Prin urmare este cea mai veche carte din lume. Din anul 3500 pînă la lisus Hristos sunt 2008 ani, iar de la li sus Hristos pînă la noi sunt 2005 ani, adunaţi fac 4013 ani de circulaţie
|
|  Yüklə 3.81 Mb.
|
şi aduceau aminte de moartea lor, nici nu aşteptau viaţa ce va să fie, nici Judecata lui Dumnezeu cea de Enoh propovăduită, nici de muncile cele veşnice nu se temeau. Pentru că singură aceea: adică fără de frică a vieţui, la toate răutăţile se face pricinuire căci cel ce nu are frica lui Dumnezeu, la tot lucrul rău îndrăzneşte. Bine grăieşte David de netemătorul de Dumnezeu păcătos: „Zis-a călcătorul de lege ca să greşească întru sine" (Psalm 35, 1). în tiparul Moscovei este aşa: „Grăieşte cel prea fărădelege, ca să greşească întru sine, nu este frica lui Dumnezeu înaintea ochilor lui". Ca şi cum ar zice: Pentru ce cel fărădelege păcătos, a gîndit în sine ca să calce Legile lui Dumnezeu cele bune, sfinte, de suflet mîntuitoare şi să facă cele neplăcute lui Dumnezeu? Pentru aceea: că nu este frica lui Dumnezeu înaintea ochilor lui. Pentru aceea puternicul pe cel neputincios îl asupreşte, îl jefuieşte, îl răpeşte, plata năimitului o opreşte. Pentru că călcătorul de jurămînt, pe strîmb se jură, ocărîtorul ocărăşte, neruşinosul scîrnav vorbeşte? Pentru ce omul, singur fiind cu totul în păcate îi osîndeşte pe alţii? Pentru aceea, că nu este frica lui Dumnezeu înaintea ochilor lui. Pentru ce luătorul de mită stăpînitor, cu nedreptate judecă, pe cei vinovaţi îi îndreptează, iar pe cei nevinovaţi îi munceşte? Pentru ce cineva în lenevire şi în negrijă viaţa sa îşi petrece, în spurcăciunile păcatelor tăvălindu-se şi de pocăinţă nici gîndind? Pentru aceea că nu este frica lui Dumnezeu înaintea ochilor lui. Nefiind frica, nu poate să fie înfrînare de păcate şi îndreptarea vieţii. Precum iarăşi David grăieşte: „Nu este lor schimbare, că nu s-au temut de Dumnezeu" (Psalm 54, 22). Adică, nu se schimbă păcătoşii din viaţa lor cea fărădelege, nu se abat de la rău spre facerea de bine, fiindcă nu se tem de Dumnezeu. O, de s-ar teme, n-ar îndrăzni a face atîtea răutăţi, şi a mînia pe Domnul Judecătorul său şi Răzbunătorul! Pentru că frica lui Dumnezeu este ca nişte zăbale şi frîu, întorcînd pe cel păcătos de la calea lui cea fărădelege, după cum scrie în Pilde: „Cu frica Domnului se abate fiecare de la rău" (Pilde, 15, 29). Pentru aceea vrînd şi Moisi ca pe poporul Israil să-l sfătuiască şi să-l întoarcă de la căderea păcatelor, le poruncea lor, ca întru început să aibă frica Domnului. „Să fie frica Lui spre voi - zice - ca să nu greşiţi" (leş. 20). Frica Domnului este povăţuitoare la calea mîntuirii şi începătură a dragostei Dumnezeieşti, după cuvîntul aceluiaşi Moisi: „Acum, Israile, ce cere Domnul Dumnezeu de la tine, fără numai să te temi de Domnul Dumnezeul tău şi să umbli în toate căile Lui şi să-L iubeşti pe El şi să slujeşti Domnului Dumnezeului tău, din toată inima ta" (Deut. 10, 12). lată de la 128
frica lui Dumnezeu se începe mîntuirea omenească, pentru că cel ce se teme de Domnul Dumnezeu umblă în căile lui, adică: Păzeşte toate Poruncile Lui şi-L iubeşte pe Dînsul şi-l slujeşte Lui cu osîrdie. Iar cum poate să cîştige cineva frica Domnului, ne învaţă Sfîntul loan Gură de Aur, zicînd: „De vom gîndi, că pretutindeni de faţă stă Dumnezeu, şi nu numai pe toate le vede şi pe toate le aude pe cele făcute şi grăite, ci şi pe toate cele din inimi şi pe cele din adînc gînduri, pentru că Judecător este al gîndurilor şi al cugetelor inimii. De ne-am rîndui pe noi aşa, neam teme de El, şi nici o răutate n-am îndrăzni a face, nici a grăi, nici a gîndi ceva rău. Pentru că spune-mi: de ai sta de-a pururea lîngă împăratul, oare nu cu frică ai sta? Şi cum tu înaintea lui Dumnezeu stînd, rîzi şi şezi şi nu te temi, nici te cutremuri? Să nu defaimi îndelungă răbdarea Lui, pentru că cel ce te duce spre pocăinţă, îţi rabdă îndelung, nici să începi a face ceva, negîndind mai întîi, cum că Dumnezeu înainte îţi stă întru toate lucrurile. Pentru că de faţă îţi stă, ori de mînînci, ori de bei, ori de voieşti să dormi, ori de te mînii spre cineva, ori de răpeşti, ori de te prea saturi, sau orice de ai face, să socoteşti că înainte îţi stă Dumnezeu, şi niciodată în rîs nu vei cădea, niciodată spre mînie nu te vei aprinde. Un gînd ca acesta de vei avea, de-a pururea în frică şi în cutremur vei petrece, ca şi cum aproape de împăratul stînd". Pînă aici Gură de Aur. lată cît de frumoasă povăţuire este spre frica lui Dumnezeu a marelui acela învăţător! Deci să ştim că frica lui Dumnezeu este începătură şi temelie a vieţii celei plăcute lui Dumnezeu: „începătura înţelepciunii este frica Domnului" însă nu a înţelepciunii celei lumeşti, ci a celei duhovniceşti, care în Legea Domnului pururea se învaţă şi a plăcea Domnului se sîrguieşte. Acestei înţelepciuni începătură îi este frtca lui Dumnezeu, pe care ca pe o temelie se zideşte mîntuirea noastră, iar netemerea pe toate le risipeşte. Grăind Sirah: „De nu se va ţinea cineva de frica Domnului cu osîrdie, degrab se va răsturna casa lui" (Sirah 27, 3). Aşa oamenii lumii celei dintîi, fără de frica lui Dumnezeu, întru fărădelegi petrecînd s-au risipit cu totul în cea mai de pe urmă pierzare ajungînd. Faptele anilor de la mia a doua şi suta întîi (De la anul 2000 pînă la anul 2100 după Zidirea lumii) întru aceşti ani, nimic însemnat făcîndu-se în partea cea de sub cer n-am aflat, afară de tiranică stăpînirea cea peste 129 oameni a uriaşilor, întîi care din începutul lumii pînă la potop erau domni ca la două sute1 după spunerea lui Gheorghe Chedrinul. între aceia era al zecelea Azail cu numele, acela a aflat a lucra săbiile, zalele şi toate armele de război acelaşi şi maternul cel de aur şi de argint din pămînt, a săpa, a început, încă de asemenea şi fiecare dintr-înşii domn, ceva nou a scornit şi a învăţat, unul vreo vrăjitorie, altul ghicituri, altul farmece, şi altele neplăcute lui Dumnezeu, cu care îşi adunau loruşi mînia lui Dumnezeu. 1 Vezi că uriaşii au avut 200 de împăraţi! (însemnarea Arhim. Cleopa llie de la Mînăstirea Sihăstria, Jud. Neamţ). Unul rău om Azail, două răutăţi a scornit: arma şi aurul cu argintul. Cu arma i-a ajutat iuţimii şi mîniei, iar cu aurul şi cu argintul a plăcut lăcomiei omeneşti. în armă este tărie în războaie şi vărsare de sînge, iar în aur şi în argint este nesaţiul inimii şi înmulţirea grijii. Cu arma trupul, iar cu lăcomia sufletul se ucide. Amîndouă rele sînt. Rău este războiul cel purtător de arme, fiindcă firii omeneşti îi este potrivnic. Pentru că firea noastră s-a zidit de la Dumnezeu, nu spre război, ci spre blîndeţe, după asemănarea blîndeţelor firii lui Dumnezeu. Nu i s-a dat ei de la Dumnezeu coarne precum juncilor, să împungă cu ele unul pe altul, nici dinţi mari ca vierilor celor sălbatici ca să muşte pe cineva şi să-i mînînce, nici unghii ascuţite ca leilor ca să zgîrie şi să rumpă, ci afară de toate acelea, ca să fie blîndă, paşnică, neînvrăjbitoare, nerăutăcioasă, iubitoare de prietenie. Iar armele a ridica unul spre altul şi a face război, nu este lucrul blîndeţelor, ci al iuţimii, nu este al păcii, ci al dezbinării, nu este al dragostei, ci lucru al vrajbei, decît care nimic nu poate să fie mai amar în partea cea de sub cer. Căci vrajba este de la diavolul, care (după cuvîntul lui Hristos) ucigaş de oameni a fost din început (loan 8, 44). Rea este arma şi războiul, că se pune împotriva poruncii lui Dumnezeu Celui ce porunceşte: „Să nu ucizi!" (leş. 20). Dumnezeu l-a zidit pe om ca să trăiască, iar războiul îl omoară pe el. Dumnezeu a hotărît cu vreme viaţa omenească după bunăvoirea Sa, iar războiul curmă acea vreme, strică hotarul vieţii şi mai înainte de vreme (cu Dumnezeiască slobozire) pe oameni din pămîntul celor vii îi prăpădeşte. Rău lucru este războiul, căci el este potrivnic păcii cefei bune, prin care împărăţiile se întăresc, cetăţile se sălăşluiesc, oamenii se înmulţesc, lăcaşurile se lărgesc, bogăţiile prisosesc, iar războiul pe acea pace bună o face de nimic, pentru că răstoarnă împărăţiile, risipeşte cetăţile, pustieşte lăcaşurile, bogăţiile le jefuieşte şi întru sărăcie le aduce şi într-un ceas 130 ucide oameni nenumăraţi, care în mulţi ani s-au înmulţit. Nu în zadar Oavid rugîndu-se lui Dumnezeu, grăieşte: „Risipeşte neamurile cele ce voiesc războaie" (Psalm 67, 33). Afară de l-ar face bun războiul acela cineva, care după cuvioasă pricină se face. Căci îndoit se face războiul: unul care năvăleşte spre asuprire şi cu nedreptate asupreşte, iar altul care se apără pe sine şi pe alţii de asupreala vrăjmaşului celui nedrept. Pentru că războiul cel nedrept, păcat de moarte este, că şi uciderea, vinovat este judecăţii aceleia ce după potop de Dumnezeu s-a hotărît: „Cel ce varsă Sîngele omului, în locul aceluia se va vărsa Sîngele lui" (Fac. 9, 6). Iar războiul ce se face cu pricină cuvioasă, prin care cineva pe sine şi pe alţii îi apără, acela nu ca un păcat de moarte se judecă, ci mai ales uneori şi în cea înaltă faptă bună a dragostei se socoteşte, de s-ar face cu bun gînd, ca adică nu atîta pe sine singur, cît pe toată patria să-şi păzească întreagă de vrăjmaşii ce năvălesc şi să se ferească nu numai trupeasca sănătate a celor de aproape ai săi, cît şi sufleteasca mîntuire a acelora, care s-ar fi vătămat căzînd în mîinile celor de altă credinţă. Precum se face în robia turcilor, întru care creştinii, la necurăţiile turceşti, iar uneori şi la lepădarea de Hristos sînt siliţi. Pentru unele ca aceste pricini făcîndu-se războiul, îşi are lauda sa în Sfînta Scriptură, însuşi Domnul grăind: „Mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, decît ca cineva să-şi pună sufletul său pentru prietenii săi" (loan 15, 13). (Pentru un război ca acesta cel ce voieşte aleasă socoteală, să caute la întrebările creştinului filozof cu turcii în Vieţile Sfinţilor Metodie şi Constantin la luna lui Mai în 11 zile). însă şi războiul cel ce se face cu cuviincioasă pricină, nu totdeauna este fără de greşeală, pentru că se amestecă în el uneori, măcar deşi nu de moarte, ci ca şi cum de iertare de greşeale, precum este pofta de răsplătire şi de slava deşartă. (Pentru că războiul cel răzbunător cum că acela fără de păcat nu este, se scrie în viaţa Sfîntului Mucenic Areta şi a celor cu dînsul, cum Elezboi împăratul Etiopiei, asupra lui Dunaan evreul, cu război mergînd ca să se răzbune pentru vărsarea sîngelui creştinesc şi către Dumnezeu rugîndu-se pentru biruinţă, i s-a răspuns de la Dumnezeu prin gura unui de Dumnezeu văzător stareţ. Caută la luna lui Octombrie în 24 de zile). Ci ca în scurt să zicem: Rău este războiul, măcar şi cel cuviincios, fără numai de nevoie se face bun; dar mai bună este pacea şi fireasca blîndeţe ale firii omeneşti. Deci nu bine începătorul uriaşilor Azail a găsit cele de război arme spre junghiere omenească, căci a înmulţit uciderea omenească pe care a început-o Cain. Şi socotesc că mai de 131
multă osîndă şi pedeapsă este vrednic acesta decît acela. Pentru că acela pe un om l-a ucis, iar acesta pe nenumăraţi oameni, pe mulţi fără de omenie într-armîndu-i a rînduit şi vărsarea de sînge cea de sub cer a înmulţit-o. încă nu mai mică răutate, acelaşi Azail a scornit şi aurul cu argintul, pentru că aceea şi războaielor şi uciderilor se fac pricinuitoare. Nu în zadar grăieşte Scriptura: „Rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint" (I Tim. 6, 10). Pentru că ce ridică neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie, oare nu argintul şi aurul? Pentru că tot stăpînitorul avînd mult, încă mai mult pofteşte şi pentru aceea ia arme, adună putere şi război asupra ţărilor dimprejur ridică. Ce-I învaţă pe tîlhar a fura, pe hoţi să iasă la război şi pe călătorii cei nevinovaţi să-i junghie? Ce-i sileşte pe negustori a minţi, a se jura? Ce-i învaţă pe cei bogaţi să fie nemilostivi, a năpăstui, a răpi cele străine, a jefui? Ce orbeşte ochii înţelepţilor şi pe judecători îi sileşte'ca să facă judecăţi nedrepte? Oare nu argintul şi aurul? Cu adevărat aceasta este începătură a toată răutatea, aceasta l-a îndemnat pe luda ca să-L vîndă pe Domnul său! Aceasta pe Anania şi Safira înaintea feţei Sfinţilor Apostoli a minţi i-a învăţat (Fapte 5, 1)! Aceasta şi spre lepădarea de Hristos i-a adus pe unii creştini în vremea prigoanei. Cel ce voieşte o povestire minunată de aceasta, să citească în cartea ce se cheamă „Lină rouroasă", după minunea a şasea, pentru Pavel preotul Persiei, cum pentru aur s-a lepădat de Hristos şi cu mîna sa cinci fecioare sfinte le-a tăiat. Şi ce rău nu face aurul şi argintul? De care niciodată nu poate să se sature inima lacomilor, care (după cuvîntul Sfîntului loan Gură de Aur) ar voi ca şi pămîntul să fie de aur şi zidurile de aur, poate şi cerul şi văzduhul de aur. Dar ce folos este dintru aceasta, cînd i se vătăma sufletul? Ce dobîndă este din aurul şi argintul ce degrab piere, cînd pentru dînsul se prăpădesc Veşnicele bunătăţi cele din Cer? Fără numai la milostenii de ar cheltui cineva acelea, ar afla folos, precum este scris: „Izbăvirea sufletului omului este bogăţia sa" (Pilde 13, 8). Pentru uriaşi se află un basm, la grecii făcători de stihuri, ca şi cum ei adunîndu-se împreună, s-au sfătuit ca să ridice război asupra Celui ce locuieşte la Ceruri Dumnezeu, şi începură a căra munţii cei înalţi la un loc şi ai pune pe ei unul peste altul, ca aşa să poată ajunge înălţimile cereşti. Iar Dumnezeu cu tunete şi cu fulgere din înălţime i-a trăznit pe ei şi munţii cu vîntul cel cu viscol i-a risipit. Basmul acesta şi altele asemenea cu acesta pentru uriaşi, cine va voi să ştie, să caute în Cartea a 5-a a lui Ovidiu făcătorul de versuri, care se cheamă Metamorfoze. Istoria Arabă spune, cum şi împărăţia Egiptului s-ar fi început a fi înaintea potopului, şi anume pe împăraţii Egiptului îi numără 16 pînă la potop. Ci istoricul grec cel mai înainte zis -Gheorghe Chedrinul - grăieşte: Că nu este aceea adevărată, deci şi noi prin tăcere alăturea trecem lucrul cel neadevărat. Faptele anilor de la mia a doua şi suta a doua (De la anul 2100 la anul 2200 de la Zidirea lumii) Făcîndu-se în anii aceştia multe fărădelegi, între oamenii aceia ce prea spurcat vieţu au, s-a aflat Noe pe pămînt om plăcut lui Dumnezeu, pentru care se scrie: „Noe era om drept şi desăvîrşit în tot neamul său şi a plăcut lui Dumnezeu şi a aflat Dar înaintea Domnului Dumnezeu" (Fac. 6, 9). Deci cruţînd Domnul Dumnezeu pe Noe plăcutul Său şi vrînd să-l ferească pe ei întreg de pedeapsa potopului care venea peste toată lumea şi să-l facă pe el al doilea tată după potop şi începător de neam lumii celei ce avea să fie, i-a vestit lui prin Dumnezeiasca descoperire pentru vremea potopului care se apropia, că după 120 de ani, va veni potopul pe faţa a tot pămîntul. Aşa se scrie pentru vestirea aceea: „Zis-a Dumnezeu către Noe; Nu va petrece Duhul Meu în oamenii aceştia, fiindcă trup sînt" (Fac. 6), ca şi cum ar zice! De vreme ce oamenii aceştia în trupeştile patimi s-au afundat şi în necurăţiile păcatelor, ca porcii în noroiul tinei se tăvălesc, pentru aceea i-a urît pe ei Duhul Meu şi-i voi pierde pe ei de pe pămînt, însă voi mai îngădui, încă puţin aşteptînd întoarcerea lor şi vor fi zilele lor (în care-i voi îngădui pe ei) ani 120, iar după împlinirea acelora, de nu voi vedea pocăinţa lor, nu-i voi mai îngădui pe ei, ci cu potopul de tot îi voi pierde pe ei şi pămîntul cei spurcat îl voi spăla cu apele de necurăţiile păcatelor omeneşti (Conf. Gură de Aur, Augustin şi leronim). Deci a fost acea descoperire a lui Noe pentru potop, Bibliile ruseşti în anul 2042, iar după hronografi 2122. Şi a poruncit Dumnezeu lui Noe ca să facă corabia din lemne neputrezitoare şi l-a învăţat pe el cum s-o facă, şi cîtă cu mărimea, precum scrie în Cartea Facerii. Deci a început Noe să facă corabia aceea, nu cu puţină osteneală, la un munte înalt. Iar oamenii văzînd-o aceea se mirau că atîta de mare corabie face şi nu lîngă ape, ci la loc înalt. Şi întrebau pe Noe de aceea: Pentru ce de un lucru ca acela neobişnuit şi cu atîta osteneală se apucă? Iar el le spunea lor, de cea peste tot pămîntul pedeapsă a potopului care cu Dumnezeiască mînie venea, pentru înmulţirea păcatelor omeneşti. Şi va ajunge - le zicea - apa la locul acesta înalt în muntele pe care este corabia şi va ridica 133 corabia. Şi nu numai în muntele acesta, ci şi pe toţi munţii cei preaînalţi care sînt sub cer îi va întrece şi-i va acoperi apa potopului. Aceasta spunîndu-le Noe oamenilor celor păcătoşi, îi îndemna pe ei spre pocăinţă, ca să se teamă de Dumnezeu şi să înceteze de la păcate, doar se va milostivi Dumnezeu şi va cruţa zidirea Sa şi îşi va întoarce mînia Sa. Şi s-a auzit de acel lucru al lui Noe în toată lumea şi cuvintele lui se povesteau pretutindeni. Că un om ca acesta zideşte o corabie cu o mărime neobişnuită şi spune că va să fie potop peste tot pămîntul şi mulţi de departe veneau ca să vadă corabia ce se făcea şi să audă propovăduirea lui Noe. Deci omul lui Dumnezeu rînduindu-i pe ei spre pocăinţă, le propovăduia lor venirea potopului ceea ce asupra păcătoşilor se apropia. Drept aceea şi propovăduitor al dreptăţii s-a numit Noe de Sfîntul Apostol Petru (II Petru 2, 5). Deci cei ce auzeau, unii se îndoiau, iar alţii nu credeau şi ocărau propovăduirea lui Noe şi rîdeau de facerea corăbiei, iar alţii crezînd se înspăimîntau şi oarecum începeau a se îndrepta. Ci trecînd un an şi altul şi mai mulţi, dacă nu vedeau venind potopul, iarăşi se întorceau la cele dintîi fărădelegi şi cu totul întru minciună socoteau propovăduirea lui Noe şi lucrul lui de rîs îl aveau. Iar Dumnezeu mai mult întărîtat fiind de păcatele omeneşti se mînia şi grăia: „Voi pierde pe omul ce l-am făcut din pămînt, de la om pînă şi la dobitoc şi de la jigănii pînă şi la păsările cerului" (Fac. 6, 6). Că precum pe un împărat, asupra cuiva din boierii cei de sub stăpînirea lui pentru vreo greşeală mare iuţindu-se, nu numai singur pe cel ce a greşit îl pedepseşte cu moarte, ci şi casa aceluia o strică şi pe casnici îi risipeşte - aşa şi Domnul Dumnezeu, asupra păcătoşilor acelora oameni ce L-au întărîtat pe El, foarte mîniindu-se, nu numai pe dînşii să-i prăpădească de pe pămînt, ci şi pe toată insecta s-o piardă şi pe tot pămîntul pustiu să-l pună, cu dreptate a judecat. Scrie şi istoricul caldeu Berosos, că nu numai Noe, ci şi alţi drepţi, pedeapsa cea viitoare a potopului o propovăduiau şi pe pietre o scriau acea proorocie. Deci care erau acei drepţi? De crezut este înţelegerea tîlcuitorilor, cum că Lameh (nu acel din neamul lui Cain, ci cel din ai lui Set) tatăl lui Noe şi Matusalem moşul lui Noe şi tatăl lui Lameh, care amîndoi atunci între cei vii erau, bărbaţi drepţi şi lui Dumnezeu plăcuţi, aceştia îi ajutau lui Noe ca să le propovăduiască acelea, la pocăinţă ridi- cîndu-i pe păcătoşi. Ci oamenii acei fărădelege, afundaţi fiind întru adîncul răutăţilor, nu băgară de seamă, împietrindu-li-se inima lor şi de rîs şi de ocară aveau sfătuirile sfinţilor bărbaţi : 134 a lui Noe, Lameh şi Matusalem. Iar cînd era Noe de 500 de ani de la naşterea sa, a născut trei fii: pe Sem, Ham şi lafet; şi se silea în toate zilele la lucrul corăbiei şi la propovăduirea pocăinţei. ·■*.., Din singure numele fiilor lui Noe se poate vedea înţelepciunea lui Noe şi proorocească lui mai înainte vedere. Pentru că aşa le-a pus lor numele, precum avea să fie întru dînşii lucrul şi în ce fel vor fi neamurile cele ce aveau să iasă dintru dînşii. Pentru că Sem se tîlcuieşte în limba evreiască „slavă" sau „nume* slăvit". Ham se cheamă „fierbinţeală şi negreaţă", iar lafet se numeşte „lărgime sau covîrşire". Şi s-a împlinit întru dînşii şi întru neamurile cele ce au ieşit dintr-înşii numirile acelea, ca nişte proorocii cu singure lucrurile. Pentru că Sem (precum mai pe urmă aceasta se va arăta) era chip al rînduielii Preoţeşti, care îşi mai primeşte ei şi slavă, slujind lui Dumnezeu şi proslăvindu-L pe El, pentru că Dumnezeu grăieşte: „Pe cei ce Mă proslăvesc pe Mine îi voi proslăvi" (III Regi 2, 32). Ham a închipuit rînduiala lucrătorului negru, de popor simplu care se încălzesc întru osteneli şi din sudoarea feţei sale mîncînd pîiriea şi slujba cea neagră lucrînd-o. lafet era închipuirea al pestei măsură împărăţii, care îşi prea lărgise puterea şi stăpînirea sa. · încă de mirare este şi aceasta întru dreptul Noe, că pînă la 500 de ani a petrecut fără însoţire, întru feciorie cu întreagă curăţie, precum de aceasta înţelege Sfîntul loan Gură de Aur la care se unesc şi din scriitorii de istorii unii ca lacob, Bergomin şi Navclir. Şi cu adevărat de mirare este, cum în mijlocul a atîta popor fărădelege, care întru necuraţii de curvii totdeauna la arătare se spurcau, el unul s-a ferit curat din tinereţele sale. O, ce mărime a întregirii înţelepciuni! O, ce tare înfrînare! Şi viaţă prea aspră! Căci să se ştie: Că fecioria nu fără multă şi mare omorîre a trupului se păzeşte. Deci se poate a înţelege, că acel curat cu trupul şi cu duhul drept, prin multe postiri şi osteneli îşi omora trupul său, pînă la atîţia ani, ferindu-se de prietenia celor fărădelege şi fugind de împreuna petrecere cu ei la cele singuratice, fără tulburare şi nesmintitoare locuri sălăşluindu-se şi rugîndu-se lui Dumnezeu, cu nădejdea mîntuirii celei veşnice, care prin Venirea, lui Mesia avea să fie. Iar cînd i s-a descoperit lui de la Dumnezeu de potopul cel în toată lumea împreună şi de aceea, cum că el prin corabie are să fie mîntuit de potop, şi cum că dintr-însul iarăşi va să se înmulţească neamul omenesc, atunci prin Porunca Domnului, după cea în 500 de ani feciorească a sa viaţă, şi-a luat femeie cu frica lui Dumnezeu cu 100 de ani înaintea potopului, nu pentru cea dulce patimă trupească, ci ca începînd a face roadă, 135
înainte să gătească seminţia din care era să iasă popoarele după potop. Şi născînd trei fii, se pare că a încetat de a însoţirii împreunare, pentru că nu mai pomeneşte Scriptura de mai mulţi fii născuţi dintr-însul, nici pînă la potop, nici după potop. Nu zice de dînsul aceasta pe care o spune despre ceilalţi strămoşi, ca (după naşterea celui dintîi) a născut fii şi fete. Măcar deşi unii istorici din cei de alt pămînt, spun că Noe după potop a născut pe al patrulea fiu cu numele lonih (Conf. loan Navclir, fila 12), ci de vreme ce în Scriptură nu se pomeneşte aceasta, deci necrezută ne este nouă. Iar acel lonih, se pare a fi acela dintre fiii lui lafet loian sau lovan din care a ieşit poporul ioaniţilor, iar din acel popor au ieşit grecii. Faptele anilor de la mia a doua şi suta a treia (De la anul 2200 la anul 2300 de la Zidirea lumii) Lameh dreptul fiul lui Matusalem, tatăl lui Noe, a murit mai înainte de tatăl său Matusalem, înaintea potopului cu 35 de ani. Şi a fost sfîrşitul lui Lameh după Bibliile ruseşti în anul 2127, iar după hronogrâfi în anul 2207. A trăit Lameh de toţi anii vieţii sale 553. Iar Matusalem tatăl lui Lameh, moşul lui Noe, a murit tocmai înaintea potopului, după spunerea lui leronim şi a celorlalţi. Iar evreii şi aceasta o spun că numai cu şapte zile înaintea potopului a murit Matusalem. Sfîrşindu-se 120 de ani, de la acea descoperire dumnezeiască, care i s-a făcut lui Noe după potop şi iată anul potopului apropiindu-se şi terminîndu-se corabia, a băgat Noe în ea toate cele de trebuinţă iui şi a necuvântătoarelor vieţuitoare, pe care avea să le bage cu sine; precum de la Dumnezeu i se poruncise lui. întru acea vreme tot trupul şi-a spurcat calea lui pe pămînt, şi văzînd Dumnezeu pămîntul spurcat de urîtele fapte ale oamenilor păcătoşi şi mai mult nesuferindu-i pe ei şi judecînd cu dreptate cu apele să-i piardă pe ei; a poruncit lui Noe să intre în corabie cu femeia şi cu fiii şi să bage cu sine dobitoacele şi fiarele şi păsările din cele curate cîte 7 şi din cele necurate cîte 2, pe care cea Atotputernică şi poruncitoare Mîna lui Dumnezeu, la Noe şi la Corabie le-a adunat, îmblânzind în ele mînia cea de fiară şi nesaţiul păsărilor celor de trupuri mîncătoare, încît erau între dînsele şi leul ca mieluşelul şi uliul ca porumbelul, şi a intrat Noe cu toate acelea în corabie, cu 7 zile înaintea potopului. Şi în anul vieţii lui Noe 601, la luna lui Aprilie în 27 de zile (Fac. 7, 6) (Alţii în 17 zile spun), a năvălit potopul pe pămînt, de năprasnă, izvoarele apelor din pămînt izbucnind, rîurile 136
|