Prin urmare este cea mai veche carte din lume. Din anul 3500 pînă la lisus Hristos sunt 2008 ani, iar de la li sus Hristos pînă la noi sunt 2005 ani, adunaţi fac 4013 ani de circulaţie
|
|  Yüklə 3.81 Mb.
|
Să luăm aminte dar şi la aceasta: Că lacob atunci spre pămînteasca binecuvîntare a fost chemat, ca să i se înmulţească fiii lui, ca să fie numit şi bogat, ca să se proslăvească pe pămînt cu multe neamuri ce aveau să iasă dintr-însul şi această pămînteasca binecuvîntare a început-o din viaţa cea aspră, spre înmulţirea sa a mers singur, spre îmbogăţire a călătorit sărac, spre proslăvire s-a dus smerit şi nu cu aşternut moale, nu cu vison scump acoperit, ci piatră aspră luişi spre înoptarea călătoriei a avut. Cu cît dar mai vîrtos celui ce aleargă spre Slavă şi bogăţie, Veşnica împărăţie Cerească, cu care are să binecuvinteze Hristos Domnul pe aleşii Săi în ziua Judecăţii, zicînd către dînşii: „Veniţi binecuvîntaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă" (Matei 25). Spre aceasta se cuvine a avea calea strimtă şi scîrbicioasă, de voim a afla cele dorite, că nu este cu putinţă ca şi aici cu cele vremelnice dulceţi ale lumii acesteia cu îndestulare şi desfătare a vieţui şi acolo cu veşnicele bunătăţi a se îndulci. Că nu vor putea trece din dulceaţa pămînteasca către cea Cerească, din plăcerea trupească către acea odihnă, de la iubirea de bogăţii şi de lăcomie către acele bogăţii pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe EL îngustă este calea şi strimtă uşa care duce întru împărăţia Cerului, aşternut de pietre, pietroasă vieţuire, zic aspră petrecere să aibă acela, care voieşte a se odihni cu aceia de care grăieşte Psalmistul: „Lăuda-se-vor cuvioşii întru slavă şi se vor bucura întru aşternuturile lor" (Psalm 149). Că nu se dau în alt chip acele bunătăţi, de nu aşa aspră vieţuire pe pămînt va fi ceea ce este pricinuitoare cereştii odihne. Pentru poporul evreu care a intrat în pămîntul făgăduinţei a lui Canaan (ce este şi Palestina) grăieşte Scriptura: „A supt miere din piatră şi untdelemn din piatra cea vîrtoasă" (Deut. 32). Aceste cuvinte după cum sînt scrise au acest fel de tîlcuire: Pămîntul 300
făgăduinţei atîta era de îmbelşugat de miere, încît şi în crăpăturile pietrelor albinele pe roiul lor îl înmulţeau si aceasta este aceea pe care Scriptura o zice: „A supt miere din piatră". Iar de copacii de măslin atîta era acea parte de roditoare încît şi în locurile cele pietroase erau mulţime de saduri prea alese şi frumoase. Şi aceasta este aceea ce se zice: „Au supt untdelemn din piatra cea vîrtoasă". Iar noi acea tîlcuire pentru pămîntul făgăduinţei celor ce o tîlcuiesc duhovniceşte, aşa s-o înţelegem a fi împărăţia Cerului miere şi untdelemn, pentru veşnicele bunătăţi ce sînt acolo căci cu rîuri de dulceţi se îndulcesc acolo şi sfinţii se aseamănă măslinilor. „Că eu ca un măslin roditor sînt în casa Domnului" (Psalm 51). Iar piatra cea vîrtoasă - viaţa cea aspră aici. Din piatra cea vîrtoasă israeliţilor le curge miere şi untdelemn, iar creştinilor din cea înaltă şi aspră vieţuire le izvorăşte aflarea celor veşnice şi Cereşti bunătăţi. Oare nu din pietrele cele aspre Sfîntului întîiului Mucenic Ştefan i-a izvorît dulceaţa cea cerească, prin arătarea cea către dînsu! a însuşi Prea Dulcelui lisus? „Văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu". Cînd vedea? întru acea vreme cînd se gătise uciderea cu pietre (Fapte 7). Bine aseamănă Scriptura omului înţelept pe cel ce-şi găteşte casa sa pe piatră, că numai acela este vrednic a intra cu fecioarele cele înţelepte întru cămara Mirelui Cerului. Că cel ce pe casa mîntuirii sale pe viaţa cea aspră a pietrei celei tari a înaltei vieţi se sîrguieşte a-şi zidi, aspru se arată trupului său şi neplecat împotriva poftelor păcatului se face. „Şi-a pus căpătîi luişi". Acea piatră pe care s-a odihnit lacob, mi se pare a fi închipuire a lui Hristos Dumnezeului nostru, Cei ce grăieşte: „Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi şi Eu vă voi odihni pe voi" (Matei 11). Că el este căpătîi iubitorilor de osteneală, întru care nu numai în viaţa ceea ce va să fie se vor odihni toţi cei ce se ostenesc aici pentru Dînsul, ci şi întru această viaţă de aici cu dulceaţă se odihnesc aceia, care pe Dumnezeiasca Dragoste o au întru inimile lor, că socotesc viaţa aceasta ca o străinătate, către Patria cea de sus cu nelenevire aleargă sudorile lor vărsîndu-şi şi ostenelile cele peste zi şi peste noapte, cu nelenevire ridicîndu-le. Pentru că fiecare din aceştia numai de-şi va înălţa mintea sa către iubitul său Stăpîn, pentru a Cărui dragoste se osteneşte, îndată uşoară i se face lui toată osteneala şi nu-i este cu greu iubitorului lui Hristos orice fel de mare osteneală pentru dragostea' Lui şi pentru slava Numelui cel Sfînt al Lui a o face. Pomeneşte Sfîntul Apostol Pavel de ale sale osteneli, zicînd: „întru osteneli şi nevoinţe, în privegheri de multe ori în foame şi în sete. în 301 posturi adeseori, în frig şi în golătate pentru dragostea Lui, întru năpădiri ceie din toate zilele şi îngrijirea de toate bisericile (II Cor. 11). Cu adevărat mari erau ostenelile Apostolilor şi nu numai ostenelile, ci şi primejdii, bătăi, temniţe, moartea cea din toate zilele „întru osteneli de multe ori, întru bătăi peste măsură, în temniţă peste măsură, în morţi de multe ori". Pe care socotindu-ie loan Gură de Aur grăieşte: „Primejdiile ostenelilor şi a ostenelilor primejdii primeau dese şi adeseori şi nici cît de puţin nu-i lasă a se răsufla". Pînă aici loan Gură de Aur. Ce dar, oare nu s-a ostenit Apostolul? Oare a slăbit întru atîtea grele şi mult primejdioase osteneli? Nicidecum. Că grăieşte: „Cine este neputincios, iar eu să nu fiu neputincios". Cine i le uşura atît de mari şi de greu de purtat osteneli? Nu altceva fărâ numai Dragostea cea către Hristos Domnul, de la care nimic nu putea a-l despărţi: nici scîrba, nici strîmtorarea, nici prigoana, nici foamea, nici golătatea, nici primejdia, nici sabia. Că toate aceste sarcini grele îi erau lui uşoare pentru dragostea lui Hristos, după cum grăieşte: „întru toate acestea prea biruim, pentru Cel ce ne-a iubit pe noi" (Rom. 8). O, cît de multe osteneli ridică cuvioşii Părinţi, rătăcind prin pustii şi prin munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pămîntului, iuptîndu-se ziua şi noaptea cu nevăzuţii vrăjmaşi şi răstignindu-se împotriva patimilor şi a poftelor! însă toate aceste osteneli nu le erau lor grele pentru că aveau mîngîiere pe dragostea cea Dumnezeiască a lui Hristos, pentru care toate li se arătau lor uşoare, după cuvîntul lui Hristos Cel ce ne-a iubit pe noi: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară" (Matei 11). Dar ce vom zice pentru Sfinţii Mucenici? Cît de mari osteneli au purtat, luînd asupra lor legături, munci, bătăi, şi multe feluri de morţi. Oare unele ca acestea nu-i sînt grele neputinciosului nostru trup? însă lor le erau uşoare şi de bucurie, fiindcă toată mintea lor era întru Hristos Domnul, ca pe căpătîi odihnindu- se, şi inima lor se îndulcea de dragostea Lui cea Dumnezeiască, încă şi acum orişicine din adevăraţii robi ai lui lisus Hristos, de se osteneşte întru ceva şi în ostenelile lui, nu pe ale sale, ci pe ale lui Hristos le caută, unul ca aceia numai cît de va gîndi pentru cine se osteneşte, îndată uşoară i se face lui osteneala şi mai mult a se osteni voieşte şi îşi socoteşte luişi pe osteneala sa nu ca pe o osteneală, ci ca pe o odihnă şi răcoreală. Că dacă cei ce se ostenesc pentru sineşi, pentru ale lor oarecare vremelnice dobînzi, au mîngîiere în ostenelile lor pe însăşi nădejdea primirii, acelora pentru care se ostenesc ca să-şi dobîndească cele dorite, cu cît mai vîrtos cei ce se ostenesc pentru Hristos, îl au mîngîiere pe însuşi Hristos că * 302 Acela le este lor nădejde, Acela - Mîngîiere, Acela - Dorire şi Dulceaţă neschimbată şi se ostenesc ca pe Hristos să-L dobîndească şi iubiţi să fie de Dînsul şi de dragostea Aceluia a se îndulci să se învrednicească şi nu se lipsesc de nădejdea lor, fiindcă nădejdea nu ruşinează. Eacob odihnindu-se pe căpătîi de piatră, Scară spre Cer şi îngeri şi pe însuşi Dumnezeu L-a văzut. Aşa şi cel ce se odihneşte cu mintea bine gînditor întru Hristos Domnul, Cel ce este Piatra cea Duhovnicească (Piatra era Hristos) şi-şi adînceşte întru Dînsul gîndul său, are gata suirea la Cer şi săiăşiuirea lui cu îngerii şi privirea cea dulce a feţei lui Hristos. „A văzut vis". Vedeniile cele din somn sînt în trei chipuri: unele de la Dumnezeu, altele de la diavolul, iar altele din fire. Vedeniile de la Dumnezeu sînt după cum acestui lacob pentru scară, lui losif celui prea frumos pentru Soare, Luna şi Stelele închinîndu-se lui, şi pentru snopi - închinîndu-se snopului lui. Şi a celuilalt sfînt - losif tîmplarul, pentru Prea Curata Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi celor 3 Magi ai Persiei ce au venit spre închinarea lui Hristos, ca să nu se întoarcă spre Irod. Şi altora nişte vedenii ca acestea le-au fost, nu numai sfinţilor, ci şi păcătoşilor. Precum lui Abimelec regele gherarilor pentru soţia lui Avraam, lui Faraon pentru cele 7 vaci şi spice, lui Nabucodonosor pentru chipul cel cu capul de aur şi stejarul cel mare şi altora pentru alte lucruri. Visurile cele de la dracul sînt precum acelui călugăr de care cuviosul Antioh scrie aşa: (Prolog februarie 26): „A fost oarecare monah în Muntele Sinai care foarte se nevoia în chiliuţa sa, închizîndu-se la mulţi ani, mai pe urmă crezînd visurilor, a fost batjocorit de diavolul şi în tăierea împrejur cea jidovească a căzut. Că de multe ori îi arăta lui diavolul adevărate visuri şi cu acelea înşelîndu-şi mintea lui a întunecat-o. Mai pe urmă i-a arătat lui diavolul că toata ceata Apostolilor şi a Mucenicilor şi a tuturor creştinilor întru întuneric se află şi de toată ruşinea sînt plini. Dimpotrivă, i-a arătat pe cea urîtă de Dumnezeu ceata jidovească cu lumină strălucindu-se şi de bucurie umplîndu-se. Sculîndu-se ticălosul şi lăsînd muntele cel sfînt, a mers la Palestina în sălaşurile jidoveşti şi tăindu-se împrejur s-a făcut jidov şi-a luat şi femeie şi se certa făţiş împotriva creştinilor, părtinind pe jidovi. Şi după aceea n-a trăit nici trei ani şi cu moarte s-a sfîrşit, viu fiind încă a putrezit şi a pierit fiind mîncat de viermi. Pe acestea văzîndu-le eu - zice Antioh - şi alţi călugări am plîns, fiindcă era bărbat umilit şi tot cărunt în postiri şi întru osteneli a îmbătrînit şi mai pe urmă crezînd visurilor a pierit. Că fireşte visurile sînt obişnuite fiecărui om, însă şi acelea 303
îndoite sînt: unele din nălucirea minţii, cînd cineva vede ceva sau aude, pe acelea cu mintea le năluceşte, sau cînd ceva doreşte sau se teme de ceva şi lung de aceasta gîndeşte şi prin cea lungă gîndire pe acelea tipărindu-le în mintea sa, atunci şi în somn pe acelea le vede, care mai înainte de somn mintea lui se îndeletnicea întru acele gînduri". De care şi Sfîntul Gură de Aur întru ale sale cuvinte la trimiterea Apostolului pomeneşte, zicînd; „Aceleaşi povestiri, aceleaşi vederi, pe aceleaşi auziri ce se bagă în sufletul tău pe acelea şi în somn le primeşti. Că s-a obişnuit de multe ori sufletul cu acest fel a se năluci (în somn) pe care ziua le gîndeşte şi doreşte". Pînă aici Gură de Aur. Aceeaşi o arată şi Sfîntul loan Scărarul că cele ce omul nedormind le are în gîndul său şi le doreşte pe acelea şi în somn le priveşte. Că aşa zice grăind pentru visuri: „Cei ce cu adevărat iubeşte pe cineva, pururea pe acea iubită faţă cu mintea o năluceşte şi (încă întru inima sa) cu dulceaţă o îmbrăţişează. Unui ca acela nu poate nici în somn a tăcea despre cel dorit că şi aşa către cel dorit grăieşte. S-a rănit oarecine întru sineşi şi mirîndu-se grăieşte: Eu dorm pentru trebuinţa firii, iar inima mea priveghează pentru cea multă dorire". Pînă aici Scărarul. Se scrie pentru Vasian episcopul (Iunie 10), că încă în tinereţile sale dormind grăia cuvinte de rugăciuni cu buzele sale chemînd Numele lui Dumnezeu celui Unul în Treime, către Care treaz fiind, călduroase rugăciuni înălţa către Acela şi în somn se ruga, în vedenia somnului aceeaşi se vedea că o face pe care şi la iveală o făcea. Acesta era prieten Sfîntului Ambrozie. Iar unele din fireştile visuri se fac din silnica oarecare din cele dinlăuntru âle omului prefaceri şi umezeli sau boală. Iar de va prisosi întru cineva fierea şi se face mînios, aceluia i se nălucesc în somn războaie, bătăi, pară de focuri. Iar de este cineva flegmaticos, adică plin de udele aceluia i se nălucesc în somn ape, prăpăstii, înotări şi de la oarecare vătămătoare lucruri negrabnică fugă. Iar de va prisosi întru cineva sîngele, aceluia i se nălucesc muzici, baluri, livezi, păsări, zburare. Iar de va fi cineva melancolic, adică întristăcios, tulburat, trîndav, aceluia i se .nălucesc în somn lucruri înfricoşate, morţi, mormînturi, arapi negri, draci. Pentru Sfîntul lacob nu numai aceasta este ştiut că somnul lui era de la Dumnezeu, ci şi aceasta este de crezut că şi mai înainte de somnul acela mintea lui era înălţată spre Dumnezeu şi gîndul lui adîncit întru Dumnezeu. Că ieşind el din ţara părinţilor în ţară neştiută, ce altă era în gîndul lui, fără numai Dumnezeu asupra Căruia şi de la tatăl şi maica era aruncat şi spre Dînsul a nădăjdui era învăţat şi grăia întru dînsul 3(14
gîndurile lui. Un gînd îi zicea: Cum de te duci singur în ţară depărtată, oare nu vei cădea în mîinile tîlharilor sau în dinţii cumplitelor fiare? Iar celălalt gînd îi răspundea celui dintîi: Dumnezeul părintelui meu şi rugăciunile maicii mele mă vor păzi pe mine întreg şi sănătos. Şi iarăşi îi zicea cel dintîi gînd: Oare te va primi pe tine Laban, sau va voii să te aibă pe tine ginere sau oare îţi va fi ţie bine? Iar cu celălalt gînd răspunzîndu-i celui dintîi îi zicea: Dumnezeul părinţilor mei cu ale lor rugăciuni, toate cele bune şi folositoare va rîndui pentru mine. Iarăşi cel dintîi gînd îi zicea: Oare vei mai vedea între cei vii pe tatăl şi maica ta, sau ei te vor mai vedea pe tine? Oare nu cu cea mai de pe urmă sărutare te-ai sărutat cu dînşii? Iar el răspundea: în mîinile lui Dumnezeu este viaţa născătorilor mei şi a mea, Acela de va voii iarăşi mă va învrednici a vedea pe dulcea şi iubită faţă a lor. Şi aşa întru sineşi cu gîndurile sale grăind, îşi înălţa cu suspinuri ochii săi către Cer şi cu umilinţă se ruga: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, Tu îmi eşti Tată şi Maică, Tu eşti Păzitorul meu, Purtător de grijă şi de mînă ducător. Tu eşti a mea nădejde şi scăpare, deci nu mă lăsa pe mine cel ce nădăjduiesc spre Tine. Aşa pe mintea sa înălţînd-o către Dumnezeu, făcea rugăciune şi mergea pe calea ceea ce-i zăcea înainte, pentru aceasta şi în somn s-a învrednicit a vedea pe Dumnezeu, că de Carele mai înainte de somn gîndea, Acela şi în somn în vedenia somnului i se arăta. Iar nouă de aici ni se cuvine a ne învăţa, că pe mintea noastră către Dumnezeu adeseori a o înălţa şi către Acela pururea a gîndi ca nu numai în vederea somnului pe Aceia a-L vedea, ci şi întru adormirea morţii noastre pe Acela a ne învrednici a-L vedea şi întru viaţa cea nesfîrşită de vederea Feţei Lui să ne învrednicim a ne îndulci. „Scară întărită pe pămînt". S-au obişnuit oamenii visurile a le tîlcui. Deci şi acest vis al lui lacob tîlcuiască-se: După cele scrise, tîlcuirea somnului acestuia astfel este: Scara închipuia calea lui lacob, iar suirea îngerilor închipuia călătoria cea cu bună norocire a lui lacob în Mesopotamia. Pogorîrea îngerilor o închipuia pe întoarcerea lui cea bună, iar Domnul cel ce se întărea pe scara aceasta arăta, că însuşi Dumnezeu Ii era îndreptător şi purtător de grijă călătoriei lui lacob. Iar după tîlcuirea duhovniceştilor învăţători ai Bisericii, a lui Chirii al Alexandriei, a lui Ghermano patriarhul Constantinopoluiui şi a altora: Pe Scara lui lacob o înţeleg mai înainte a fi închipuirea Crucii lui Hristos. Iar Domnul cel ce se întărea pe dinsa mai înainte însemna că luînd Trup omenesc, are să fie pironit pe Cruce. Şi cu adevărat Crucea este scară spre cer. prin care mai 305 întîi Hristos S-a suit ia Cer după cum a zis: „Oare nu se cuvenea acestea a le pătimi Hristos şi a intra fntru Slava Sa?" (Luca 24)., Şi apoi după Dînsul atîta de mulţi sfinţi s-au suit; şi acum se suie adevăraţii robi ai lui Hristos şi se vor sui pînă ia venirea Domnului cu sfinţii Săi îngeri. Se suie pe Cruce, închipuindu-se prin ale Sale Pătimiri, Cel ce a pătimit pe Cruce, că fiecare rob al lui Hristos în viaţa aceasta, pătimirile lui îi sînt cruce şi scară către cer. Precum aceasta frumos se arată în viaţa Sfintei Muceniţă Perpetua (februarie 1) şi a celor împreună cu dînsa, căreia mai înainte de pătimire pentru Hristos i-a fost acest fel de vedenie: Că i se părea că vedea o scară de aur foarte mare, ajungînd pînă la Cer, iar pe de amîndouă părţile acelei scări era mulţime multă de unelte înfipte de fier ascuţite; Săbii, cuţite, brice, suliţe, cîrlige, piroane, undiţe şi altele asemenea acestora. Iar sub acea scară lingă treapta dintîi era tîrîndu-se un balaur foarte mare şi pe cei ce voiau a se sui nu-i lăsa. Deci apropiindu-se sfîntul tînăr Satir, nebăgînd seamă de acel balaur înfricoşat şi mai întîi decît toţi pe acea scară s-a suit şi ajungînd la vîrful ei şi întorcîndu-se a zis: Perpetua, te aştept pe tine, ci te păzeşte ca să nu te muşte balaurul pe tine. iar ea a zis: Nu poate să mă vatăme balaurul pe mine întru Numele Domnului fisus Hristos. Şi apropiindu-se mai întîi pe capul balaurului a călcat, ca şi cum ar fi călcat pe cea dintîi treaptă, apoi s-a suit pe scară şi le-a văzut pe cele preafrumoase sălaşuri ale raiului şi pe mulţimea din cei ce se săiăşluiau acolo. Pe acea vedenie cînd a povestit-o Perpetua tovarăşilor săi au înţeles cu toţii că sînt chemaţi de la Dumnezeu spre nevoinţa pătimirii, şi au început a nu se griji pentru vremelnica viaţă. La fel şi cei ce fără de sînge sînt Mucenici şi se răstignesc împotriva patimilor şi a poftelor, şi pătimirile acestora sînt Cruce şi scară către cele înalte. Iar celor ce rabdă primejdii şi asupriri fără de vină, mulţumind Domnului, tuturor acestora le sînt pătimirile lor Cruce şi Scară, prin care spre Cer se suie. Dar şi Scara lui lacob era mai înainte închipuire a întrupării şi a Naşterii din Prea Curata Fecioară a lui Hristos Mîntuitorul nostru, Care din seminţia lui lacob avea a ieşi şi a se coborî către noi ca pe nişte trepte, după strămoşescul neam, întru care trepte era cel mai întîi Adam, iar cel mai de pe urmă losif şi Preasfînta Născătoare de Dumnezeu. Scara cea întărită pe pămînt: întruparea era a Fiului lui Dumnezeu pe pămînt. Iar vîrful scării ce ajungea pînă ia cer era Cel întrupat Fiul lui Dumnezeu, pe pămînt cu Trupul şi în Cer cu Dumnezeirea, împărăţind nedespărţit împreună cu Tatăl, după cum cîntă Biserica la înălţarea lui Hristos: „Din sînurile Părinteşti nu Te-ai depărtat, prea dulce lisuse, şi cu cei 306
pămînteşti ca un Om ai vieţuit!". încă şi cel primit Trup l-a înălţat în Cer. îngerii lui Dumnezeu se suiau împreună la înălţarea lui Hristos, iar mai întîi se coborau întru Bunavestire şi întru Naşterea Lui, după cum se scrie: „Şi a fost împreună cu îngerul mulţime de oaste cerească, lăudînd pe Dumnezeu şi zicînd: Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu" (Luca 2). încă şi îngerii ce se suiau pe scară închipuiau pe îngerii cei mulţi trupeşti care aveau să se suie spre cer după Hristos cel întrupat şi în Cer înălţat. Că pînă cînd nu se întrupase Hristos, nici nu se înălţase, pînă atunci nimeni nu s-a suit în Cer. Iar cînd a luat el trup şi-a şezut de-a dreapta Tatălui, atunci îndată şi trupeştii îngeri prin a Lui povăţuire către Cerescul Tată au mers, că aşa le-a şi grăit Hristos: „Nimeni nu va veni către Tatăl fără numai prin Mine" (loan 14). încă scara lui lacob închipuire era şi a Prea Curatei Fecioare Născătoarea de Dumnezeu, care avea să iasă din seminţia lui, prin care Dumnezeu către noi din Cer S-a pogorît arătîndu-ne suirea spre Cer. Pentru aceasta îi cîntă ei Biserica zicînd: „Bucură-te Podul care ne duci la Cer şi Scara cea înaltă pe care a văzut-o lacob!" Se poate a se chema scară şi vieţuirea dreptului bărbat care suişuri în inima sa pune şi ca pe nişte trepte prin faptele cele bune către Dumnezeu se apropie şi încă pe pămînt fiind, prin mintea cea de Dumnezeu cugetătoare pe însăşi cerurile le ajunge. Doi pereţi ai acelei scări sînt credinţa şi faptele, sau dragostea către Dumnezeu şi cea către aproapele. Iar suirea îngerilor sînt gîndurile cele bune care se pironesc întru Dumnezeu, iar pogorîrea îngerilor este îngrijirea pentru aproapele. „A luat piatra ceea ce era căpătîi şi a pus-o pe ea în stîlp". Rabinii jidoveşti spun că lacob a luat trei pietre şi punîndu-le luişi căpătîi, iar cînd s-a deşteptat a aflat acele trei pietre într-o piatră crescute, şi pentru aceasta înspăimîntîndu-se a zis: „înfricoşat este locul acesta". Şi a pus acea piatră într-un stîlp şi f-a numit pe el Casa lui Dumnezeu. însă tîlcuitorii noştri nu pomenesc pentru împreunarea celor trei pietre întru una, dar sa putut să fie aceea spre închipuirea şi Taina Sfintei Treimi, care se mărturiseşte de noi în trei Feţe, iar Dumnezeu unul se crede. „Din toate cîte îmi vei da, îţi voi da Ţie zeciuială". Vezi că încă din vremile vechi a început a se face dare lui Dumnezeu şi Bisericilor Lui de la popoarele cele bine-credincioase, dar nu luare. Şi lui Moisi i-a poruncit Dumnezeu, ca să poruncească popoarelor ca din rodurile pămîntului şi a dobitoacelor să dea zeciuială Domnului: „Toată zeciuială pămîntului şi din seminţele pămîntului şi din roadele pomilor sfînt Domnului este. Toată zeciuială boilor şi a oilor sfînt Domnului să fie". 307
Toate acestea nu că trebuindu-i lui Dumnezeu a poruncit - că toate sînt ale Lui - ci că cei ce slujesc Altarului Lui să-şi aibă hrana lor din darea poporului. Că aşa a zis către Leviţi: „Să mîncaţi toate acestea" (zeciuieli) voi şi fiii voştri şi casele voastre, că plata aceasta a voastră este în locul slujirii voastre celei din Cortul mărturiei" (Numeri 18). Acest bun obicei al Legii celei Vechi intrase şi în creştini, ca să dea zeciuială Bisericii lor şi în lungă vreme se ţinea. Pentru că şi Sfîntul Vladimir marele cneaz al Rusiei, cel ce a luminat pămîntul său cu Sfîntul Botez, legiuise zeciuială Bisericii spre chivernisirea slujitorilor lui Dumnezeu, de care şi pînă astăzi în cetatea cea de sus ă Kievului stă spre mărturie biserica ce se cheamă „Zeciuială", din zeciuielile cele ce se dădeau de cei de atunci aşa s-a numit. Iar acum acel vechi obicei în Rusia a trecut şi nici nu se mai pomeneşte. (însă în oarecare părţi creştineşti şi pînă acum se află). Că se cuvine cei ce slujesc Domnului şi în toate zilele rugăciuni întru jertfă aduc pentru popor, de la popoare să fie chivernisiţi. Că precum ostaşii cei ce ies la război împotriva vrăjmaşilor şi pentru patrie se înarmează, datori sînt a-i împăca pe ei cei ce şed pe la casele lor şi nu ies la război. La fel şi ostaşii duhovniceşti care se într-armează împotriva nevăzuţilor vrăjmaşi pentru toţi credincioşii, sînt datori creştinii a ie da cele de nevoie spre a lor hrană fără de scumpete. Iar cei ce nu voiesc a da, ci încă şi tînjesc asupra slujitorilor lui Hristos, ca şi cum ar fi vrut ei cele de nevoie cu prisos, unora ca aceştia răspunzîndu-le Sfîntul ioan Gură de Aur grăieşte aşa: „Socoteşte cîte dădeau Iudeii (Preoţilor şi Leviţifor) zeciuieli, părţi, iarăşi zeciuieli şi iarăşi alte zeciuieli, şi iarăşi alte întreite zeciuieli şi nimeni nu zicea că prea mult mănîncă, că Preoţii pe cît mai mult primesc, pe atîta şi mai multă plată are Altarul. Că nu ziceau atunci: Multe iau, se îmbuibă! - după cum aud pe fiecare zicînd". Pînă aici Gură de Aur. Să se aducă aici ceea ce s-a întîmpiat în zilele împăratului grec Zenon. în părţile ce se cheamă Norichia era un om al lui Dumnezeu Severian sfînt şi făcător de minuni. Că acela luminase pe acea parte şi-l sfătuia pe poporul acela ca să dea zeciuială spre hrană slugilor lui Dumnezeu şi săracilor, iar ei nevrînd, aceea a fost după ce şi-au semănat ţarinile lor au răsărit şi frumos crescînd, se apropiau spre seceriş, dar a năpădit asupra grînelor lor rugina şi îngrozea cu desăvîrşire pierderea rodurilor pămînteşti. Deci poporul cunoscînd pedeapsa lui Dumnezeu pentru scumpătatea lor au venit către Sfîntul Severian căindu-se şi cerîndu-şi iertare. Iar el le-a zis 308
|