ca pe Isaac fiul cel iubit al lui să-l suie într-un munte înalt, în care avea să-i arate lui, şi acolo să-l pună înainte pe el întru jertfă. Şi i-a fost lui porunca aceea întru vedenia de noapte (Fac. 22). Sculîndu-se a doua zi, a pus mîna pe asin şi a luat două slugi şi pe Isaac fiul său şi tăind lemne spre arderea jertfei a mers la locul ce i se poruncise lui de la Dumnezeu, căci credincios era robul lui Dumnezeu Avraam şi ascultător întru toate şi întru nimic nu voia să-i calce poruncile Lui. Şi nu se lepăda a fi junghietor tatăl copilului său pentru Dumnezeu, măcar de era şi împotriva firii. Pentru că fireşte părinţii îi iubesc pe fiii lor şi îi cruţă pe ei, dar Avraam nu şi-a cruţat pe iubitul său fiu, mai mult cinstind pe Dumnezeu decît pe fiul şi decît pe sine singur. Şi n-a spus de acea poruncă Dumnezeiască nici iubitei lui soţii, Sarra, ca să nu-i facă aceea împiedicare, plîngînd ca o maică pentru unul născut fiul său. Ce tînguire n-ar fi făcut maica văzîndu-şi pe fiul său spre junghiere ducîndu-l? Deci a mers Avraam spre locul ce s-a zis, trei zile. Aşa Dumnezeu rînduind calea robului Său ca mai mult să ispitească ascultarea şi rîvna lui cea de către Dînsul. Şi era Avraam întru acea cale şi întru acele trei zile luptîndu-se neîncetat cu gîndurile care-i veneau lui şi dintr-o parte şi din alta, căci căutînd spre fiul său cu jale spre milă se pornea, iar privind cu ochii şi cu mintea în sus la Dumnezeu, de neascultare se temea. Dragostea cea după trup către fiul îl oprea pe el din cale, iar dragostea cea către Dumnezeu îl trăgea pe dînsul spre 244
 Iar Dumnezeiasca dragoste într-însul îi zicea: Nu-ţi fie jale de fiul, nu-ţi cruţa copilul, dă-l iui Dumnezeu de la care l-ai luat, de la care şi tu îţi ai facerea ta, iar de înmulţirea seminţiei nu te îngriji, ştie Dumnezeu cum o va înmulţi pe ea, ca un Puternic a toate. Şi se lupta în inima dreptului de o parte jalea fiului, iar de alta Dumnezeiasca Poruncă. Dincoace dorirea celor vremelnice, dincolo dorirea celor veşnice; dincoace fireasca durere de inimă pentru fiu, dincolo cea mare şi tare către Dumnezeu Credinţă cu nădejde şi dragoste. Şi biruiau în el cereştile Gînduri pe cele pămînteşti, de Dumnezeu iubitoarele pe cele de fii iubitoare. Aşa luptîndu-se trei zile cu gîndurile sale şi biruind cu cele mai bune pe cele mai rele, se apropia la locul cei de Dumnezeu gătit spre acea jertfă. Şi căutînd Avraam cu ochii a văzut muntele departe şi l-a cunoscut că acela este locul jertfei.
Cum l-a cunoscut? Rabinii evrei spun că un stîlp de foc s-a arătat pe vîrful muntelui acela. Şi a zis Avraam slugilor: Şedeţi aici cu asinul, iar eu şi copilul vom merge pînă colea şi închinîndu-ne acolo ne vom întoarce la voi. Şi a încărcat Avraam lemnele pe Isaac şi a luat în mînă foc şi cuţit şi au mers amîndoi împreună. (Şi era atunci lui Isaac de la naşterea sa, după spunerea lui losif evreul, ani |