Prin urmare este cea mai veche carte din lume. Din anul 3500 pînă la lisus Hristos sunt 2008 ani, iar de la li sus Hristos pînă la noi sunt 2005 ani, adunaţi fac 4013 ani de circulaţie
|
|  Yüklə 3.81 Mb.
|
Iar chip şi asemănare a Fiului lui Dumnezeu era Melchisedec întru acestea: Numele lui Melchisedec se tîlcuieşte „împărat al dreptăţii", iar Hristos Domnul nostru a fost singură Dreptatea (Rom. 5, 9) Care ne-a şi îndreptat pe noi, prin Sîngele Său, ca să ne mîntuim printr-însul de mînie. Melchisedec era împărat Salimului, adică al păcii, iar Hristos este singură Pacea, Care ne-a împăcat cu Dumnezeu Tatăl, precum zice Apostolul: „Acela este pacea noastră, care le-a făcut amîndouă una" (Efes, 2, 14). Melchisedec în Salim, Hristos în Ierusalim proslăvit a fost împărat, cînd pe mînzul asinei intra în cetate, strigînd pruncii: Binecuvîntat este Cel ce vine împărat; şi cînd pe Cruce S-a răstignit I S-a scris titlul: lisus Nazarineanui împăratul. Melchisedec fără de tată şi fără de mamă este în cărţi, nici anume tatăl şi mama lui nu se pomenesc, Hristos cu adevărat fără de maică este din Tatăl mai înainte de veci, fără de tată din Maică sub ani. Melchisedec început de zile şi sfîrşit nu are în Sfînta Scriptură, fiindcă nu este scris cînd s-a născut el şi cînd s-a sfîrşit, iar Hristos cu singur lucru este fără de sfîrşit, acelaşi şi în veci. Melchisedec este întîi în neamul său Preot şi pe urmă, pentru că nu citim ca altul cineva de acel fel să fi fost după dînsul, iar Hristos Domnul nostru Arhiereul cel Mare care a străbătut cerurile, singur El întîi şi pe urmă de acel fel S-a arătat Arhiereu, Care pe Sine S-a adus Jertfă Tatălui Său pe Cruce pentru păcatele a toată lumea. A lui Melchisedec jertfa era pîine şi vin, Hristos Mîntuitorul nostru ne-a lăsat nouă jertfă singur pe Sineşi, Trupul Său cel Prea Curat şi de Viaţă făcătorul Sîngele Său, sub chipul Pîinii şi al Vinului, drept aceea şi înainte s-a zis de Dînsul de către David: „Tu eşti Preot în veac, după rinduială lui Melchisedec (Ps. 109, 5). Nu întru veşnicimea anilor după rînduiala lui Melchisedec, ci în Jertfa cea fără de sînge, care cu pîine şi cu vin se săvîrşeşte, pentru că singur Fiul lui Dumnezeu este Veşnic, iar Melchisedec s-a sfîrşit. Şi precum de dînsul Sfîntul Gură de Aur zice: „El (Melchisedec) a murit şi n-a fost preot în veac", încă pentru Melchisedec Sfîntul ignatie Purtătorul de Dumnezeu în Scrisoarea sa către Filadelfi spune: „Că a fost 192
împărat şi Preot şi feciorelnic în toate zilele sale şi prin aceea adică era chip Fiului lui Dumnezeu, împăratului şi Arhiereului şi Izvorului Fecioriei şi al Curăţiei, şi Mirelui Feciorelnicilor". Cel ce voieşte ca mai mult să ştie pentru Melchisedec, să caute în Prologuri la luna lui Mai în 22 de zile şi la luna Februarie în 23 de zile. Melchisedec împăratul Salimului, Salimul cetatea se pomeneşte în Evanghelia de la loan în capitolul 3, aşa: „Era loan botezînd în Enon aproape de Salim, că erau acolo ape multe". Acel Salim nu se pare a fi Ierusalimul, măcar deşi mulţi aşa au socotit, pe Salim numindu-l Ierusalim, ci altul de acela. Căci Salimul era în partea lui Mânase, aproape de Enon şi de Schitopole lîngă rîul Iordanului, iar Ierusalimul în partea lui Veniamin, în Muntele Moriei, care s-a chemat mai pe urmă Sion de la împăratul Amoreilor, în care munte Avraam înălţase pe Isaac fiul său spre jertfă lui Dumnezeu. în care vreme încă nu era acolo cetate, ci locul deşert fără numai puţini lucrători de pămînt locuiau împrejur. Iar cînd Melchisedec a întîmpinat pe Avraam cel ce de la tăiere se întorcea, întru acea vreme încă Isaac nu i se născuse. Deci arătat este, cum că Melchisedec împărat era acelui Salim care este lîngă Iordan, de care aproape mai pe urmă în zilele lui Hristos, boteza loan. Aşa şi leronim, de la cei vechi rabini evrei povesteşte, spre care încredinţare şi pînă acum locul se arată acolo unde au fost de demult pătaturile lui Melchisedec. Iar fiindcă spun că Melchisedec să fie ziditor al Ierusalimului, apoi poate mai pe urmă pentru jertfa aceea pe care Avraam în Muntele Moriei o făcuse, înălţînd pe Isaac spre jertfă. Şi poate să fie de crezut aceasta, că Sfîntul acela bărbat Melchisedec de Proorocescul Dar plin, înainte ştiind de minunile ce aveau să se facă la acel loc în anii cei mai de pe urmă, s-a mutat acolo de la cel de lîngă Iordan Salim şi zidind acea cetate i-a pus nume din greceasca şi evreiasca limbă alcătuit, Ierusalim. Pentru că „leros" este în vorba greacă care se înţelege „sfînt", iar „Salim" în cea evreiască care se tîlcuieşte „pace", deci unindu-le pe amîndouă cuvintele acelea la un loc, vei face Ierusalim, adică Sfîntă Pace. Căci s-a sfinţit acel loc cu jertfa iui Avraam şi cu arătarea lui Dumnezeu ceea ce lui Avraam acolo s-a făcut şi a întărit cu dînsul aşezămînt de pace veşnic. După acea tăiere cu care Avraam a biruit pe potrivnici şi pe Lot nepotul său l-a slobozit din robie întorcîndu-se Avraam la locul său, care-i era lui în Hebron, iar Lot s-a întors în Sodoma şi apoi în singură cetatea Sodomei s-a sălăşluit, temîndu-se a locui dinafară de cetate la hotare, ca nu iarăşi să năvălească potrivnicii asupra părţii aceleia. 193
Petrecerea lui Lot în Sodoma s-a rînduit cu a lui Dumnezeu purtare de grijă, fiindcă oamenii cei ce locuiau acolo erau fără de Dumnezeu şi prea fărădelege, precum de dînşii zice Scriptura: „Oamenii cei din Sodoma sînt răi şi păcătoşi înaintea lui Dumnezeu foarte" (Fac. 13, 14). Deci le-a trimis lor Dumnezeu spre împreuna petrecere pe Lot bărbatul drept, cel temător de Dumnezeu, care-şi păzea neprihănită viaţa sa, ca viaţa lui cea curată avînd-o loruşi spre chip şi îndemnătoarele aceluia cuvinte ascultîndu-le, să se îndrepteze şi să scape de cumplitele pedepse cele ce din Judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu li se găteau lor. Şi se vedea împietrirea spurcaţilor sodomiteni, iar a lui Lot cea mare curăţie, pentru că aceia de vieţuirea cea îmbunătăţită a bărbatului celui drept şi sfaturile cele folositoare ale aceluia nu se îndreptau, iar Lot în mijloc de atîta popor fărădelege, care la arătare fără de ruşine făceau spurcăciuni, nu s-a răzvrătit, nici nu şi-a schimbat viaţa sa cea dreaptă, căîn mijlocul focului umblînd nu s-a ars şi în mijlocul noroiului nu s-a întinat. Şi era dreptul între păcătoşi ca crinul între spini, de toate părţile împuns fiind de spini, de păcătoasele lor lucruri cele auzite şi văzute. Precum de aceasta Sfîntul Apostol adevereşte grăind: „Cu vederea şi cu auzul, dreptul acela locuind între dînşii, îşi muncea din zi în zi sufletul cel drept, cu lucrurile lor cele fărădelege" (II Petru 2, 8). O, cît de mare este fapta bună, care cu cei îndărătnici petrecînd nu se răzvrăteşte şi între cei curvari zăbovindu-se curată rămîne! Nu este de mirare de acela ce cu cel cuvios este cuvios, cu cel nevinovat nevinovat şi la singurătate curat pe sineşi se păzeşte, nici un fel de sminteli neavînd înaintea ochilor, ci aceasta este de mirare cînd cineva în mijlocul celor răi ar petrece bun, între cei necuraţi, curat, între cei fără de rînduială, cu bună rînduială, cine este aşa (precum era Lot) şi să-l fericim pe el. Iară dimpotrivă o cît de mare osîndire de la Dumnezeu va fi aceluia, care şi între cei buni petrecînd rău s-ar afla şi cu cei drepţi locuind, fărădelege s-ar arăta şi cu temătorii de Dumnezeu sălăşluindu-se, fără de frica lui Dumnezeu, întru necuraţii de păcate şi-ar cheltui zilele lor. Şi înaintea ochilor avînd chipul cel îmbunătăţit şi lui Dumnezeu plăcut neîndreptat ar petrece! Oare nu va dobîndi unul ca acela parte cu sodomitenii, care de la dreptul Lot n-au voit să se folosească şi să se înţelepţească? Şi cu luda, care cu Hristos şi între Sfinţii Apostoli fiind, cu chipul vieţii acelora nu s-a îndreptat ci au moştenit pierzarea. După aceasta iarăşi s-a arătat Dumnezeu lui Avraam, făgăduindu-i lui ca apărător să-i fie pretutindenea în toată viaţa lui: „Nu te teme - i-a zis - Eu te voi apăra şi plata ta va fi 194
multă" (Fac. 15, 1). Iar îndoindu-se Avraam pentru înmulţirea seminţiei cea făgăduită lui, fiindcă era fără de fii şi că Sara era stearpă, i-a poruncit Dumnezeu lui să caute spre cer şi să numere stelele, pentru că noapte era şi precum stelele nenumărate sînt, aşa sămînţa lui nenumărată va fi. încă nu numai pentru înmulţirea ei, ci şi pentru cele ce aveau să se întîmple seminţiei, l-a înştiinţat pe el cu un chip ca acesta, l-a poruncit să gătească o jertfă o junincă de trei ani, o capră de trei ani şi un berbece de trei ani şi un porumb şi o turturea şi să le despice pe ele în jumătate, iar pe turturea şi pe porumb să nu le despice şi să le puie în multe chipuri în preajma sa, o parte în dreptul celeilalte, făcînd cale pînă în seară. Apoi făcînd Avraam aşa, se grămădeau mîncătoarele de cărnuri păsări spre trupurile cele despicate, iar Avraam le alunga nelăsîndu-le pe ele să se aşeze pe trupuri. Şi apunînd soarele, spaimă şi frică a căzut peste el şi se făcu către dînsul cuvîntul Domnului: „tiind, să ştii că sămînţa ta are să locuiască în pămînt nu al tău, ci în robie şi în chinuire ani 400, după aceasta vor ieşi cu avere multă, iar a patra seminţie se va întoarce aici, iar întru acea vreme păcatele oamenilor celor necuraţi, care pe pămîntul acesta locuiesc în măsura pedepselor lor vor ajunge, pentru că nu s-au sfîrşit păcatele amoreilor pînă acum". Iar după cuvîntul acesta, văpăi de foc din cer şi luminări pogorîndu-se au trecut prin cele despicate cărnuri de trupuri şi le-a ars pe ele şi au fost jertfă lui Dumnezeu, iar Avraam cu neîndoire a crezut Cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu a poruncit lui Avraam a despica trupurile animalelor după obiceiul neamurilor celor vechi, între care cînd se făcea vreo împăcare cu cineva, despica cîteva animale şi una în dreptul alteia punîndu-le umbla printre acelea şi jurămînturile lor îşî săvîrşeau zicînd: Aşa să fim despicaţi noi precum sînt acele animale, dacă vom călca cuvîntul nostru şi de nu vom păzi aşezămîntul de pace al nostru. Cu acest fel de rînduială omenească şi Domnul Dumnezeu, cu plăcutul Său Avraam vrînd să-Şi întărească Mila Sa ca o pace veşnică, i-a poruncit ca să despice acele animale. Iar întru acele trei animale de 3 ani, în junincă, în capră şi în berbece, cu taină se însemnau trei vremi ale neamului evreiesc în Egipt. Junincă închipuia vremea cea dintîi, de la intrarea lui lacob în Egipt pînă la moartea lui losif, în care evreii, ca o junincă tînără nu sub jug, în păşune bună intrînd, aşa de bunătăţile egiptene se saturau din destul. Capra a închipuit vremea de la moartea lui losif pînă la naşterea lui Moisi, în care egiptenii au început a mulge pe evrei 195 - ,
ca pe o capră, a-i strîmtora la lucruri şi din ostenelile lor a se îmbogăţi. Berbecele a închipuit vremea cea de la naşterea lui Moisi pînă la ieşirea din Egipt, întru care evreii se înmulţiseră foarte, şi măcar de erau şi strîmtoraţi de egipteni, însă nu slăbeau şi au început a-i împunge pe egipteni ca şi cu coarnele, prin pedepsele cele ce cu minune prin Moisi şi prin Aaron li se aduceau de la Dumnezeu, şi mîncînd Mieluşelul Paştilor au ieşit purtînd lîna cea bună, bogăţia Egiptului. Despicarea trupurilor acelora era închipuire a chinuirii evreilor în Egipt. Iar doimea păsărilor celor nedespicate însemna aceea: că aveau evreii să zboare întregi din Egipt, ca păsările din curse. încă păsările acelea două însemnau două vremi, după Ieşirea din Egipt. Turtureaua cea oftăfoare a însemnat acea vreme tulbure de 40 de ani, în care umbla poporul evreu prin pustie. Iar porumbelul a însemnat vremea cea bună în care au intrat în pămîntul făgăduinţei. Păsările cele de cărnuri mîncătoare care năvăleau spre trupurile despicate ca să le mănînce închipuiau pe cei mulţi vrăjmaşi: amaleciţii, moabiţii, madianiţii, amoreii. cananeii şi ceilalţi care voiau să-i prăpădească pe neamul evreiesc. Iar Avraam cel ce le alunga de la trupuri era chipul Dumnezeiescului Ajutor al apărării prin care israelitenii de toţi vrăjmaşii lor (pînă a nu se răzvrăti) erau păziţi, pentru Avraam tatăl lor. Iar jertfele acelea prin tîlcuire duhovnicească închipuiau pe însuşi Hristos Domnul nostru, Care avea să fie pentru păcatele a toată lumea lui Dumnezeu-Tatăl jertfă şi împăcare. Berbecul închipuia nerăutatea Mielului cea întru Hristos, capra închipuire era a trupului lui Hristos celui asemenea cu păcătoşii, precum grăieşte Apostolul la Romani 8, 3: „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, întru asemănarea trupului păcatului". Juninca era închipuirea Patimilor lui Hristos, turtureaua a curăţiei, iar porumbelul al blîndeţelor lui Hristos închipuire era. Iar Avraam cel ce alunga pe mîncătoarele de la trupurile despicate chip era al diaconeştii slujbe la Arhiereasca Liturghisire, pentru că Diaconii ţin ripidele deasupra Jertfei celei ce se săvîrşeşte şi alungă muştele şi muşiţele, acele mici insecte zburătoare. Iarăşi spre învăţătura noastră se tîlcuieşte aceea aşa: Celui ce voieşte ca cereasca fericire, ca pe pămîntul cel făgăduit s-o ajungă, i se cade lui ca unui adevărat după Duh al lui Avraam, s-o aibă pe cea de gînd junincă de 3 ani, smerenia cea întreită, 196
ca să se supuie pentru Dumnezeu celor mai bătrîni, celor de o seamă şi celor mai mici. Capră de, 3 ani, adică pocăinţă întreită, care este sfărîmarea inimii, mărturisirea cea adevărată şi pocăinţa cea îndestulată pentru păcatele cele făcute. I se cade să aibă berbece de trei ani, adică: bărbăţie întreită în starea cea tare pentru Domnul său şi pentru Sfînta Credinţă, ca să nu se grijească de averile sale, de cinstea şi de sănătatea trupului său, ci de toate acelea de s-ar întîmpla a se lipsi, cu bucurie să sufere pentru slava lui Dumnezeu şi pentru sfînta Biserică. încă spre aceasta să aibă turturea: curăţia trupească şi sufletească; porumbel: prostimea inimii şi blîndeţele; şi să le alunge ca pe nişte mîncătoare de cărnuri păsări pe diavoleştile ispite şi pe gîndurile sale cele rele. „Nu s-au sfîrşit încă păcatele amoreilor pînă acum" (Fac. 15, 16). înfricoşat este cuvîntul acesta, prin care păcatul arătă spre păcătoşi cea mare mînie a îndelung răbdătorului Dumnezeu, care sloboade ca să vie păcatele păcătoşilor în măsura pierzătoarei pedepsiri. Căci cînd Domnul Dumnezeu pe păcătosul nepocăit nu degrab îl pedepseşte pe el pentru păcate, ci prin îndelungă răbdarea Sa îl lasă în stare bună petrecînd, întru aceleaşi şi în altele mai grele şi mai multe păcate a cădea, atunci să se ştie că spre mai mare pedeapsă îl duce pe el gătindu-i lui, drept Judecător fiind şi răsplătitor. Aşa îndelung le răbda Dumnezeu amoreilor care-s şi cananei, pînă ce şi-au împlinit cu păcatele lor măsura pierzării lor. Iar păcătosul după căderea păcatului său, cînd nu degrab s-ar scula spre pocăinţă, atunci de la dînsul se ia Dumnezeiescul Dar cel mai dinainte, pentru păcat, se întunecă cu mintea sa, ca să nu gîndească şi să nu se grijească el de mîntuirea sa, nici să-şi vadă pierzarea sa, şi ca un orb se împiedică mai rău din zi în zi şi cade în groapa păcatelor cea mai adîncă, pînă ce împlinindu-şi măsura fărădelegilor şi a necurăţiilor sale, în cea desăvîrşit şi veşnică prăpastie va ajunge, precum şi amoreii. Iar care erau păcatele amoreilor pentru care au pierit şi vremelnic şi veşnic? Din cărţile lui Moisi trei păcate ale lor mari, mai mult se arată: cel dintîi slujirea de idoli, în care pe fiii şi pe fiicele lor le junghiau spre jertfă dracilor. Al doilea păcat este nedreptatea şi chinuirea oamenilor săraci şi răpirile şi războiul şi vărsările de sînge. Al treilea păcat al amoreilor este neînfrînata lor curvie, spurcăciunile cele mîrşave afară de fire, pe care nu numai a le da în scris, ci şi cu mintea a le pomeni este urît. Cu unele păcate ca acelea şi-au umplut ei loruşi 197
paharul mîniei lui Dumnezeu pe care acum îl beau în iad şi îl vor bea întru nesfîrşiţii veci, paharul arzătoarei smoale şi al pucioasei de care se pomeneşte în Psalmi: „Foc şi pucioasă şi duh de vifor este partea paharului lor" (Ps. 10, 6). Deci să ne gîndim, oare între noi creştinii nu se află păcate ca acelea precum erau între cei păgîni? Nu sînt între noi idoli, căci pe patimile noastre cele de păcate le avem ca pe nişte idoli, cărora pe sufletul nostru cel unul născut îl junghiem pierzării, netemîndu-ne a-l da pe el gheenei pentru vremelnica dulceaţă a păcatului. Iar nedreptăţile cele ce se fac acum, cine poate să le numere? Jefuirile, răpirile, chinuirile celor nevinovaţi, judecăţile cele cu strîmbătăte, nemilostivirile, meşteşugurile, înşelările, asupririle, strîmbătăţile şi strîmtorările cele ce se fac la oamenii cei săraci, ce limbă le va spune? Sau ce cărţi scrise le vor încăpea pe acelea, care acum se lucrează între creştini? Iar pentru necurăţiile curveşti, de care şi a grăi şi a scrie este ruşine, ce să socotim? Oare cu acelea, nu s-au asemănat, creştinii cu vechii păgîni? Şi de mirare este cu adevărat, cum asupra unora ca acelora nu năpădeşte năprasnica pedeapsă, precum de demult asupra Sodomei şi Gomorei, ci îndelung rabdă Dumnezeu, pînă ce ori se va întoarce păcătosul spre pocăinţă, ori îşi va umplea cu păcatele măsura spurcăciunilor sale cea cuviincioasă a pedepsei lui. Precum grăieşte îngerul în Apocalipsă către Sfîntul loan Evanghelistul: „Vremea aproape este, cel ce asupreşte să asuprească încă şi cel ce se spurcă să se spurce încă" (Apoc. 22, II). Dar pentru ce spurcatului i se sloboade ca să se mai spurce încă, fără numai ca să se împlinească măsura spurcăciunilor sale şi să se cufunde într-însele şi să se pogoare cu acelea pînă la iadul cel mai de jos. Unele ca aceste păcate făcîndu-se între noi, ce să mai aşteptăm? Ce fel de răsplătire de la dreaptă Judecata lui Dumnezeu să nădăjduim? Oare nu de acel fel precum au luat amoreii şi cananeii, pe ale cărora trupuri între cei vii, sabia israeliteană le-a mîncat, iar pe sufletele celor morţi gheena focului le-a înghiţit. Ci şi mai uşor le este paginilor (după cuvîntul lui Hristos) mai uşor va fi pămîntului Sodomei şi Gomorei în ziua Judecăţii decît nouă (Matei 10, 15). Pentru că aceia nici pe Dumnezeu nu-L ştiau, nici pedeapsa pentru păcate, nici nu aşteptau răsplătire pentru lucrurile cele bune, iar nouă ni se pare că şi pe Dumnezeu îl ştim şi de muncile veşnice care îi aşteaptă pe păcătoşii cei nepocăiţi auzim şi de răsplătirea drepţilor ne încredinţăm, însă la toate răutăţile şi de Dumnezeu mînietoarele lucruri ca şi păgînii, cu netemere îndrăznim. Deci cum ne vom arăta înaintea feţei lui Hristos la înfricoşata Lui Judecată? Şi ce fel de 198 judecată aşteptăm să cîştigăm de la Dînsul? Faptele anilor de la mia a treia şi suta a cincea (De la anul 3400 la anul 3500 de la Zidirea lumii) Sara femeia lui Avraam, ştiind Dumnezeiasca făgăduinţă a lui Avraam pentru înmulţirea seminţiei, care nu o dată i se făcuse, şi văzîndu-şi nerodirea sa şi în bătrîneţe şi în sterpiciune anii tercîndu-şi, gîndea cum se va împlini acel Cuvînt al Domnului. (Istoria Bisericii). Deci neaşteptînd de la sine rod de la bătrîneţe, pe care nu-i câştigase în tinereţe. Pentru că nu era chip ca acela în partea de sub cer, ca adică să nască vreo femeie în bătrîneţe, pe Agar slujnica sa a însoţit-o cu bărbatul său pentru rodul, lăsîndu-şi cinstea însoţirii sale pentru nerodirea sa, pentru ca să nu se facă pentru a ei sterpiciune, împiedicare făgăduinţei lui Dumnezeu. Că mai mult cinstea Voia Domnului Dumnezeului său decît viaţa sa, iar pe fiii slujnicei voia să-i aibă ca pe ai săi adevăraţi şi moştenitori. Şi a zis către Avraam: „lată m-a încuiat Dumnezeu ca să nu nasc, deci să intri la slujnica mea şi vei naşte dintr-însa". (Fac. 16, 2). Apoi zămislind Agar în pîntece de la Avraam, s-a mîndrit spre stăpîna sa, pentru că năravul cel de rob aspru şi fudul se face în odihnă şi în bunăstare, precum şi Scriptura grăieşte: „De trei lucruri se cutremură pămîntul, iar pe al patrulea nu-i poate suferi: de se va împăraţi sluga, de se va sătura nebunul de hrană (adică de se va îmbogăţi prostul om); de va stăpîni slujnica pe stăpîna sa şi urîtă femeie de va nimeri bărbat bun" (Pilde 30, 21-23). De acel fel de nărav se arătase Agar, ci puterea stăpînei biruind, a învăţat-o pe slujnică să-şi cunoască robia sa, iar nu să se prea înalţe. Iar Agar nesuferind certarea, nici voind să fie întru supunere a fugit de la faţa Sarei. Ci îngerul Domnului întîmpinînd-o pe ea, o îndemna să se întoarcă la stăpîna sa şi să se supună sub mîna ei. Iar pentru rodul cei zămislit în pîntece i-a spus că va fi fecior şi i-a poruncit ca să-i pună numele de Ismail. Deci s-a întors Agar la Şara şi prin supunere s-a împăcat cu dînsa şi după împlinirea zilelor a născut fiu pe Ismail, din care au ieşit după aceea ismailitenii, care-s şi Agareni (turci) de la numele maicii lui Ismail, Agar; aceeaşi şi saracini se numesc de la numele Sarei stăpîna lui Agar. Deci a fost naşterea lui Ismail în anul vieţii lui Avraam 86 după al zecelea an al petrecerii lui în pămîntul Canaan. „îi vei pune numele lui Ismail" zice Sfînta Scriptură, că la 5 199
200
Unul Dumnezeu cel în trei Feţe, a căzut cu faţa la pămînt şi I s- a închinat Lui cu închinăciune dumnezeiască, care se cheamă Latría, prin care numai pe Unul Dumnezeu sîntem datori a-L cinsti. Şi a început către trei, ca şi către unul a grăi, zicînd: Doamne, de am aflat Dar înaintea Feţei Tale, să nu mă treci pe mine robul Tău! , |