Prin urmare este cea mai veche carte din lume. Din anul 3500 pînă la lisus Hristos sunt 2008 ani, iar de la li sus Hristos pînă la noi sunt 2005 ani, adunaţi fac 4013 ani de circulaţie
|
|  Yüklə 3.81 Mb.
|
Pentru Opmeer Amsterlodam hronograful spune, că după Nimrod, a luat împărăţia Babilonului Bel fiul lui. Pe Semiramida 165
fiica acelui Bel a luat-o de femeie Assur fiul lui Sem, care şi Nin de greci s-a numit şi cetatea Ninive a zidit-o, voievod fiind al seminţiei lui Assur. Iar după moartea lui Bel, a luat Babilonul întru a sa stăpînire şi întîia monarhie s-a făcut. loan cel numit Navclir, întru al său cronic povesteşte, că după Nimrod a împărăţit Assur fiu lui, după Assur a împărăţit Bel fiul lui Assur. După Bel, Nin fiul lui Bel, ci pe acel Assur, tîlcuitorii Dumnezeieştii Scripturi nu-l socotesc a fi fiul lui Nimrod, ci al lui Sem. Carion Hronicul spune că seminţia lui Ham începînd de la Nimrod pînă la 200 de ani a împărăţit în Babilon, apoi a trecut împărăţia, la seminţia lui Sem în Assiria, cînd Nin a zidit cetatea Ninive. Iar mai cu seamă loan, cel ce se cheamă Gluver în Epitomia Istoriilor a toată lumea a scris: Cum că Assur fiul lui Sem, cel ce a zidit cetatea Ninive, după Nimrod nepotul lui Ham, n-a suferit-o pe seminţia lui Ham la împărăţie, nici l-a lăsat pe acela ca mai mult la răsărit să stăpînească, ci singur a stăpînit răsăritul şi zidind cetăţi multe şi mari s-a făcut începătură Asirieştii Monarhii. De asemenea cu acesta şi leşescul (polonezul) cronic Mattie Stricovschi, aducînd pe Berozuh istoricul caldeu spune că Nimrod, întîiul Saturnus numitul, a împărăţit în Babilon în cîmpia Senaar ani 56. Zidise un turn din temelie mare, care întrecea înălţimea munţilor, întru semn, că avea să fie acolo împărăţia împăraţilor în veci, dar nu i s-a împlinit nădejdea aceluia. Pentru că între feciorii lui Nimrod, pentru blestemul acela cu care Noe a blestemat-o pe seminţia lui Ham, îndelung a petrecut acea împărăţie a Babilonului, fiindcă la Assiria noua împărăţie şi monarhie a început a fi, prin Assur fiul lui Sem, care a zidit cetatea Ninive şi pe Babilon tare l-a supus luişi. Pînă aici Mattie Stricovschi. Acea urmare a lui Cluver şi spunerea lui Mattie, mai de crezut se pare a fi, pentru că se unesc cu proorocescul aşezămînt care înainte s-a zis de Sfîntul Noe, prin care a hotărît ca Ham slugă, iar nu stăpîn să fie fraţilor săi, lui Sem şi lui lafet, iar aceia să-l stăpînească pe el. Şi aşa a fost, cînd Assur fiul lui Sem a luat la răsărit stăpînirea de la seminţia lui Ham şi a lui Nimrod. însă în locurile cele de îndoială nu cutezăm a întări nimic. Cluver încă şi aceasta de Assur socoteşte, ca şi cum el s-ar fi numit de popoarele răsăritului, Bel sau Beel (cel numit de cei de pe urmă Baal) care se tîlcuieşte „domn" sau „stăpîn", acelaşi şi lupiter sau lovis, care şi în Dumnezeu după moartea sa de păgîni s-a socotit, iar după el a luat împărăţia Nin fiul lui, 166
a căruia femeie era Semiramis. Iar alţii nu socotesc, ca Assur acelaşi să fie, carele şi Bel, ci doi socotesc zicînd să fie Bel fiul lui Assur. Faptele anilor de la mia a doua şi suta a zecea (De la anul 2900 la anul 3000 de Ia Zidirea lumii) Peleg fiul lui Ever a născut pe Ragav în anul vieţii sale 130. Apoi a născut şi alţi fii şi fete (Istoria Bisericească). în anii aceia înmulţindu-se popoarele şi multe cetăţi în partea de sub cer, prin feluri de ţări zidindu-se şi împărăţii întărindu- se, se aşezau legi politice împreună şi fărădelegi (Istoria Politică). Fiindcă acei oameni răi uitaseră pe Nevăzutul Dumnezeu Care la ceruri petrece, pe Ziditorul şi a toate Ţiitorul, pe care părinţii lor îl ştiau. Şi începură a-şi scorni loruşi dumnezei pe pămînt şi a-i face pe ei şi a se ruga lucrului mîinilor lor, şi au schimbat slava nestricăciosului Dumnezeu (precum zice Apostolul la Romani 1, 23) în asemănarea chipului omenesc celui stricăcios şi a păsărilor şi a celor cu patru picioare şi a jivinelor. Şi schimbară adevărul lui Dumnezeu în minciună şi au cinstit şi au slujit făpturii mai mult decît Făcătorului, drept aceea şi i-a dat pe ei Dumnezeu în patimi ne- cinstite şi în spurcată fărădelege viaţă. Şi legile ce le puneau politicii lor, măcar unele şi bune a fi se păreau, dar pe acelea le stricau cu fărădelegile. - S-a început închinarea de idoli, nu de la Saruh strămoşul lui Avraam, precum socotesc unii că de la dînsul este aceea, pentru că el n-a scornit idoli, ci pe cei mai înainte aflaţi i-a primit el şi lucrător lor fu. Iar începătura închinării de idoli s-a făcut de la Nin fiul lui Bel, precum îndată se va arăta. Murind Bel împăratul, care a stăpînit Assiria împreună şi Babilonia (care şi Caldeea se numea) a luat după dînsul Nin fiul lui împărăţia. Acela jelind şi întristîndu-se după tatăl său, i-a făcut chipul aceluia cioplit, sau idol, care era la toate asemenea tatălui său, la faţă şi la mărimea trupului şi l-a pus în mijlocul cetăţii pe un stîlp întru pomenirea tatălui său, care vrînd ca şi după moarte să fie cinstit de popor, a dat o lege ca aceasta: Că de ar alerga cineva din cei vinovaţi şi vrednici de pedeapsă la stîlpul şi idolul acela, şi de s-ar închina aceluia, acela de vină iertat şi de pedeapsă slobod să fie (ÎNCHINAREA LA IDOLI). Deci oamenii cei ce aveau trebuinţă de milă împărătească, au început a alerga şi a se închina acelui idol, tatălui lui, văzînd că place aceea împăratului. Apoi popoarele celorlalte ţări, urmînd Asirienilor şi Caldeilor, cu aceeaşi asemănare au început a cinsti pe stăpînitorii lor cei mai 167
dinainte şi pe bărbaţii cei slăviţi, stîlpi şi idoli în cinstea şi pomenirea lor punîndu-le. Iar dracii văzînd cinstirea ceea ce de la oameni se făcea neînsufleţiţilor idoli, au început a se sălăşlui îh idolii aceia şi a scoate dintru dînşii glas omenesc şi a grăi spre înşelarea şi pierzarea neamului omenesc, şi dădeau răspunsuri celor ce veneau la dînşii, şi-i întreba pe ei ori de ce, ca şi cum mai înainte le-ar spune de cele ce vor să fie. Iar nebunii oameni, socotind că sînt vii acei idoli, au început a-i cinsti pe ei ca pe Dumnezei şi a crede în ei şi a le aduce lor jertfe cu închinăciune. Şi aşa s-a început şi s-a întărit multa dumnezeire şi închinarea de idoli între oameni. (Iar Amsterlodam Hronograful socoteşte că este pus idolul Bel nu de la Nin, ci de la Semiramida. Pentru că povesteşte că Semiramida fiică era lui Bel, iar Nin ginere, ci mai mulţi zic că Nin era fiul lui Bel şi el a pus idolul în chipul tatălui său). Iar în părţile Egiptului aceasta fiind începătura închinării de idoli s-a adaos şi că un puternic slăvit anume Sirofanis, plîngînd şi tînguindu-se după un fiu al său mort, şi vrînd să aibă răcorire în mîhnirea sa a făcut un idol întru asemănarea fiului şi pe mormîntul mortului l-a pus şi privind la el îşi mîngîia întristarea sa. Iar oamenii cei ce erau sub puterea lui, făcînd plăcerea stăpînului lor, au început a cinsti idolul acela cu jertfe şi cu închinăciune. Aceasta şi Sfîntul loan Gură de Aur în Trimiterea către Efeseni a pomenit-o zicînd: „Un .oarecare om bogat, cu amară tînguire plîngîndu-şi fiul şi nici o mîngîiere de tînguire neavînd aşa îşi mîngîia mîhnirea: A făcut chipul răposatului neînsufleţit şi de-a pururea privind la el i se părea că vede pe mortul viu în chipul acela. Deci nişte oameni linguşitori, cărora pîntecele le este Dumnezeu, slujind chipului aceluia, întru cinstea acelui bogat, au scornit obicei spre slujirea idolilor". Pînă aici Gură de Aur. încă se scrie în Istorii şi aceasta: Că Sirofanis acel puternic din Egipt, văzînd de la oamenii cei supuşi lui, cinstea ce se făcea idolului fiului său, i-a zidit lui o capişte deasupra mormîntului aceleia şi jertfitori a pus ca de-a pururea să slujească în capiştea aceea. Drept aceea şi rînd le-a aşezat lor, ca adică schimbîndu-se să slujească. Iar legea jertfitorilor acelora, dată le era de acest fel, ca cei ce săvîrşeau rîndul slujbei lor să părăsească toate grijile vieţii, nici de femeile lor atingîndu-se, ci în toată înfrînarea să petreacă. Acea lege mai pe urmă şi întru toate pretutindenea a ieşit la cei ce erau popi idoleşti: că se înfrînau de cărnuri şi de vin (afară de cele jertfite, pe care datori erau a le mînca) şi nu numai pe femei, ci nici pe copiii lor nu voiau să-i vadă în vremea rînduiui slujbei 168 lor, nici cu rudeniile lor nu vorbeau. Ci se îndeletniceau de-a pururea (precum Herimon stoicul povesteşte) întru învăţăturile numărării de stele şi vrăjitoriei şi la înţelegerea firilor făpturii celei văzute, însă aceasta s-a pomenit aici pentru aceia, ca cei ce sînt între noi rînduială duhovnicească să socotească: Dacă popii slujitori dracilor păzeau o viaţă înfrînată ca aceea, de îmbuibări şi de beţii înfrînîndu-se, cu obişnuita însoţire neamestecîndu-se pînă la săvîrşirea rîndului lor, pe toate cele dinafară griji părăsindu-le, şi nu în deşertăciuni ci întru învăţăturile lor cele elineşti cheltuindu-şi vremea, - apoi ce fel se cuvine să fie preoţii creştineşti, care Adevăratului Dumnezeu slujesc şi cea fără de sînge Jertfă, pe singur Fiul lui Dumnezeu pentru toată lumea îl aduc? Oare nu-i vor ruşina popii idoleşti pe unii din preoţii creştini ce fac beţii şi petrec în spurcăciuni şi la deşertăciuni fără de măsură se dau, nici nu se îndeletnicesc la învăţătura Sfintelor Cărţi cea de suflet folositoare, nici pe alţii nu-i învaţă, ci cu dobitocească fără de socoteală minte şi cu dobitocească viaţă slujesc, slujbele lor îşi fac? Oare nu se vor osîndi aceştia în cel mai adînc iad şi în cele mai cumplite munci, mai mult decît aceia? Pentru că aceia necunoscînd calea cea adevărată, atîta înfrînare păzeau, iar aceştia cărora calea mîntuirii li s-a descoperit şi cărora li s-a încredinţat ca să povăţuiască la mîntuire pe ceilalţi, fără de înfrînare în patimi şi în beţii petrec. Aceia drăceştii slujbe cu atîta cucernicie luau aminte, iar aceştia la slujba lui Hristos fără de frică înainte stau. O, amar de răzvrătirea şi neîndrr ptarea preoţească! Cum se vor arăta feţei lui Hristos, Căruia nici cu atîta osîrdie nu i-au slujit, precum popii idoleşti au slujit zadarnicilor lor dumnezei. Faptele anilor de la mia a treia şi suta întîi (De la anul 3000, la anul 3100 de la Zidirea lumii) Ragav fiul lui Peleg, nepotul lui Ever, a născut pe Serug, strămoşul lui Avraam, în anul vieţii sale 132. Apoi a născut şi alţi fii şi fete. Povesteşte Gheorghe Chedrinul, că în zilele lui Ragav, oamenii unul asupra altuia cu mîndria înălţîndu-se şi împărăteşti titluri luîndu-şi loruşi, au început a-şi face arme şi războaie unul spre altul a ridica. Şi îndată seminţia lui Canaan a slăbit şi sub jugul robiei s-a rînduit precum Noe strămoşul a proorocit. Pînă aici Chedrinul. Deci se înţelege aceasta, cea mai întîi pentru Assur ce s-a numit Bel, pentru care mai înainte am zis, că după sfîrşitul lui Nimrod, nesuferind seminţia lui Ham, ceea ce împărăţea la 169
răsărit în Babilon, singur a stăpînit Babilonul, nelăsînd mai mult pe hamisteni să stăpînească, fiu fiind al lui Sem. Apoi din aceeaşi povestire a lui Chedrin se înţelege şi pentru Nin fiul lui Bel, care al monarhiei Asiriei, în partea de sub cer întîi a fost lărgitor, pentru care de alţi istorici se povesteşte, cum că dorind ca să stăpînească multe ţări, care petreceau în pace, îndestulîndu-se cu ale sale hotare, nici nu erau învăţaţi la războaie, pe aceia supunîndu-i luişi, a lărgit şi a întărit-o pe a sa monarhie. Ci încă îndestulîndu-şi dorirea sa cea iubitoare de stăpînire, a început a se lupta şi asupra ţărilor celor depărtate şi îi fu lui războiul cu Zoroastru împăratul Bacterianului, pe care şi biruindu-l l-a ucis şi împărăţia aceluia o a supus luişi. împărăţia Bactriei era după Asiria de un hotar cu Sciţii Asiei, numindu-se aşa de la rîul ce se cheamă Bactros şi de la cetatea Bactra care deasupra rîului stă, cetate de scaun era a împărăţiei aceleia. Şi erau 1.000 de cetăţi întru acea împărăţie, în care o nemilostivă neomenie se făcea asupra celor îmbătrîniţi într-acest chip: Cînd îmbătrînea tatăl sau maica şi cum începeau a slăbi, feciorii pe ai lor părinţi îi da la mîncarea cîinilor, pe care cîini într-adins spre aceea îi păzeau cu cinste şi se chemau cîinii aceia îngropători, că îngropau în pîntecele lor pe omeneştile trupuri. Vai de nemulţumirea acelor fii către părinţi pentru naştere şi creştere şi părintească dragoste, să le răsplătească cu acest fel de tiranie! O, vai de orbiciunea şi de rătăcirea limbilor celor înşelate de draci, ce fel de lucru nedumnezeiesc şi socoteau loruşi întru bună credinţă! Ci precum se socoteşte, cu dreaptă Judecata lui Dumnezeu se slobozeau aceia spre oamenii aceia ce se dădeau de către feciorii lor la mîncarea cîinilor, fiindcă aceia nu-şi cruţau pe pruncii lor cei mici, ci demonului la jertfă îi aduceau pe ei. La care lucru mai pe urmă şi israilitenii se învăţaseră de la pagîni precum se scrie în Psalmi: „Au jertfit pe fiii şi pe fetele lor dracilor şi au vărsat sînge nevinovat, sîngele fiilor lor şi al fetelor lor" (Psalm 105, 36-37). Drept aceea şi ei mai pe urmă de feciorii lor cei rămaşi necruţaţi erau, ci la jertfa cîinilor îi aduceau şi luau cea vrednică răsplătire a lucrurilor lor ca şi cum grăindu-le lor dreapta Judecată a lui Dumnezeu: Ceea ce aţi făcut fiilor voştri, aceea şi singuri o primiţi de la feciorii voştri. Voi aţi jertfit pe fiii voştri la draci, iar fiii să vă jertfească pe voi la cîini. Iar pentru Zoroastru acela se povesteşte, că atunci cînd s-a născut a rîs şi era aceea de mirare oamenilor, fiindcă obicei este tuturor pruncilor celor ce se nasc în lumea aceasta să plîngă, iar el n-a plîns, ci s-a veselit, şi rîdea bucurîndu-se. Iar în vîrstă venind, era foarte isteţ la minte, căruia îi zic că este al 170
înţelepciunii numărului de stele şi al vrăjitoriei, cel întîi sub potop aflător şi doftor iscusit, care şi cărţi multe de învăţătura sa a scris, pe care toate, Nin, ucigîndu-l pe el le-a ars. Iar prin acel Zoroastru s-a închipuit arătat schimbarea vieţii noastre şi nestatornicia sorţii omeneşti, pentru că rîzînd s-a născut, iar plîngînd a murit. Cu veselie în lume a intrat, cu tînguire a ieşit din lume. Lacrimi n-a vărsat la naşterea sa, sînge a vărsat la sfîrşitul său. Şi cel ce în toate zilele vieţii sale cu bunăstare în slavă împărătească îşi petrecea, la urmă de toate lipsindu-se şi în mîinile potrivnicului căzînd, moarte nemilostivă a dobîndit. Deci ce folos i-a fost lui din bucuroasa naştere, cînd şi-a sfîrşit viaţa sa cu amară moarte, ucis de vrăjmaşul său? De acest fel este în lumea aceasta viaţa noastră, de acest fel sînt norocirile şi veseliile noastre, cu bucurie începem, cu mîhnire sfîrşim, puţin ne bucurăm de ceva şi îndată în plîns ne schimbăm. Că vine de la vreo mîhnire neaşteptată şi scoate bucuria din inimile noastre, iar mai ales aceea se face în vremea sfîrşitului morţii, cînd toate cele de bucurie se sfîrşesc, iar cele de scîrbă şi de mîhnire se încep, omului celui ce în bune zile şi în dulceţile păcatelor şi-a cheltuit viaţa sa. La fel este viaţa noastră cu apele pîraielor, care dulci sînt la gust, dar curg neîncetat la amărăciunea mării şi cînd intră în mare, îndată îşi pierd dulceaţa lor şi se fac amare ca şi apele mării. Aşa zilele noastre dulci a fi ni se par nouă, căci căutăm în viaţa aceasta feluri de dulceţuri, pe unele în bogăţiile cele degrab pieritoare, pe altele în slava deşartă cea lumească, iar pe altele în trupeştile odihne şi în dulceţile păcatelor, şi cu toate acelea, ziua şi noaptea alergăm şi ne apropiem la amară mare, la ceasul morţii. Şi cînd intrăm în marea aceea, îndată de amărăciune ne umplem şi le uităm pe toate dulceţile, nu foloseşte nimic trecuta dulceaţă sosind vremea cea amară, pentru că nu îndulcesc cele trecute pe cele de faţă. O, cît de multe rîuri curg în mare, iar marea nu-şi îndulceşte firea sa cea amară, iar mai ales şi pe apele rîurilor cele dulci întru a sa amărăciune le preface! O, cît de multe dulceţi sînt în lumea aceasta, pe acelea toate de le-ai aduna într-una şi la ceasul cel amar al morţii de le-ai aduce, însă nici o cirtă sau un minut pe acea amară vreme nu poţi s-o îndulceşti, ci mai multă amărăciune îi adaugă. De vreme ce toate cele dulci de acum, în prea cumplită amărăciune se prefac atunci. Şi pe cît aici cineva s-ar îndulci mai mult de cele vremelnice, pe atîta mai mult acolo se va amărî, după acel ceresc glas ce a zis, pentru cea dezmierdată a Babilonului: „Pe cît s-a mărit pe sine şi a fost în desfătări, tot pe atîta daţi-i chin şi plîngere" (Apoc. 18, 7). 171
Fericit este cel ce în viaţa cea de acum nu rîde, ci plînge, nu se veseleşte de cele vremelnice, ci se tînguieşte de păcate. Nu dulceţi deşarte caută, ci amărăciunea morţii, a Judecăţii şi a gheenei în minte o poartă şi se îngrijeşte cum să placă lui Dumnezeu şi să se învrednicească veşnicei îndulciri întru bucuria Domnului său. Iar să se ştie, că mai pe urmă şi altul numărător de stele cu acelaşi nume a fost Zoroastru, în Persia trăitor, pentru care se povesteşte că înainte a spus pentru sfîrşitul său ce avea să-i fie lui de la fulger. Şi a poruncit ca în Persia să se păzească oasele lui cu cinste, făgăduindu-le că împărăţia Persiei pînă atunci nerisipită va fi, pînă cînd oasele lui de dînşii se vor cinsti. Deci cea dintîi proorocie a lui, adică pentru sfîrşitul lui, s-a împlinit, că de fulger arzîndu-se a pierit, iar cea pentru împărăţia Persiei a minţit, pentru că mai pe urmă multe risipiri i s-au făcut ei. Faptele anilor de la mia a treia şi suta a doua (De la anul 3100 la anul 3200 de la Zidirea lumii) Sarug a născut pe Nahor, în anul vieţii sale 130 (Istoria Bisericii). Apoi a născut şi alţi fii şi fete. Iar petrecerea lui Sarug a fost (după spunerea lui Chedrin) în pămîntul Caldeilor, în cetatea ce se cheamă Ur. Acea numire „Ur" se înţelege „foc", de vreme ce locuitorii aceleia închinători de idoli fiind, aveau focul în loc de dumnezeu şi nestins îl păzeau pe acela, drept aceea şi cetatea lor „foc" s-a numit. încă socotesc unii pentru Sarug, cum el întîi a scornit idolii fy de la dînsul s-a început închinarea la idoli, dar nu este aşa, (Conf. Epifanie, Seida, Dorotei Amonemvasis). Pentru că nu s-a început aceea de la Nin împăratul Asiriei, precum mai înainte s-a zis. Iar Sarug întîi el de acest fel în neamul strămoşilor lui Hristos era, care pe idolii cei scorniţi de păgîni i-a primit şi se deprinsese a-i face pe ei şi a-i vinde; şi erau aceia lucrul mîinilor lui, din care se hrănea cu casa sa. Iar făcînd idoli de vînzare şi a-i cinsti pe ei se părea, ca şi păgînii, şi i-a vătămat cu acea necurăţie şi pe casnicii săi, că la acelaşi lucru de mîini l-a învăţat pe fiul său Nahor, iar Nahor după aceea i-a învăţat pe fiul său Tarah, tatăl lui Avraam. ' Precum Caldeii îşi aveau loruşi focul în loc de Dumnezeu, aşa egiptenii apa şi-o făceau Dumnezeu şi o cinsteau pe aceea, în idolul ce se chema Canopos, în al căruia nume şi cetatea Canop în pămîntul Egiptului se zidise, la gura Nilului ce intra în mare. Iar cînd Egiptul a fost supus (în zilele Semiramidei) la 172
Asirieni, care-s şi caldei, ceartă era între popii caldei şi între cei egipteni pentru dumnezeii lor. Pentru că haldeii pe al lor dumnezeu focul, mai sus şi mai tare decît toţi dumnezeii îl ziceau că este, fiindcă focul nu numai pe cei de lemn dumnezei îi arde, ci şi pe cei de piatră cu puterea sa îi sfarmă şi pe cei de aramă şi de argint şi de aur îi topeşte. Deci egiptenii au făcut un vas mare întru asemănarea idolului Canop şi prin tot trupul aceluia au sfredelit găuri mici şi dese şi le-au astupat pe ele cu ceară şi cu smoală şi l-au umplut de apă. Apoi cînd caldeii vrînd să arate spre idolul Canop, puterea dumnezeului focului aceluia ce pe toate le mistuieşte, au aprins foc împrejurul acelui idol, ca să-l ardă pe el. îndată ceara cu smoala topindu-se, a ieşit apa din idol ca o ploaie împrejur şi a stins focul. Atunci egiptenii au dănţuit, chiuind şi strigînd: „Al nostru dumnezeu mai tare este decît al vostru dumnezeu, că l-a biruit pe al vostru". Şi se înfruntară caldeii. în vremile cele mai de demult, la oamenii cei nebuni erau idolii cei nesimţitori în loc de dumnezei, iar la noi păcătoşii acum păcătoasele noastre patimi, ca nişte dumnezei sînt (învăţătură năravnică). Acei de demult oameni întru neştiinţă păcătuiau cu închinarea idolilor, pentru că Lumina dreptăţii nu le răsărise lor, iar noi luminaţi fiind cu Lumina sfintei Credinţe, întru cunoştinţă greşim, obişnuitelor noastre patimi, ca unor dumnezei plăcîndu-le. Aceia şi nevrînd se închinau idolilor, poruncindu-li-se şi silindu-se de împăraţi şi de muncitori, iar noi de nimeni silindu-ne, ci de bunăvoia noastră, ca robii slujim poftelor păcatelor, pentru că tot cel ce face păcatul (zice Hristos în Evanghelie) rob este păcatului (loan 8, 34). O, amar de năravul nostru cel rău, prin care cu cei vechi închinători de idoli ne asemănăm şi la fel cu dînşii munci, iar mai ales şi mai cumplite dobîndim! Căci întru ştiinţă şi de voie a greşi şi mai amar este decît întru neştiinţă şi fără de voie. Iar cum că păcătoasele noastre patimi sînt întru noi ca nişte idoli îndumnezeite, arătat se adevereşte din cuvintele Sfîntului Apostol Pavel, care zice: „Mulţi umblă, de care de multe ori v-am spus vouă, iar acum şi plîngînd vă spun, ca nişte duşmani ai Crucii lui Hristos, al cărora sfîrşitul le este pierzarea, al cărora dumnezeu le este pîntecele" (Filip. 3, 18). Şi iarăşi zice: „Unii ca aceia Domnului nostru Iisus Hristos nu slujesc, ci pîntecelui lor" (Rom. 16, 18). Iar noi să luam aminte, pentru ce pîntecele nostru ne este dumnezeu? Pentru aceea că-i plăcem lui ca lui Dumnezeu, iar încă mai mult decît lui Dumnezeu. Pentru că nu atîta slujim lui lisus Hristos cu postirea, cu omorîrea şi cu înfrînarea, pe cît îi slujim pîntecelui nostru cu îmbuibarea, cu beţia, şi cu . 173' desfătările cele iubitoare de dulceţi. La fel şi pentru celelalte păcătoase patimi putem înţelege, că dacă ne robim de dînsele, dumnezei, ne sînt nouă acelea. Care lucru îl arată fericitul leronim, aducînd acele cuvinte din dumnezeiasca Lege: Să nu-ţi fie ţie Dumnezeu nou şi zicînd: „Căruia pîntecele îi este Dumnezeu, aceluia îi este dumnezeu nou şi pe cîte patimi şi pe cîte păcate le avem, pe atîţia dumnezei noi îi avem. M-am mîniat, mînia îmi este dumnezeu; am căutat spre femeie şi am poftit-o pe ea, pofta aceea îmi este dumnezeu. Că fiecăruia ceea ce pofteşte cineva şi cui îi slujeşte, acela îi este Dumnezeu". Pînă aici leronim. Deci este întru noi îmbuibarea pîntecelui şi beţia, ca idolul Bacus, mînia ca Marte, necurăţia ca neruşinoasa Venera, iubirea de aur ca idolul cel de aur al lui Nabucodonosor. Apoi noi cei ce slujim acelora, sîntem ca închinătorii de idoli. Bine o lămureşte pe aceasta a noastră, cu rău nărav închinare de idoli, Sfîntul Gură de Aur la Trimiterea către Romani cap. 3, zicînd: „Să nu-mi zici mie aceasta: că nu te închini idolului celui de aur, ci aceea să-mi arăţi că pe acestea nu le faci, pe care aurul le porunceşte. Căci în multe feluri sînt slujirile la idoli (chipurile lor), unul pe mamona îl socoteşte că-i este domn luişi, iar altul pîntecele îşi are în loc de Dumnezeu şi altul altă poftă rea cumplită. Şi măcar deşi nu le junghie lor boi, precum le junghiau grecii, ci mult mai cumplit faci junghiindu-ţi pe al tău suflet. Nu-ţi pleci genunchii, nici te închini idolilor, ci cu mult mai multă ascultare le faci toate cele ce-ţi poruncesc şi pîntecele şi aurul şi ale poftelor tiranii. Fiindcă şi grecii pentru acestea sînt urîţi, că pe patimile noastre le făcură dumnezei: Pe poftă - Afrodita (sau Venus), pe iuţime Area (sau Marte), iar pe beţie Dionis sau Bacus numind-o. Şi măcar de nu ciopleşti tu idoli precum îi cioplesc aceia, ci cu multă osîrdie sub aceleaşi patimi cazi, pe mădulările iui Hristos făcîndu-le mădulări curvei, şi cu alte fărădelegi pe tine spurcîndu-te". Pînă aici Gură de Aur. |