Prin urmare este cea mai veche carte din lume. Din anul 3500 pînă la lisus Hristos sunt 2008 ani, iar de la li sus Hristos pînă la noi sunt 2005 ani, adunaţi fac 4013 ani de circulaţie

pămînteşti. Iar mergînd la aceeaşi parte, la care şi Arfaxad cu seminţia sa, înaintea lor se dusese, au aflat un cîmp şi loc şes şi larg în pămîntul Senaar, care aşa mai pe urmă s-a numit (acelaşi pămînt şi Caldeea, şi Babilon după aceea s-a chemat) şi s-au sălăşluit acolo între rîurile Tigrului şi Eufratului, la locuri frumoase şi roditoare (Fac. II).

Deci mutîndu-se poporul la alt loc (din Armenia în Senaar) s­au schimbat şi în altă viaţă. Pentru că au uitat sfătuirile strămoşului Noe şi pedeapsa potopului care s-a făcut de la Dumnezeu peste cei dintîi oameni pentru păcate, pentru care de la părinţii lor auzeau şi s-au abătut la rele lucruri şi la spurcatele fărădelegi. Că precum mai înainte de potop, pînă ce era între cei vii Adam şi Set, pînă atunci fiii lui Dumnezeu (seminţia lui Set), după numele lor şi viaţa sa îşi petrecea, plăcînd lui Dumnezeu ca fiii Tatălui, iar murind Adam şi Set, fiii lui Dumnezeu se făcuseră acum nu ai lui Dumnezeu, ci ai potrivnicului fii, la prea multe fărădelegi dîndu-se. Aşa după potop, pînă între cei vii era Noe şi-l îndrepta pe neamul omenesc bine, ca un tată şi stăpîn ai tuturor, pînă atunci oamenii vieţuiau în frica lui Dumnezeu, iar murind Noe au lepădat oamenii frica lui Dumnezeu şi au mers după poftele lor, pînă ce au pornit pe Dumnezeu spre mînie şi risipiţi au fost la marginile pămîntului despărţindu-li-se limbile lor.

Şi a fost tot pămîntul atunci o gură şi un glas la toţi, şi a zis omul către prietenul său: Veniţi să facem cărămizi şi să le ardem pe ele cu foc şi să ne zidim nouă cetate şi turn, al cărui vîrf să fie pînă la cer şi ne vom face nouă nume slăvit, mai înainte pînă a nu ne risipi pe faţa a tot pămîntul (Fac. 11, I-4). Şi se apucară de lucru, şi le era lor cărămida în loc de piatră şi tina în loc de var. Iar lui Dumnezeu neplăcut fu acel lucru al lor, fiindcă îl începuse cu mîndrie, nu întru slava lui Dumnezeu, ci la a lor mărire gîndeau.

Iar la acel lucru neplăcut lui Dumnezeu era povăţuitor Nimrod cel înainte pomenit, arapul (negrul uriaş, fiul lui Cuş, nepotul lui Ham) acela pe toţi spre facerea turnului i-a rînduit şi ridicat, vorbind cele potrivnice lui Dumnezeu către popoare şi spunîndu-le că El este aspru şi nemilostiv spre neamul omenesc, pentru că în zilele părinţilor lor a adus potop pe faţa pămîntului şi i-a pierdut pe toţi cei ce locuiau pe el, de la om pînă la dobitoc şi fiarele şi păsările. „Şi să facem - zicea - de va voii Dumnezeu ca iarăşi ca şi mai întîi să aducă potopul, ca să ne piardă pe noi, precum pe cei dintîi oameni i-a pierdut. Deci să ascultaţi sfatul meu, o, oamenilor: Veniţi să zidim un turn mare şi înalt ajungînd pînă la cer şi cînd va voi Dumnezeu ca iarăşi cu potopul să acopere pămîntul, întru acea vreme pe

159

turn ne vom sui şi vom scăpa de potop, încă să zidim şi o ce­tate lîngă turn, ca să nu fim departe de la dînsul. Fiindcă atunci cînd fără de veste vor începe a năpădi apele potopului, cu lesnire Ja turn vom scăpa, aproape fiind şi aşa nu va putea Dumnezeu să ne piardă pe noi cu apele. Apoi vom fi şi slăviţi pentru turn şi pentru cetate şi pomenirea noastră va fi în veci". Aşa grăind prea mîndrul acela arap Nimrod, popoarele ca nişte fără de minte şi spre rău mai grabnici decît spre bine, au ascultat sfatul celui fără de minte şi lui Dumnezeu potrivnic, şi s-au supus lui Nimrod, ca povăţuitorul lor, şi au început zidirea. Aşa şi lui Dumnezeu potrivnici s-au făcut şi seminţia lui Sem şi a lui lafet şi-au pierdut slobozenia lor, robindu-se seminţiei celei de slugă a lui Ham lui Nimrod, fiindcă-l ascultau pe el toţi ca pe domnul şi stăpînul lor şi făceau lucrurile ce li se poruncea de el.

Iar Ever unul fiind din strămoşii lui Hristos, fiul iui Sala (Selah), nepotul (ui Cainan, strănepotul lui Arfaxad, prea strănepotul lui Sem acela drept bărbat fiind, şi adevărat de Dumnezeu cinstitor fiind, cu seminţia sa nu se învoia la acel lucru împotriva lui Dumnezeu şi s-a deosebit de la dînşii. (Conf. Chedrin, fila 11; loan Navclir, fila 10).

Aceia întru nefolositorul acela lucru al zidirii turnului s-au ostenit 40 de ani şi ridicase înălţimea lui mai sus de nori, dar nu putură ca după al lor gînd să-l săvîrşească pe el. Pentru că S-a pogorît Domnul şi le-a amestecat limbile lor, în 71 (şaptezeci şi una) de limbi. Iar pe cea a 72-a limbă a lăsat-o lui Ever care de la Adam s-a început, fiindcă Ever nu era părtaş celor ce zideau turnul, deci şi limba strămoşească într-însul şi în seminţia lui întreagă s-a păzit. Şi de atunci seminţia lui s-a numit evrei, iar limba aceluia s-a numit limba evreiască.

Deci era numărul limbilor împărţite, după numărul seminţiilor şi a capetelor celor ce povăţuiau fiecare în seminţia sa, cînd zideau turnul, pentru că erau ei 71, iar peste dînşii Nimrod, ca un împărat şi stăpîn, poruncitor era. Apoi amestecîndu-li-se limbile, nu-şi mai înţelegeau unul altuia vorbele. Pentru că unii zidind porunceau să aducă pietre, iar aceia aduceau apă, alţii cărămizi poruncind să se aducă, iar aceia le aduceau tină, sau altă oarecare materie. Şi se făcuse ca nişte ieşiţi din minte şi uimiţi, pentru că şi frica căzuse peste dînşii din Nevăzuta Venire a lui Dumnezeu, şi tremurînd alergau din înălţimea turnului jos. Apoi un vînt mare prin Dumnezeiasca poruncă şi un duh de vifor a năpădit şi a risipit cea mai mare parte a acelui turn şi i-a ucis pe mulţi din ei, care mai cu osîrdie se îndeletniceau la zidire. Şi aşa au încetat de la lucru, pentru că au cunoscut Dumnezeiasca mînie şi se căutau unul pe altul,

160

care să poată înţelege vorba unul altuia. Şi de atunci s-a chemat locul acela şi cetatea Babilon, care se zice „tulburare" şau „amestecare", că acolo a tulburat Domnul pe poporul cel păcătos şi le-a amestecat limbile lor, iar ţara aceea s-a chemat Babilonia. Apoi după tulburarea şi amestecarea aceea, s-au despărţit popoarele prin lume, fiecare în partea sa cea de strămoşul Noe hotărîtă. Seminţia lui Sem ceea ce din fiii şi nepoţii aceluia ieşise, s-a risipit prin Asia în părţile Răsăritului. Iar seminţia lui lafet a cuprins Europa, părţile apusului şi ale miezei nopţii. Iar a lui Ham seminţie, unii s-au dus în Africa în părţile dinspre miazăzi, iar alţii au rămas în Asia în partea lui Sem lîngă N im rod', care măcar de se şi umpluse de prea multă ruşine, fiindcă nu i s-a săvîrşit sfatul lui şi lucrul i se stricase, ca un potrivnic lui Dumnezeu, nu s-a dus de acolo, ci cu rudeniile sale cele de aproape a rămas acolo vieţuind în cetatea Babilonului şi izgonind din părţile acelea ale Babilonului pe seminţia lui Sem.

încă nu numai a amestecat Domnul limbile oamenilor, ci şi podoaba chipului omenesc a schimbat-o întru mulţi, şi abia a lăsat într-înşii asemănare omenească. Pentru că cu mînia Iui Dumnezeu au ieşit din ziditorii turnului cei tulburaţi, feluri de neamuri cu chip slut, schimonosituri ale firii omeneşti, jumătate fiară şi jumătate oameni, pentru care puţin ceva aici să spunem.

întîi s-au aflat în feluri de locuri, în munţi şi în pustietăţi nişte chipuri sălbatice, asemănare omenească avînd, care se cheamă oameni de pădure, cu fiarele petrecători, numindu-se satiri, goi, păroşi, la care au picioarele de capră şi la cap au coarne. Dar atîta sînt de iuţi, cît nici din jivini nu poate să-l ajungă pe satir, fără numai cînd ar fi slab sau bătrîn. (Vezi că maimuţa este din oameni răi - satirul este maimuţa).

Ippodoni sau Hipocentauri, care au capul şi pieptul de om,
iar celălalt tot trupul asemenea cu calul, patru picioare şi
coadă avînd (Conf. lacob şi Navclir). *

Pentru amîndouă aceste sălbăticiuni asemănări de oameni se află scris în viaţa cuviosului Pavel Tebeul (Ianuarie 15) cum cînd marele Antonie s-a dus în pustiul cel dinlăuntru, ca să-l caute pe plăcutul lui Dumnezeu Pavel, fiind o mare arşiţă întru amiazăzi, slăbea bătrînul cu trupul, dar nu slăbea cu duhul, nici nu se întorcea din calea ce înainte o luase. Şi măcar de nu ştia încotro să meargă, însă se întărea şi zicea: Cred în Dumnezeul meu că-mi va arăta mie pe robul Său, pe care mi s-a făgăduit să mi-l arate. Şi nu după mult timp a văzut om asemenea cu calul, pe care făcătorii de stihuri Hipocentaur îl numesc. Pe acela văzîndu-l, s-a întrarmat cu mîntuitorul semn al Crucii şi cu

161

îndrăzneală l-a întrebat: Ascultă tu, în care loc robul lui Dumnezeu locuieşte? Iar fiara plecîndu-se de cuvîntul Sfîntului şi neputînd cu.glasul să răspundă, cu mîna arăta partea în care trebuia să meargă robul lui Dumnezeu, şi a fugit cu grabnică alergare de la cuviosul Antonie. Iar bătrînul se mira de chipul acelei fiare şi mergea în partea în care fiara îi arătase cu mîna lui. Apoi ajungînd la un loc pietros, a văzut altă fiară, care era la fel omenească asemănare pînă la jumătate, iar cealaltă parte a trupului era de fiară, picioarele de capră şi coarne la cap, de a căruia vedere mirîndu-se bătrînul, cu credinţă neîndoită într-armat fiind, fără de frică îl întreba zicînd: Cine eşti tu? Iar fiara poame de finic, ca un semn de pace aducîndu-i lui, zicea: Muritor sînt eu, unul din vieţuitorii în pustie, pe care limbile cele întunecate cu rătăcirea, satiri numindu-ne (maimuţe) între dumnezeii lor ne-au cinstit. Deci trimis sînt de la turma mea să mă rog ţie, ca să rogi pentru noi pe Stăpînul cel de Obşte, pe care în lume l-am cunoscut că a venit şi în tot pămîntul a ieşit Vestirea lui (Ps. 18, 4). Unele ca acestea cînd le vorbea fiara, ostenitul călător îşi uda faţa sa cu lacrimile de bucurie, pentru că se bucura de Slava lui Hristos şi de pierzarea satanei, încă împreună şi se mira, că a putut să înţeleagă vorba satirului, şi lovind pămîntul cu toiagul zicea: „Amar ţie cetatea Alexandriei, care în loc de Dumnezeu, cinsteşti slugile! Amar ţie cetate curvă, în care din toată lumea dracii s-au adunat? Ce răspuns ai să dai? Fiindcă şi fiarele mărturisesc Puterea lui Hristos, iar tu schimonosirile pădurii ca pe dumnezei le cinsteşti?" Acestea sfîntul grăindu-le, fiara a fugit în pustie. Pentru acea fiară nimeni să nu socotească a fi de necrezut, fiindcă şi la cetatea împărătească Constantia (Constantinopol) o fiară ca aceea cu asemănare omenească, ce se cheamă satir (maimuţă), vie s-a adus din Alexandria, spre mare mirare a tot poporul. Iar după ce a pierit, ca să nu putrezească trupul ei, îndată cu sare l-a sărat şi în Antiohia la împăratul ca să fie ştiută de dînsul o trimiseră.

Androginii sau Hermafrodiţii aceia fiecare au cele fireşti amîndouă bărbătească şi muierească, ţîţele lor, cea dreaptă bărbătească, iar cea stînga muierească.

Arimaspi care numai un ochi au în mijlocul frunţii, cărora neîncetat le este războiul cu Grifii pentru mărgăritare şi aur. Că ceea ce în munţi Grifii o Sapă, aceea Arimaspi cu sila o apucă de la dînşii.

Astromii, care la marginile Indiei se află, gură neavînd nicidecum, nici mîncînd, nici bînd, fără numai prin mirosirea nărilor, din frumoasa mirosire a poamelor trăiesc, că aceea le este lor hrana, ca adică să miroase poame.

162

Tanefi, la care atîta sînt de mari urechile, cît tot trupul îşi acopăr cu ele.

Nevri, care se schimbă la vreme în lup, şi-l mănîncă pe care om îl prind.

Pigmei, oameni mici, ca de un cot, care în munţii Indiei trăiesc, nu mulţi ani, pentru că muierile lor la cinci ani nasc, iar la opt îmbătrînesc. Acei pigmei pe berbeci şi ţapi încalecă, din arce mici însăgetează şi au război cu cocoarele de la hrană, căci cocoarele mănîncă ceea ce pigmeii seamănă. Drept aceea în vreme de primăvară, acei pigmei adunîndu-se pîlc mare, se duc cu armele lor la malul mării oceanului, de care este aproape pămîntul lor, şi cearcă cuiburile cocoarelor şi le mănîncă ouăle şi puii lor, ca nu înmulţindu-se cocoarele să-i dovedească pe dînşii (să-i biruiască).

Ciclopii; sau uriaşii, a cărora locuinţă le este în Sicilia sub muntele Etna, precum grecul făcător de stihuri Vergiliu pomeneşte, de care spun (că precum şi Arimaspii) numai un ochi au în frunte.

Manticori, la India, care au capul şi faţa omenească, iar celălalt trup de leu. în aceleaşi părţi ale Indiei se află şi alte sluţii în asemănare omenească, capete şi grumazi neavînd, iar ochii lor le sînt în spate, iar gurile în piept, încă şi alt neam de sluţii se află acolo în pustietăţi în asemănare omenească, care se cheamă Chinocefali, la care sînt capetele de cîine şi scrîşnire de dinţi înfricoşată.

Şi Cocicodanul sau Pedicul, din parte are asemănare omenească.

Şi multe ca acelea sluţii se află în partea de sub cer, omenească asemănare avînd, care toţi din firea omenească, din strămoşul Noe ca şi noi au ieşit - spune dascălul Augustin apuseanul; care din vremea facerii turnului, podoaba chipului omenesc şi mintea şi-au pierdut, de mînia lui Dumnezeu tulburîndu-se şi s-au făcut nu desăvîrşit oameni, ci fiare jumătate şi înfiorări. Şi ce este de mirare? Cînd şi în cele de pe urmă vremi se fac deasemenea cu acelea, Nabucodonosor în bou, iar Tiridat în vier prefăcîndu-se, cînd a năpădit pe dînşii pedeapsa lui Dumnezeu. Ci şi la pruncii cei ce se nasc, se întîmplă oarecare sluţii a se face, care de ar fi hrăniţi şi crescuţi, deasemenea cu dînşii ar naşte fii. Deci se cunoaşte, că la facerea turnului, tulburaţi fiind oamenii, şi mulţi din dum­nezeiasca mînie pierzîndu-şi mintea şi lipsindu-se de binecuvîntarea Aceluia, ca adică să nască obişnuit rod omenesc, au ieşit din a lor naştere de fii, unele ca acelea fără de chip sluţii şi ş-au înmulţit ca şi înaintea potopului, din cei răzvrătiţi fii ai lui Dumnezeu, s-au născut sluţii la chip uriaşii,

163

spre arătarea mîniei şi a pedepsei lui Dumnezeu.

De aici îndoită se începe istoria: BISERICEASCĂ şi dinafară POLITICĂ.

întru acea vreme cînd s-au amestecat limbile, Ever avînd de la naşterea sa ani 134 a născut un fiu şi i-a pus numele Peleg, care se înţelege „despărţire", că în zilele lui s-a despărţit pămîntul, apoi a născut alţi fii şi fete. (Istoria Bisericească I Paralipomene 1,19).
începutul împărăţiei Babilonului şi a

monarhiei Asirienilor

Petrecînd în Babilon prea mîndrul acela arap, uriaşul Nimrod, a început a-şi ridica puterea sa asupra oamenilor, şupunînd şi robind luişi pe toţi cei dimprejur, iar pe cei ce nu voiau să se supună lui, îi asuprea cu tiranie, silă făcîndu-le şi ucideri (întîia monarhie. Istoria politică). Şi se cutremura pămîntul acela de frica lui şi întîi între oameni el s-a numit împărat, nu părinteşte, ci tiraneşte stăpînind. Pentru că cei din început stăpîneau între omeneştile neamuri, precum mai înainte de potop: Adam, Set, Enos, iar după potop Noe, aceia nu se numeau împăraţi, ci părinţi, pentru că părinteşte îi povăţuiau pe fii, pe nepoţi şi pe strănepoţii lor. Iar Nimrod n-a fost părinte, ci muncitor, prigonitor, asupritor şi răpitor. Pentru aceea şi cuvîntător în Sfînta Scriptură s-a numit nu ca şi cum fiară fiind, ci că pe oamenii cei slobozi, întru a sa stăpînire şi în robie îi vîna şi averile lor le jefuia şi trăgea la sine pe cele străine. (Fac. 10, 9).

întru acea vreme Assur fiul lui Sem, de Nimrod strîmtorat fiind, a ieşit din Babilon ca un izgonit din partea sa şi deasupra rîului Tigrului ducîndu-se şi pămînt bun aflînd, s-a sălăşluit în el şi a zidit deasupra Tigrului în numele său cetatea Asiria, de la care şi ţara aceea Asiria s-a numit. Ci după aceea cetatea Asiria s-a chemat Ninive, în numele lui Nin, care pe cetatea aceea lărgind-o a înnoit-o şi cu prea minunate zidiri a împodobit-o. Şi se pomeneşte cetatea aceea în Sfînta Scriptură aşa: Din pămîntul acela (al Babilonului) a ieşit Assur şi a zidit Ninive (Fac. 10). Pe Assur, ca pe întîiuI ziditor Scriptura l-a pomenit, iar Ninive ca un mai slăvit nume cetăţii i-a pus. Iar întru acele vremi, după despărţirea limbilor şi ceilalţi fii ai fiilor lui Noe şi nepoţii lor risipindu-se pe faţa a tot pămîntul şi-au zidit loruşi slăvite cetăţi şi împărăţii au făcut, pentru care feluri de hronografe scriu din destul.

Faptele anilor de la mia a doua şi suta a noua

(De la anul 2800 pînă la anul 2900 după Zidirea lumii) Nimrod întîiul pe pămînt împărat, avîndu-şi scaunul său în Babilon a împărăţit ani îndestulaţi şi a pierit cu sunet. (Conf. Istoria Politică a lui Chedrin, fila 11). Pentru al cărui sfîrşit grăiesc, cum că din rămăşiţa turnului acela oarecare parte de vînt şi de furtună rupîndu-se, a căzut asupra lui şi l-a ucis pe el, Dumnezeu aşa judecînd ca cel ce a greşit cu facerea turnului, prin acelaşi turn şi pedeapsa să-şi ia. Iar alţii spun cum că de draci s-a răpit. D îci amîndouă acelea de crezut sînt, fiindcă nu în altă parte avea să-şi cîştige loc pentru împotrivirea spre Dumnezeu şi pentru nenumăratele răutăţi, fără numai cu dracii. Deci de Dumnezeu surpîndu-se, de draci în iad s-a răpit.

De sfîrşitul lui Nimrod, pentru moştenitorii împărăţiei
Babilonului multă neunire este între istorici, care pentru ştiinţă
să-i aducem din parte. -

Gheorghe Chedrinul în Sinopsisul Istoriei îl socoteşte că este Nimrod acelaşi şi Saturn cel mai întîi dumnezeu păgînesc (Chedrin, fila 15). Pe acelaşi şi Orion a fi îl zice, şi spune de ei, că a avut femeie din seminţia sa, anume Semiramida, pe aceeaşi şi Rea dumnezoaie o numeşte din care i se făcură lui trei fii: cel dintîi anume Picos, cu porecla lupiter, sau lovis, care este şi Zeus sau Dia; celălalt fiu este Bel, al treilea Nin şi o fiică luna. Nin a zidit cetatea Ninive şi ca şi cum pe maica sa Semiramida a avut-o de muiere. Iar Nimrod care şi Saturn şi Orion ca şi cum de lovis fiul lui izgonindu-se de la împărăţie, s­a dus în Italia. Ci la făcătorii de stihuri greci se vede, că acel Saturn de fiul izgonit, altul a fost, mai pe urmă cu anii decît Nimrod şi nu în Babilon a împărăţit, ci în Creta, precum aceea şi în viaţa Sfîntului Mucenic Pontic, la August în 5 zile se vede. Fiindcă şi Dia (care şi lupiter sau lovis) din Rea femeia lui Saturn în Creta născut a fi se spune, în pătimirea sfinţilor zece Mucenici din Creta, la luna lui Decembrie în 23 de zile. Afară de s-a numit aşa Nimrod Saturn, precum spune Xenofont Istoricul, că în vremile acelea vechi, pe împăraţii cei puternici, care cetăţi mari şi împărăţii rînduiau, obicei era a-i numi saturni, iar pe cei întîi născuţi fii ai lor îi numea lovişi, iar pe fiice lune. După acel obicei şi Nimrod, se pare că se numeşte Saturn de Chedrin şi de alţii, încă şi Semiramis nu se pare a fi a lui Nimrod femeie, ci numai nepoată, precum îndată se va arăta.