Prin urmare este cea mai veche carte din lume. Din anul 3500 pînă la lisus Hristos sunt 2008 ani, iar de la li sus Hristos pînă la noi sunt 2005 ani, adunaţi fac 4013 ani de circulaţie
|
|  Yüklə 3.81 Mb.
|
noi nu voim să ne cunoaştem vinovăţia noastră şi să ne pocăim. Pentru acest fel de răzbunare Dumnezeiască şi Abimeiec temîndu-se ca să nu vie asupra împărăţiei lui a zis către Isaac: „De ce ai făcut aceasta? Că erai să aduci asupra noastră mare păcat". Că dacă pentru preacurviile cele făcute în taină vine răzbunarea iui Dumnezeu asupra împărăţiei şi popoarelor, dar ce va fi pentru fărădelegea cea la arătare? Pe toate acestea socotindu-le oamenii cei ce întru însoţire petrec, bine este a asculta de sfătuirea folositoare a lui Solomon: „Fiule, bea apă din vasele tale şi din izvorul fîntînii tale şi nimeni străin să nu se împărtăşească cu tine. Izvorul apei tale să fie al tău şi te veseleşte cu femeia cea din tinereţile tale, cerbul dragostei şi puiul de cerb al darurilor să vorbească cu tine şi să-ţi urmeze ţie şi să fie cu tine în toată vremea. Să nu te biruiască pofta străinei frumuseţi, nici să te vînezi cu ochii tăi" (Pilde 6). „Petrece-ţi viaţa cu femeia ta pe care ai iubit-o în toate zilele tinereţilor tale, că aceasta este partea ta în viaţa ta" (Eccl. 9). Petrecînd Isaac în Gherara şi-a semănat sămînţă în ţarinile cele cumpărate şi secerînd a aflat în anul acela roadă însutită (Fac. 26). Şi i-a fost lui acea roadă cu minune prin Dumnezeiasca binecuvîntare iar nu a ţarinilor gherarilor rodirea, pentru că numai lui unuia i-au rodit ţarinile, dar a Gherarilor a niciunuia. Şi de aici s-a făcut pricină de pizmă. Că văzînd poporul părţii aceleia că i-a binecuvîntat Dumnezeu pe Isaac cu îndestularea pîinii şi cu cirezi de vite, au început a-l zavistui şi împreună rău a-i face lui. Că fîntînile cele ce tatăl său le săpase mai înainte cînd petrecea în Gherara le-au astupat ei cu pămînt. Şi a zis Abimeiec către Isaac: Du-te de la noi, că eşti mai cu putere aici decît noi. Şi s-a dus de acolo Isaac şi s-a aşezat la marginea pămîntului Gherarilor într-o vale, unde erau de mai înainte fîntîni săpate de tatăl său Avraam cînd petrecuse acolo şi după moartea lui le astupase cu pămînt filistenii. Pe aceleaşi fîntîni iarăşi le-a săpat Isaac şi le-a curăţit. Săpînd fîntînile acelea a aflat o fîntînă de apă vie. Şi nici aşa nu avea pace Isaac de zavistnici, că păstorii gherarilor năvălind acolo cu turmele lor se sfădeau cu păstorii lui Isaac, zicînd: A noastră este apa. Şi a numit Isaac numele acelei fîntîni „Strîmbătate", pentru că strîmbătate îi făceau gherarii lui. Şi dînd loc mîniei omeneşti, s-a mutat de acolo şi a săpat altă fîntînă, dar şi pentru aceea a fost ceartă între păstorii gherarilor. Şi a numit numele acelui loc „Vrajbă". Mutîndu-se şi de acolo a săpat a treia fîntînă şi n-a mai fost - 274
ceartă potrivnică şi i-a dat numele de „Lărgime", zicînd: Acum ne-a lărgit pe noi Domnul pe pămînt. După aceasta i s-a arătat lui Dumnezeu la Fîntîna Jurămîntului şi i-a zis: Eu sînt Dumnezeul tătîne-tău Avraam, nu te teme, cu tine sînt şi te voi binecuvînta şi voi înmulţi sămînţa ta pentru Avraam tatăl tău. Deci Isaac după acea vedenie a zidit acolo Altar lui Dumnezeu şi a chemat Numele Domnului cu rugăciune şi cu jertfă şi şi-a pus cortul său acolo. Şi a venit la el Abimelec cu boierii săi pentru împăcare şi l-a ospătat Isaac prieteneşte şi s-a întărit pacea între Isaac şi Abimelec împăratul gherarilor la Fîntîna Jurămîntului lîngă care şi părinţii lor se împăcase. Deci acolo Isaac petrecînd, Isav fiul lui de 40 de ani fiind şi-a luat lui două femei din fiicele cananeilor fără binecuvîntarea părinţilor săi şi întristat a fost Isaac şi Rebecca pentru că nurorile lor erau nu cu bun nărav şi erau necredincioase, ca unele ce erau din credinţa închinătorilor de idoli, şi în rele năravuri născute şi deprinse. Le mîhneau femeile lui Isav pe soacră şi pe socrul lor cu năravurile lor. „A aflat întru acea vreme rod însutit". De mirare este aceasta că în vremea foametei şi în anul nerodirii în pămînt Străin, nu întru al său, ci în pămînt cumpărat şi-a semănat seminţele Isaac, adunînd rod însutit, cînd ţarinile tuturor lucrătorilor de pămînt gherari au adus foarte puţine roade. Deci de unde acele ţarini cumpărate ale lui Isaac au primit atîta putere spre aducerea de roadă? Să luăm aminte Scripturii ceea ce pentru Isaac zice: „A aflat în anul acela rod însutit, rod al orzului şi tot grîul ţarinii, că l-a binecuvîntat pe el Dumnezeu", lată puterea pămîntului celui roditor, Dumnezeiasca binecuvîntare cea spre Isaac, că l-a binecuvîntat Dumnezeu! Deci noi să luăm aminte, cît de bine roditoare este ţarina cea cu Dumnezeiască binecuvîntare. De aici să se înveţe creştinii cei lucrători de pămînt care întru sudoarea feţei îşi mănîncă pîinea lor, ca mai întîi cu toată sîrguinţa să se silească a fi vrednici de Dumnezeiasca binecuvîntare, de voiesc să-şi aibă ţarinile lor bine roditoare. Că obişnuit este pămîntului a face roadă cînd este bun şi bine lucrat şi cu bune seminţe semănat cu rouă şi cu ploaie cerească îndestul adăpat şi cu călduroase raze ale soarelui încălzit şi cu bună prefacerea văzduhurilor păzit, însă cînd Dumnezeiasca binecuvîntare nu va fi, toate acelea puţin ajută. Unde locuia dreptul Isaac în vremea cea de demult în Gherara, le erau tuturor un pămînt, toţi deopotrivă se osteneau în lucrarea pămîntului, în arături, în semănături, fucrîndu-şi fiecare ţarinile sale precum se cuvenea. Tuturor de obşte le era văzduhul, de obşte ploaia şi roua, de obşte soarele cel ce 275
deopotrivă străluceşte asupra celor răi şi asupra celor buni, însă numai ţarinile lui Isaac au adus rod însutit, iar celelalte deşi mai cu vlagă decît ale lui Isaac erau, însă au fost lipsite de roade. Pentru ce? Pentru că cei ce lucrau pe ele nu se învredniciseră Dumnezeieştii binecuvîntări precum se învrednicise Isaac. Pentru aceea şi ţarinile acelea neroditoare s-au făcut, iar a acestuia bineroditoare, că l-a binecuvîntat pe el Dumnezeu. Pentru ce dar pe acesta l-a binecuvîntat Dumnezeu întru ostenelile lui cu pămînteştile roduri, iar pe aceia nu? Pentru aceasta: că el era drept, iar aceia păcătoşi; acesta plăcut lui Dumnezeu, aceia mînietori de Dumnezeu; acesta era credincios rob al Domnului, iar aceia închinători de idoli fiind, erau robi ai dracilor. Acesta era iubit lui Dumnezeu pentru viaţa lui cea îmbunătăţită, iar aceia erau urîţi lui Dumnezeu pentru lucrurile lor cele fărădelege şi spurcate, pentru aceasta Dumnezeu pe acesta ca pe un vrednic l-a binecuvîntat, iar pe aceia ca pe nişte nevrednici i-a lepădat. Rodesc dar ţarinile acestuia, iar ale acelora petrec fără de roadă. Luaţi dar aminte la aceasta, lucrătorilor de pămînt creştini! Voiţi să fiţi binecuvîntaţi în ostenelile voastre şi întru sudoarea feţei voastre? Fiţi drepţi şi lui Dumnezeu plăcuţi, precum Isaac a fost drept şi iui Dumnezeu plăcut şi veţi fi binecuvîntaţi cu rodirea ţarinilor voastre, precum şi acela a fost binecuvîntat. Că binecuvîntarea Dumnezeiască atîta de roditoare ţarină este, întrucît credincioşilor Săi robi şi plăcuţi, uneori şi fără de osteneala cea prin lucrarea pămîntului, jitniţele le umple. Să se pomenească aici un lucru ca acesta din viaţa Cuviosului Teodosie cel Mare, cel ce-şi avea lăcaşul său cu viaţa de obşte în Palestina Ierusalimului, obicei îi era cuviosului a merge la Betleem pentru rugăciune, iar odată voind de osteneală a se odihni, s-a abătut din cale în lăcaşul cuviosului Marcian, iar ei cu dragoste primind pe doritul oaspete, dar nu avea el cu ce să-i ospăteze pe ei că nu era la dînsul în vremea aceea nici pîine, nici grîu. Şi după îndestulată vorbă duhovnicească, cînd era vremea mesei, a poruncit Marcian ucenicilor săi ca fierbînd linte, sa le pună lor înainte. Deci înţelegînd Teodosie atîta a lor sărăcie, a poruncit ucenicilor săi ca pîinile sale cele la drum luate scoţîndu-le din traistă să le pună lor înainte. Iar mîncînd ei a zis cuviosul Marcian către cuviosul Teodosie: „Să nu te superi, părinte, că flămînd ospăţ v-am gătit, nici nu ne ocărî pe noi că nu v-am pus înainte pîine, că sîntem foarte lipsiţi şi grîu nicidecum nu avem". Acestea zicîndu-le ei, minunatuţ Teodosie căutînd la barba lui Marcian a văzut un grăunţ de grîu neştiut de unde căzuse, pe care cu dreapta sa încet şi liniştitor luîndu-l cu faţă / 276 veselă zîmbindu-se a zis: lată grîu, cum dar ziceţi că grîu nu aveţi? Iar fericitul Marcian pe grăunţul din barba sa, cu bucurie l-a primit din mîinile lui Teodosie, ca pe oarecare sămînţă bine roditoare şi a poruncit să-l ducă în hambar crezînd că cu binecuvântarea Sfîntului Teodosie fără de osteneală va aduce rod mult, mai mult decît ţarinile cele lucrate, care a şi fost. Că după ducerea iui Teodosie, a doua zi ucenicii lui voind a deschide uşile hambarului (atîta se umpluse de grîu) încît nici uşile n-au putut să le deschidă. Deci a trimis Marcian către Cuviosul Teodosie vestindu-i lui pentru minunea ce se făcuse, şi-i mulţumea lui pentru înmulţirea grîului. Iar Cuviosul a răspuns: Nu eu, ci tu, părinte, ai înmulţit grîul, pentru că din barba ta s-a luat grăunţul. Iar nouă ni se cuvine a şti cît de bună este ţarina Dumnezeieştii binecuvîntări, cum Dumnezeu îi îndestulează pe plăcuţii Lui cu îndestulată hrană, pe cei ce mai întîi caută Dumnezeiasca împărăţie şi dreptatea Lui. Şi dacă fără de lucrarea pămîntului acea ţarină - a Dumnezeieştii binecuvîntări zic - ştie rod a aduce, cu cît mai vîrtos lucrătorilor de pămînt mai multă roadă le va aduce, fără numai lucrătorii de pămînt mai întîi de se vor sîrgui a plăcea lui Dumnezeu, cu dreaptă şi îmbunătăţită viaţa lor. Au pizmuit asupra lui Isaac filistenii, pentru că l-a binecuvîntat Dumnezeu pe robul Său cu îmbelşugarea pămînteştilor bunătăţi şi s-au pornit cu zavistie lucrătorii părţii aceleia. Că unde i se dau cuiva Dumnezeieştile Daruri, acolo şi zavistia omenească creşte. Şi au început oamenii cei răi ca dreptului întru fîntîni a-i face rău, ca neavînd apă, să-i omoare oamenii lui şi dobitoacele şi să-i izgonească pe ei de la dînşii, ca să nu-i vadă pe ei ochii lor. Nu rabdă ochiul zavistnicului ca să vadă îmbelşugare şi bunăstare celui străin. Sfîntul David zicînd pentru dreptul om aceasta: „Că cornul lui se va înălţa întru slavă" (Psalm 111) îndată aduce: „Păcătosul va vedea şi se va mînia, cu dinţii săi va scrîşni şi se va topi". Cornul slavei şi al bunei norociri împunge ochii zavistnicilor, cărora binele cel străin le este a-i munci, că boleşte cu inima şi se munceşte cînd vede buna norocire a aproapelui. Şi mi se pare mie că Domnul Dumnezeu pe plăcutul său Isaac putînd cu îndestulare în vremea foametei ori şi la care loc a-l hrăni, l-a trimis înadins în pămîntul gherarilor pentru ca pe necuraţii gherari pe care-i muncea atunci cu vremea foametei pentru păcatele lor, încă prin aceasta să-i mai muncească, ca robul Lui să adune îndestulat seceriş pe acelaşi pămînt înaintea ochilor lor a celor zavistnici din care ei cu multă lipsă au secerat. Căci cînd Domnul pe dreptul Său cu toate 277
bunătăţile l-a umplut, atunci acelor oameni păcătoşi le-a făcut munca, că le-a dat lor pricină spre zavistie, ceea ce muncea dinlăuntru inimile lor cu nesaţiul. Şi în Egipt aceeaşi a făcut după aceasta, că bine făcînd poporului Său, îi muncea pe faraoniteni, că aşa se citeşte în Psalmi: „A întors inima lor ca să urască pe poporul Său" (Psalm 104). Prin ce a întors? Oare i-a silit pe ei a fi răi? Sau ia învăţat pe dînşii spre rău? Nicidecum. Că nu voieşte Dumnezeu ca cineva din oameni să fie rău, nici nu povăţuieşte pe cineva spre rău. Cum dar a întors inimile lor ca să urască pe poporul Său? Să citim cuvintele stihului celui mai dinainte: „A înmulţit pe poporul său foarte şi l-a întărit pe el mai mult decît pe vrăjmaşii săi, şi a întors inima lor" şi celelalte, lată arătat se vede că ce şi cum l-a întors, cu facerea de bine, pe care o făcea poporului Său. Prin aceasta a întors inima egiptenilor spre urîciune, nu-i făcea El pe ei a fi în acest fel, care din fireasca lor răutate urau pe poporul lui Dumnezeu, ci pricină dîndu-le lor spre mai mare urîciune, bine făcînd poporului Său, crescîndu-l, înmulţindu-l, întărindu-l. Aşa unul din tîlcuitori luminat pe aceasta o arată: „Nu egiptenilor le făcea rău, ci binele poporului Său prin care răii cu lesnire puteau a se ridica spre zavistie, că darea lui Dumnezeu se grăieşte că a întors inimile lor spre urîciune". Şi văzînd egiptenii pe poporul lui Dumnezeu înmulţindu-se, întărindu-se şi de la Dumnezeul cel înalt binecuvîntîndu-se, se rupea întru inimile lor, se munceau cu zavistia şi din zavistie spre urîciune şi mînie s-au ridicat şi prin greutatea lucrului au început a-i munci pe ei. Că muncă este celor răi cînd văd că este cineva întru cele bune şi sînt bucuroşi ca de viu să-l înghită pe dînsul. Munceau egiptenii pe poporul pe care-l urau, dar nu mai puţin se munceau şi ei înşişi cu zavistia, că pe cît îi smereau pe dînşii, pe atîta se înmulţea şi se întărea foarte repede. Că poporului lui 'Dumnezeu îi era muncă lucrul Egiptului, iar zavistnicilor lor egipteni le era muncă pentru înmulţirea cea multă şi întărirea poporului lui Dumnezeu. Ci dumnezeiescul popor nebiruit a rămas şi cu preaslăvire din Egipt a ieşit, iar egiptenii cu zavistia lor în sfîrşit au pierit, pentru că-l pierde zavistia pe acela în a cărui inimă s-a înmulţit. Că pizma se aseamănă cu molia care din haine se naşte şi aceleaşi haine le mănîncă, că şi aceea mănîncă inima întru care s-a născut. Sfîntul Prooroc Isaia pentru multa milă şi ajutor ce a aflat de la Dumnezeu, înaintea feţei pizmuitorilor săi lăudîndu-se, a adaus a zice către ei: „Toţi voi ca o haină vă veţi învechi şi ca de o molie vă veţi mînca. Că voi prin zavistie vă mîncaţi şi întru sfîrşit aveţi a vă mînca" (Isaia 50). Mică se vede 278
molia, dar haina oricît de frumoasă o strică. Nevăzută este şi zavistia ceea ce în inimă se ascunde, ca şi cum ar fi fost un lucru mic, dar mult vatămă sănătatea şi mîntuirea omului. Vatămă sănătatea, că zavistnicul mîncîndu-se şi rupîndu-se întru cele dinlăuntru ale sale pentru binele aproapelui, slăbeşte cu sănătatea uneori şi întru neputinţă cade din zavistia cea peste măsură. Vatămă mîntuirea: pentru că unul ca acela, de va petrece întru zavistie fără de pocăinţă pînă la sfîrşit, nu poate fi mîntuit, după mărturia Apostolului către Galateni (Gal. 5) carele scriind lucrurile cele rele, adică necurăţia, slujirea de idoli, farmecele, vrajba, mînia, eresul şi celelalte, între care a adaus şi zavistia cu uciderea împreună şi celelalte. „A venit către ei Abimelec din Gherara". Aceasta-i de mirare, că Abimelec împăratul Gherarilor cel ce era cuprins de zavistie cu poporul său, nerăbdînd pe Isaac a petrece în pămîntul său şi a-i vedea îmbogăţit prin Dumnezeiasca binecuvîntare, l-a izgonit pe el zicîndu-i: „Că mai cu putere eşti aici decît noi", acesta mai pe urmă a venit cu boierii săi către Isaac, lîngă Fîntîna Jurămîntului petrecînd, să caute împăcare şi dragostea aproapelui zicînd: „Să facem jurămînt între noi şi între tine, şi aşezămînt între noi şi tine, ca să nu ne faci nouă rău". Cu adevărat de mirare este, că fără de război şi fără de arme dreptul pe învrăjbitorii săi zavistnici i-a înfricoşat, i-a biruit şi întru supunere luişi i-a adus, întru a căuta ei pace şi milă de la dînsul, ca să nu le facă lor vreun rău. Iar noi să vedem cu ce a biruit acel drept pe zavistnicii săi şi asupritorii săi? Cînd vom lua seama petrecerii lui Isaac ceea ce a fost în Gherara, vedem că gherarii ce-l urau pe dînsul i-au astupat fîntînile lui cu pămînt şi-l alungau pe acela de ia dînşii, iar ei nimic zicîndu-le s-a dus din cetatea lor. Şi nu este de mirare aceasta că fiind străin în cetate străină nu-i era lui cu putinţă a le grăi lor împotrivă. Iar aşezîndu-se el mai departe în marginea pămîntului lor într-o vale, unde au fost fîntînile tatălui său Avraam şi după moarte de filisteni astupate, acolo săpînd el o fîntînă a tatălui său şi curăţind-o şi apă vie întru ea afiînd, iarăşi păstorii gherarilor au început a-l asupri, că se certau cu păstorii lui zicînd: „A noastră este apa". Putea acolo Isaac să se împotrivească lor, fiindcă nu mai erau aproape gherarii şi fîntîna era a tătîne-său, însă nimic lor împotrivă nu le-a grăit, s-a dus de acolo dînd ioc mîniei lor, la alt loc mai departe şi o fîntînă a tatălui său ce era mai departe astupată destupînd-o şi curăţind-o şi apă bună afiînd, a început a petrece lîngă ea. Dar şi acolo au năvălit asupra lui zavistnicii păstori ai Gherarei asuprindu-l şi de ia fintînă izgonindu-l. Putea dar acolo Isaac nu numai cu cuvîntul, ci şi cu război a li 279
se împotrivi lor şi a-şi răzbuna strîmbătatea sa, ca unul ce avea feciori de casă mulţi, din care unii din aceia erau vii, care cu tatăl său Avraam au fost asupra împăratului Chedarlaomer ca să-l scoată pe Lot din robie. Şi nu cu neputinţă îi era lui Isaac, celui de Dumnezeu binecuvîntat, cu feciori de casă înmulţit a nu bate tot pămîntul gherarilor care nu era mare. însă nimic de aceasta făcînd, drept fiind şi blînd şi răbdător şi fără de răutate, că nu numai pe cineva n-a strîmbătăţit, ci şi cu nimic cu ceva n-a voit a mînia, lăsînd mai vîrtos şi pe al său, s-a sălăşuit şi de acolo mai departe. Atunci Abimelec cel ce era împărat unei cetăţi a gherarilor venind către dînsul cerea pace. Iar nouă de aici arătat ne este a vedea cu ce Sfîntul Isaac a biruit pe ai săi învrăjbitori? Cu blîndeţe, cu răbdare şi cu nerăutate, că acelea răbdîndu-le, blîndeţea lui şi nerăutatea au înfricoşat pe împăratul gherarilor şi pe supuşii lui şi s-au spăimîntat, ca nu cumva bărbatul cel puternic şi întru norodul său împuternicit, avînd luişi ajutor pe Dumnezeul său, se va scuia spre răsplătire şi va ridica asupra lor război şi ceea ce Isaac nici în gîndul său nu avea, ei de aceea se cutremurau şi pentru aceea cu supunere a venit către el. O, puterea biîndeţei şi a răbdării şi a nerăutaţii celui drept! Că blîndeţea cu nerăutatea şi cu răbdarea, fără de mînie înfricoşează, fără de armă biruieşte, fără de într-armare goneşte pe ai săi pizmaşi. Care întru Apocalips se arată întru acel Miel, pe care Sfîntul loan Evanghelistul răpit fiind cu Duhul l-a văzut. Că a văzut Scaunul cei Dumnezeiesc şi pe Dumnezeu Cel ce întru negrăită slavă şedea pe el, în a cărui dreaptă era o Carte a neştiutelor lui Dumnezeu Taine, pecetluită cu şapte peceţi şi îngerul Puterii propovăduia cu glas mare zicînd: „Cine este vrednic a deschide Cartea şi a dezlega Peceţile ei? Şi nimeni nu se afla nici în cer nici pe pămînt" (Apoc. 5). Şi a început Sfîntul loan a plînge: „Eu - zice - am plîns mult". Pentru ce? Pentru că nimeni nu s-a aflat vrednic a deschide şi a citi cartea, nici a căuta spre ea. Unul dar din bătrînii cei ce stăteau împrejurul Scaunului lui Dumnezeu, mîngîind pe loan cel ce plîngea, îi zice: „Nu plînge că iată a biruit Leul, cel ce este din seminţia lui iuda, din rădăcina lui David, acela este vrednic a deschide Cartea aceea şi a dezlega peceţile ei". Auzind noi cuvîntul acela: „lată Leul" să întoarcem către Dînsul ochii noştri cei de gînd şi să vedem ce fel de Leu este acela? Şi iată vedem (deşi nu cu atîta luminat şi străbătător ochi al minţii precum acela) între scaun şi între patru vieţuitoare şi între bătrîni stînd, ca şi cum ar fi junghiat; Acela venind a primit Cartea din Dreapta Celui ce şedea pe Scaun şi îndată cele patru vieţuitoare şi 24 de bătrîni au căzut înaintea 280
Mielului, închinîndu-se Lui şi au cîntat cîntare nouă zicînd: „Vrednic eşti a primi Cartea şi a deschide peceţile ei, pentru că Te-ai junghiat şi ne-ai răscumpărat pe noi Domnului prin Sîngele Tău". Lăsînd dar noi a cerceta (ca să nu se lungească cuvîntu!) pentru Carte şi peceţi, numai pentru Mielul acela să luăm aminte. De mirare este ceea ce s-a zis: „lată Leul? ci am văzut nu Leu, ci Miel, nume de Leu iar chip de Miel. Şi iarăşi: Chip al Mielului şi putere a Leului, „lată a biruit Leul". Şi nu este de mirare că Leul biruieşte pe cineva pentru că el este împărat al fiarelor, puternic, groaznic, răpind şi răcnind, şi nu numai fiarelor ci şi oamenilor înfricoşat. Dar întru miel care-i puterea, care-i spaima, pe cine răpeşte şi ce fel este a lui răcnet şi cine se teme de el? Cum dar şi pe cine poate el birui? Ci ca mai luminat să putem înţelege puterea şi vitejia Mielului să mergem cu Sfîntul loan Evanghelistul la nisipul mării şi să vedem lupta lui, cu ce fel de vrăjmaşi şi cum se luptă. „Şi am stat pe nisipul mării şi am văzut o fiară ieşind din mare şapte capete şi zece coarne. Am văzut pe altă fiară ieşind din pămînt avînd două coarne. Pe altă fiară înfricoşată întru adînc" (Apoc. 13,18). Acestea toate s-au adunat spre război. Să vedem dar împotriva cui voiesc a ridica acestea război? Să-I auzim pe înger grăind către loan: „Aceştia cu Mielul lui Dumnezeu voiesc a face război". Iarăşi de mirare! Acest fel şi atîta de înfricoşate fiare asupra unui miel se într-armează. Oare pe un miel cît de mică fiară nu-l poate birui? Pentru că un lup pe 1000 de oi le goneşte, iar în Apocalipsă împotrivă se scrie, că asupra unui miel atîtea fiare s-au adunat. Ce dar, oare le va birui pe ele Mielul? Spune îngerul că cu totul le va birui, zicînd aşa: „Mielul le va birui pe ele, că este Domn ai domnilor şi împărat al împăraţilor" (Apoc. 16). Şi cum le-a biruit pe acele fiare Mielul? Spune loan că de vii le-a aruncat în Rîul cel de foc. Să luăm aminte aici arătării puterii pe care o are răbdătoarea şi fără de răutatea blîndeţe, că chipul Mielului poartă blîndeţea, dar puterea leului. Cine este vrednic a lua Cartea cea cu peceţi a Tainelor Dumnezeieştilor Daruri? Linişorul Miel. Cine este vrednic de Puterile cereşti a fi lăudat şi închinat? Neînrăutăţitul Miel. Cine este puternic ca pe fiarele cele înfricoşate şi cumplite ce ieşeau din mare, din pămînt, din adînc a le birui? Mielul cel blînd. „Mielul le va birui pe ele". Cine domneşte pe cele de sus şi pe cele de jos? Răbdătorul şi junghiatul Miel, Cel ce este Domn al domnilor şi împărat al împăraţilor. Mielul ce în Apocalips de loan este văzut este arătare a liniştitei blîndeţi, împreună şi a nebiruitei Puteri a însuşi Mielului lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii, a lui 281 Hristos Mîntuitorul nostru, Cel ce în Patima Sa cea de bunăvoie: „Ca o Oaie spre junghiere S-a adus şi ca un Miel fără de glas era înaintea celui ce îl tunde pe el" (Isaia 53), Care ocărît fiind împotrivă nu ocăra, pătimind nu îngrozea" (1 Petru 2). Cea fără de răutate şi îndelungă-răbdătoarea blîndeţea Acestuia, ce fel de bine n-a făcut şi de care vrednicii nu s-a învrednicit, iar puterea, blîndeţea Lui, pe care fiară cumplită nu le-a biruit? Fiecare în Dumnezeiasca Scriptură să vadă şi să judece, far nouă de aici luminat ne este a vedea, că blîndeţea Mielului împreună cu răbdarea şi cu nerăutatea pe toate cele potrivnice le biruieşte, ca cel ce voieşte pe vrăjmaşii săi fără de război a-i înfrînge, fără de arme a-i birui, fără de osteneală a-i îmblînzi şi luişi a-i supune să fie blînd, răbdător, liniştit, fără de răutate ca un miel, atunci îi va înfrînge, îi va birui, îi va îmblînzi şi-i va supune. Bine ne învaţă întru aceasta Sfîntul loan Gură de Aur la Matei cuvîntul 53: „Pînă cînd vom fi oi, vom birui, deşi nenumăraţi lupi ne vor înconjura pe noi, îi vom birui, şi nu numai îi vom birui, ci şi prea îi vom birui. De vom fi oi, vom birui, nu cu a noastră putere ci cu cea Dumnezeiască, ceea ce prin ajutorul său ne păzeşte, fiindcă precum păstorul paşte pe oi, aşa ne păstoreşte Dumnezeu şi ne apără pe noi, ca să nu ne vatăme pe noi vrăjmaşii noştri cei cu năravul de lupi. Dar dimpotrivă, de nu vom fi oi, ci vrăjmaşilor celor ce se împotrivesc nouă ne vom ridica cu mînie şi cu răutate ne vom scula asupra lor cu răzbunare, răsplătind rău pentru rău şi ocară pentru ocară, atunci şi noi înşine ne vom face lupi pierzînd blîndeţea cea fără de răutate a oii şi de aici nu mai putem birui pe vrăjmaşii noştri, pentru că se ia de la noi ajutorul şi paza Păstorului nostru Dumnezeu; care numai Oilor celor blînde le este Păstor, iar nu lupilor. De vom fi lupi vom fi biruiţi de cei ce vrăjmăşuiesc asupra noastră, că se va depărta de la noi ajutorul Păstorului Cela ce nu pe lupi ci pe oi le păstoreşte şi ne lasă celor ce împotrivă ne vrăjmăşuiesc pe noi şi se duce". Pînă aici Gură de Aur. |