Prin urmare este cea mai veche carte din lume. Din anul 3500 pînă la lisus Hristos sunt 2008 ani, iar de la li sus Hristos pînă la noi sunt 2005 ani, adunaţi fac 4013 ani de circulaţie
|
|  Yüklə 3.81 Mb.
|
Cu pieluşelele iezilor i-a înfăşurat lui mîinile şi grumajii Rebecca mai înainte închipuire era a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, că precum aceea pe lacob cu pieluşele aşa şi aceasta pe Fiul lui Dumnezeu în Pîntecele său L-a înfăşurat cu Jrup. lacob era închipuire a lui Hristos, a primit asupra sa lacob asemănarea lui Isav şi piele de capră pe mîini şi pe grumaji, a primit şi Hristos asupra Sa chip sau asemănare de rob şi păcatele omeneşti le-a purtat pe Trupul său. Cînd grăia lacob către tatăl său era glasul lui, ca glasul lui lacob, iar mîinile precum mîinile lui Isav. Propovăduirea lui Hristos şi puterea cuvintelor Lui erau Dumnezeieşti, iar Dumnezeirea Lui era acoperită cu omenirea. N-a cunoscut Isaac pe lacob în chipul lui Isav venind către dînsul, n-au cunoscut nici Iudeii pe Cel ce a venit către ei făgăduitul Mesia. „Care chip de rob luînd, întru asemănarea oamenilor făcîndu-Se şi cu închipuirea aflîndu-se ca omul" (Filipeni 2). „S-a mirat Isaac foarte". Tîlcuitorii Sfintei Scripturi spun că minunîndu-se Isaac a fost întru răpire şi i s-a descoperit lui de la Dumnezeu cum că acel lucru al lui lacob n-a fost după voinţa lui lacob, ci după Dumnezeiască Iconomia Lui, şi cum că nu Isav, ci că lacob s-a iubit şi s-a ales de la Dumnezeu. Deci nu numai că nu s-a mîniat Isaac asupra lui lacob, nici n-a schimbat 291 binecuvîntarea sa, ci mai ales a şi întărit-o pe aceea. „A strigat cu glas mare şi amar foarte". A plîns cu amar jsav lipsindu-se de binecuvîntarea părintească şi de întîietate. însă grăieşte pentru dînsul Apostolul: „Că pocăinţa lui loc n-a aflat, deşi cu lacrimi a căutat-o pe ea" (Evrei 12). Pentru ce loc pocăinţei lui nu i s-a dat? Grăieşte Sfîntul Gură de Aur: „Pentru că cele vrednice de pocăinţă n-a arătat. Cîţi socotesc că greşind, fără de osteneală (şi fără de pedeapsă pentru păcatele lor vor rămînea) acestea să le gîndească, pentru ce Isav n-a aflat iertare? Pentru că nu s-a pocăit după cum se cuvenea!" Pînă aici Gură de Aur. Iar nouă ni se cuvine a şti că nu vor putea ajuta singure lacrimile, de nu va fi cuviincioasa pocăinţă şi părere de rău pentru păcate, îndreptarea vieţii şi lucruri care i se cuvin adevăratei pocăinţe. Nu va ajuta umilinţa, de nu va fi îndreptat năravul, care folos pentru păcat este a lăcrima şi de la păcat a nu înceta? încetează, omule, de a face răutatea păcatului, fă roduri vrednice de pocăinţă, şi atunci Dumnezeu pe inima ta cea înfrîntă şi smerită n-o va urgisi, atunci cînd te vei pocăi, după cum ţi se cuvine ţie, i se va da loc pocăinţei tale. Deci să privim ceva puţin spre Isav cel ce plînge, că voiesc a şti cum s-ar fi cuvenit lui a se pocăi. Plîngea Isav şi nu prost plîngea, ci amar, tînguindu-se cu mare glas striga. Şi cine nu sar fi sfărîmat cu inima văzînd atîta a lui tînguire? Cine n-ar fi nădăjduit că va fi el miluit de Dumnezeu? Cine s-ar fi îndoit pentru iertarea păcatelor lui? Cui nu i s-ar fi părut a fi primite atîtea lacrimi ale lui Milostivului Dumnezeu? însă nu sînt primite, ci lepădate şi urîte: „Pe Isav l-am urît" grăieşte Dumnezeu în Proorocie. Pentru ce? Să cercetăm: Se tînguieşte isav şi pentru ce se tînguieşte? Oare pentru păcatele lui? Nicidecum, dar pentru ce? Oare pentru paguba sa, că s-a lipsit de binecuvîntarea părintească şi întîietate? Nici de aceasta. A greşit el Domnului Dumnezeu mult, că întîietatea cea atît de cinstită după cum s-a zis mai înainte şi atîta iucru sfînt întru nimic socotindu-l pentru puţină mîncare a vîndut-o. Aceasta este păcat mare, că de slujirea Domnului cea Preoţească s-a lepădat şi a trecut cu vederea pe însuşi Dumnezeu nebăgînd seamă de treapta cea sfîntă. Şi-a luat iuişi din fiicele idolatrilor femei necurate şi cu năravuri rele, întristînd pe tatăl său şi pe maica sa şi aceasta nu fără de păcat îi este lui. Curvar şi întru spurcăciuni de la Apostolul a fi se grăieşte şi aceasta este mare miniere de Dumnezeu, şi s-a făcut pentru păcatele sale nevrednic binecuvântării părinteşti şi întîieciunii. Deci oare se căieşte el pentru atîtea păcate ale sale sau plînge? De aceasta nu scrie în Sfînta Scriptură, că Isav să fi avut părere de rău 292
pentru cele făcute de dînsul lucruri rele şi să fi alergat către Dumnezeu cu pocăinţă şi cu lacrimi, iar cînd cu însuşi lucrul sa depărtat de aceea de care nu era vrednic atunci a plîns şi s-a tînguit, nu pentru păcate, nu pentru mînierea lui Dumnezeu, nu pentru nevrednicia sa, ci pentru pagubă, că s-a lipsit de atîtea bunătăţi. Măcar deşi grăieşte pentru dînsul Apostolul, că a căutat pocăinţa (zicînd) cu lacrimi a căutat-o pe ea, adică pe căinţă, dar pentru ce s-a căit? Nu pentru aceasta: că a greşit, că a vîndut întîietatea şi nu-şi mărturiseşte vina sa, ci pune asupra lui lacob vina, zicînd: „întîietatea mi-a luat-o" în loc ca să zică: Am greşit vînzîr.du-mi întîietatea mea, el zice: „întîietatea mi-a luat-o", ca şi cum lacob cu sila ar fi luat de la el întîietatea, ca şi cum ar fi răpit tirăneşte cu nedreptate luînd-o. Că i se cuvenea lui Isav să-şi cunoască păcatul său şi pentru dînsul să-i pară rău /ăcîndu-se vinovat înaintea lui Dumnezeu. Se cuvenea lui iubitor de frate şi fără de răutate a fi şi prin pocăinţa cea adevărată a milostivi pe Dumnezeu. Se cuvenea lui nu atîta pentru a sa pagubă, cît pentru că a mîniat pe Domnul Dumnezeul său a se tîngui şi a plînge. Ci fiindcă nu s-a pocăit după cum se cuvenea, deci dar pocăinţa lui a fost nelucrătoare şi lacrimile lepădate. Iar nouă să ne fie aceasta spre învăţătură, întru pocăinţa noastră a şti pentru ce a ne tîngui şi a plînge, nu numai pentru că mare pagubă ne-am pricinuit din păcatele noastre, cît pentru că am mîniat pe Ziditorul nostru şi am întristat Milostivirea Aceluia. A chemat Isaac pe lacob fiul său şi l-a binecuvîntat pe el a doua oară cu deplină binecuvîntare, care se cuvenea celui întîi născut, şi i-a poruncit lui ca să nu ia femei din fiicele cananeilor, trimiţîndu-l pe el în Mesopotamia în cetatea Haran către Laban fratele Rebeccăi din neamul său să-şi ia lui soţie. Deci ieşind lacob din casa tatălui său mergea pe calea ce-i zăcea înainte şi înoptînd pe cale a luat din pietrele locului aceluia şi punîndu-şi lui căpătîi a adormit. Şi a văzut vis şi iată o scară era întărită pe pămînt, a cărei vîrf ajungea pînă la Cer şi îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se coborau pe ea, iar Domnul se întărea deasupra ei. Şi i-a binecuvîntat pe ei Dumnezeu, precum mai înainte pe Avraam şi pe Isaac tatăl lui, făgăduindu-se lui a nu-l lăsa pe el, ci cu dînsul a fi în toate căile lui şi a-i înmulţi seminţia lui ca nisipul mării şi acel pămînt pe care dormea el îl va da lui spre moştenire. I-a descoperit lui încă şi pentru venirea lui Mesia ce era să vie pe pămînt, cînd i-a zis: Se vor binecuvînta întru tine toate neamurile pămîntului şi întru seminţia ta. (Adică întru Hristos Mîntuitorul neamului omenesc). Şi sculîndu-se lacob din , 293 Somnul său s-a temut cu temere sfîntă, cu bună cucernicie cinstind locul acela în care s-a învrednicit a vedea pe Domnul şi a zis: Cu adevărat Domnul este în locul acesta şi eu n-am ştiut, înfricoşat este locul acesta şi nu este acesta un loc simplu, ci Casa lui Dumnezeu şi aceasta este Poarta Cerului. Şi a luat piatra ce era căpătîi şi a pus-o pe ea ca stîlp şi a turnat untdelemn deasupra lui şi a chemat numele locului acela „Casa lui DUmnezeu". Şi rugîndu-se lîngă dînsul către Dumnezeu îndestul, s-a făgăduit, zicînd: Din toate cîte îmi vei da mie, Doamne, îţi voi da ţie zeciuială. De mirare este aceasta: că lacob fiu de părinte bogat s-a slobozit din casa părinţilor săi singur, sărac, nimic avînd, fără numai o bucată de pîine în traistă şi puţin untdelemn şi toiag în mînă, după cum însuşi mai pe urmă întorcîndu-se bogat şi întru mulţime, zicea către Dumnezeu întru rugăciune: „Cu acest toiag am trecut Iordanul, iar acum sînt în două tabere" (Fac. 32). Pentru ce Isaac n-a trimis cu dînsul cîţiva robi care l-ar fi păzit pe el în cale şi cele spre trebuinţă lui a le duce? Sau măcar pe un rob, care ar fi dus după dînsul traista cu pîine şi cu untuldelemn? Că Avraam pe robul său cel mai mare trimiţîndu-l în Mesopotamia ca să-i aducă de acolo iui Isaac fiului său pe o fecioară Rebecca întru femeie, i-a dat lui zece cămile încărcate cu toate bunătăţile, iar Isaac slobozindu-şi tot în partea aceea pe iubitul său fiu lacob pentru însoţire, nimic nu i-a dat lui fără numai maică-sa i-a pus traista cu o pîine şi un văsuşor cu untdelemn. Care este pricina aceasta? Cu adevărat nu este altă fără numai aceasta că: Bărbatul cel sfînt Isaac, avînd mare credinţă şi mare nădejde în Dumnezeu, la purtarea Lui de grijă şi-a aruncat pe fiul său încredinţîndu-l pe acela lui Dumnezeu şi nădăjduind fără îndoire cum că Dumnezeu nu va părăsi pe fiul lui întru acea călătorie, ci întreg îl va păzi pe el şi către Laban îl va duce sănătos şi acolo va iconomisi pentru el tot binele. Pentru aceasta slobozindu-l pe fiul său, nu i-a dat nici o bogăţie fără numai părinteasca binecuvîntare. N-a trimis cu el slugi, ci a trimis pe ale sale rugi şi Proniei lui Dumnezeu l-a încredinţat pe el, pe care Pronie şi însuşi mai înainte bine o cercase asupra sa, cînd a fost dus de tatăl său Avraam spre jertfă şi întreba pe tatăl său zicînd: „Tată, iată focul şi lemnele, dar unde este oaia spre jertfă?" l-a răspuns lui tatăl: „Dumnezeu va griji (adică va iconomisi) Luişi oaie spre jertfă, fiule!" şi a fost aşa că Dumnezeu a iconomisit pentru oaie şi el s-a păzit întreg. Şi din ace! ceas Isaac niciodată nu se îndoia pentru purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Spre aceea punînd şi pe fiul său lacob l-a slobozit pe ei în cale ca şi cu nişte paveze şi zale îmbrăcat şi ca şi cum de multe 294
cete ostăşeşti înconjurat şi păzit, însă şi însuşi lacob şi-a pus nădejdea iui în Dumnezeu, fiind învăţat de născătorii săi cei drepţi, Isaac şi Rebecca şi mergea fără de temere, de nimic îndoindu-se, ci la Unul Dumnezeu privind şi asupra Lui cu multă nădejde nădăjduind. Şi îndată pentru păzire şi starea lui înainte (a Tui Dumnezeu) s-a adeverit prin somnul cel minunat întru care a auzit de ia Domnul pe Milostivitoarele cuvinte: „lată, Eu voi fi cu tine şi te voi păzi în toată calea ta, încotro vei merge şi te voi întoarce pe tine în pămîntul acesta şi nu te voi lăsa pe tine pînă ce nu voi face toate cîte ţi-am grăit ţie." Iar nouă de aici se poate învăţa că la purtarea de grijă cea sfîntă a lui Dumnezeu a ne pune şi fără de îndoială spre dînsul a nădăjdui, că El pe cei ce-şi aruncă nădejdea asupra Lui nu-i părăseşte, ci după a Sa bunăvoinţă şi Milostivire iubitoare de oameni iconomiseşte pentru dînşii toate cele bune şi folositoare. Că dacă spre cei ce nu se aruncă spre Dînsul şi nici nu nădăjduiesc spre El, poartă de grijă şi asupra tuturor acelora îşi varsă Darul Său, după cum soarele îşi răsare razele sale asupra celor buni şi asupra celor răi, cu cît mai mult va purta de grijă spre cei ce nădăjduiesc spre El şi cu totul se aruncă asupra Lui? Să gîndim cum era purtarea de grijă a iui Dumnezeu pentru poporul evreu în pustie, pentru aceia care erau nemulţumitori pentru facerile de bine ale lui, arătînd multă necredinţa lor către el (măcar deşi vedeau minunile cele mari ale Aceluia) spre închinarea de idoli arătîndu-se au fost răpitori, împotrivitori, mîniind pururea pe Dumnezeu după cum grăieşte Psalmistul pentru dînşii: „Neam care nu şi-a îndreptat inima sa şi nu şi-a încredinţat lui Dumnezeu duhul său şi a uitat facerile de bine şi minunile Lui. Amărît-au pe Cel Preaînalt, au clevetit asupra lui Dumnezeu şi au zis: „Va putea oare, Dumnezeu să gătească masă în pustie?" N-au crezut lui Dumnezeu, nici s-au nădăjduit spre mîntuirea Lui. L-au iubit cu gura lor şi cu limba lor i-au minţit Lui. Iar inima lor nu era dreaptă înaintea Lui, nici n-au crezut Aşezămîntului Lui. De cîte ori L-au amărît pe El în pustie, L-au mîniat pe El în loc fără de apă" (Psalm 77). lată în ce fel era acel popor, însă şi pe unii ca aceia nu-i lăsa Dumnezeu, ci toată purtarea Lui de grijă era pentru dînşii, în loc pustiu hrănindu-i pe ei cu Mană şi le-a plouat păsări fripte spre mîncare lor. Pe apele cele amare le îndulcea, din piatră ie -a izvorît apă lor, hainele lor 40 de ani le-a păzit nestricate, şi ii s-a făgăduit a-i păzi pe dînşii întregi, haina ce se punea pe prunc creştea împreună cu dînsul pînă la vîrsta cea desăvîrşitâ a lui, dinspre Amalic l-a păzit, ajutîndu-le lor în război, de muşcarea şerpilor le-a dat degrab tămăduire prin lucrătoarea 295
putere a şarpelui celui de aramă, întîmplătoarele boli şi cele obişnuite oamenilor nici de un fel nu se aflau în ei, pînă cînd au intrat în pămîntul făgăduinţei, după cum şi în Psalmi se grăieşte: „Că nu era întru dînşii bolnav" (Psalm 104). Astfel era purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru ei, acest fel de îngrijire şi păzire. Deci dar nu va purta grijă Dumnezeu pentru cei ce-i slujesc Lui cu osîrdie, cu credinţă, cu dragoste, cu toată grija şi nădejdea lor punîndu-şi spre El? Cel ce se îngrijeşte pentru cei nemulţumitori oare nu se va griji pentru cei ce-l mulţumesc Lui? Cel ce-i păzeşte pe cei ce nu au dragoste către Dînsul, oare nu-i va păzi pe adevăraţii Săi iubitori? Cel ce nu-i părăseşte pe cei ce se depărtează de Dînsul, oare-i va părăsi pe cei ce se apropie de Dînsul? Cu adevărat nu-i va lăsa. Că zice: „Nu te voi părăsi pe tine" (Fac. 28). Şi iarăşi: „Oare va uita maica pe pruncul său, ca să nu-şi miluiască fiii pîntecelui său? Şi de şi-l va uita femeia pe acela, Eu nu te voi uita pe tine, zice Domnul" (Isaia 49). Se obişnuiesc oamenii cu prisos a se îngriji spre acestea două: pentru vremelnica petrecere şi pentru cele de nevoie spre petrecere. Fiecare se grijeşte ca să-şi petreacă bine această viaţă cu zile iară fără de primejdie şi să aibă toată îndestularea întru hrană, întru băutură şi îmbrăcăminte şi întru toată îmbelşugarea a fi, dar pentru mîntuirea lor nu mulţi sînt din cei ce se îngrijesc. Că zice Domnul în Evanghelie: „Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă" (Matei 6). Şi nemincinos este Dumnezeu întru cuvintele Sale, ci cu adevărat pentru toţi robii Săi cei ce caută împărăţia lui Dumnezeu şi de mîntuirea lor se grijesc şi cu credinţă şi rîvnă Domnului lor slujesc şi se aruncă spre a Lui purtare de grijă, ei se îngrijeşte şi le poartă de grijă cele de folos petrecerii lor le întocmeşte şi cele trebuincioase vieţuirii lor le dă cu îndestulare, rînduieşte cu bună norocire petrecerea lor după cum a rînduit şi pentru dreptul lacob, de care ne este cuvîntul. Şi deşi oarece năpaste şi primejdii li se întîmplă robilor Săi, însă el nu-i lasă întru acelea, ci din primejdii îi slobozeşte şi din năpaste întru bun sfîrşit îi scoate după cum l-a scos şi pe losif cel prea frumos, care era urît fraţilor săi, în groapă aruncat, în robie vîndut, în pămînt străin dus, de femeie asuprit în temniţă închis. Şi după toate acestea, ce? L-a făcut pe el slăvit stăpîn şi împărat peste tot Egiptul. Dă încă şi cele de nevoie robilor Săi. Oare nu l-a hrănit cu îngerul pe proorocul Mie, carne prin corb aducîndu-i? Oare nu l-a săturat pe proorocul Daniil cel închis în groapa leilor, prin mîncarea lui Avacum? Pe Samson oare nu cu minune l-a ' 296
adăpat, prin apa cea izvorîtă din falca asinului? Pe văduva cea săracă şi cu fapte bune ce locuia în Sarepta Sidonului, a lăsat-o în foamete? Oare nu l-a trimis pe proorocul la dînsa, ca vadra cu făină la ea să nu se împuţineze şi ulciorul cu untdelemn să nu scadă? Altă femeie săracă a unui prooroc căreia murindu-i bărbatul, a încredinţat-o pe ea cu doi fii purtării de grijă a lui Dumnezeu, poruncindu-le lor ca fără de îndoială spre Domnul să-şi pună nădejdea. Aceasta cînd trebuia să fie luată de datornici în robie cu fiii ei şi cînd la aceasta a fost supărată, oare a lăsat-o pe ea purtarea de grija a lui Dumnezeu? Nu. Ci ia umplut ei dintr-un ulcior mic cu untdelemn multe ulcioare mari, cu care untdelemn nu numai prin preţul cel luat, datoria şi-a plătit, ci şi însăşi cu fiii săi cu îndestulare la multă vreme a avut spre hrana sa. losafat împăratul Ierusalimului fiind în luptă cu rău credinciosul loram împăratul Ierusalimului feciorul lui Ahab şi 7 zile împreună cu toată oastea fără de apă a răbdat, poporul şi animalele de sete slăbind, oare l-a lăsat Domnul ca fără de apă să piară? Oare nu a trimis pentru el ploaie şi rîu pe loc uscat în cetatea lui losafat a curs? Şi numai pentru un rob al Său credincios losafat a adunat pe toţi şi nu numai pe cei buni ci şi pe cei răi, şi acestea toate s-au făcut în Legea Veche. Dar ce vom zice pentru cele multe purtări de grijă asupra plăcuţilor lui Dumnezeu în Darul cel Nou, că nu-mi va ajunge vremea povestind. însă pentru doi numai voi povesti. De cuviosul Alexandru întîiul începător al mînăstirii neadormiţilor şi de preacuviosul Teofan egumenul Singrianei. Pe Alexandru împreună cu alte multe popoare rugîndu-se şi plîngînd în pustie, cu pîini curate şi calde din purtarea de grijă a Sa trimise cu îndestulare l-a hrănit (Iulie 3). Pe Teofan încă mirean fiind şi în vremea secerişului în pustie, cu gloată întîrziind şi slăbind cu toţii de sete, cu izvor de apă vie de năprasnă curgînd l-a adăpat. Cum a fost aceasta cel ce va voii să citească Vieţile Sfinţilor 12 martie. La fel şi în celelalte nevoi ce sînt trebuitoare vieţii omeneşti, Dumnezeu este purtător de grijă, fără numai de se va arunca cineva asupra Lui cu nădejdea. După cum i-a fost purtător de grijă dreptului lacob, care întru ieşire din cauza născătorilor singur fiind, singur către Laban venind în două tabere l-a înmulţit. Şi ieşind sărac din casă, l-a întors către tatăl său cu multe bogăţii (Fac. 32). însă din chipul acesta al dreptului Isaac, care slobozindu-şi pe fiul său în ţară depărtată sărac, afierosindu-l pe acela purtării de grijă a lui Dumnezeu, să se înveţe născătorii ca pe fiii lor la fel a-i afierosi purtării de grijă a lui Dumnezeu mai ·>;'"?; '·'-: .>'' " ..'297 '·. ' ' > '· ;'; - mult decît pe avuţiile lor a le lăsa spre moştenire. Bine învaţă pentru aceasta Sfîntul Gură de Aur pe omul cel ce de la mutarea sa de aici grăieşte, zicînd în Trimiterea către Romani cuvîntul 7: „Ceată de copii mă înconjoară şi doresc a-i lăsa pe dînşii bogaţi! îi răspunde lui aşa: „Toate de le vei lăsa lor, neîncredinţatei păziri pe toate le-ai dat, iar de le vei lăsa pe Dumnezeu spre moştenire şi Ispravnic, nenumărată bogăţie le-ai lăsat lor. După cum şi cînd singuri nouă ne izbîndim (răzbunăm) atunci Dumnezeu nu ne răzbună, iar cînd lăsăm răzbunarea asupra Lui, atunci mai mult decît nădejdea ni se face, aşa şi pentru avuţii. De ne vom griji noi de acestea, el se depărtează cu purtarea de grijă pentru ele, iar de le Vjom arunca mai mult asupra Lui, atunci şi pe ele şi pe copii ie va tocmi cu toată întărirea. De voieşti dar a lăsa copiilor tăi multă bogăţie, lasă-le lor purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care şi ţie nimic făcîndu-i şi suflet ţi-a dat şi trupul ţi-a zidit şi viaţă ţi-a dăruit. Acela cînd te va vedea pe tine arătînd către ei atîta cinste şi dragoste şi cele pentru dînşii (împreună cu avuţiile şi copiii) Aceluia închinîndu-i, cum nu le va deschide el lor negreşit toată bogăţia. Că dacă llie pentru cea puţină făină ce i s-a dat spre hrană, fiindcă a văzut pe acea femeie că l-a cinstit mai mult decît pe copii, a arătat în casa văduvei arie şi teasc, socoteşte cu cît mai mult Stăpînul lui llie va arăta dragoste şi purtare de grijă şi bunăvoinţă? Să nu căutăm dar ca pe copii să-i lăsăm bogaţi, ci cu fapte bune". Pînă aici Gură de Aur. Să se aducă aici spre povestire din Limonariu, cap. 201, pe care prea sfinţitul Sofronie Patriarhul Ierusalimului împreună cu loan prietenul său a scris-o, spunînd aşa: „Ne-a povestit nouă unul din părinţi, zicînd: Am mers odată în Constantinopol pentru oarecare trebuinţă şi stînd eu în Biserică, a venit un om mirean iubitor de Hristos şi văzîndu-mă m-a salutat cu dragoste şi şezînd lîngă mine aproape a început a mă întreba pentru folosul sufletului, iar eu i-am zis lui: Cei ce rînduiesc bine cele pămînteşti ii se dau lor cele cereşti! Iar el mi-a răspuns: Bine ai zis, părinte, fiindcă cu adevărat fericit este cel ce-şi are nădejdea sa spre Dumnezeu. Şi a zis: Eu, părinte, din început cu totul m-am supus pe sinemi lui Dumnezeu. Am fost fiu de născători bogaţi şi slăviţi şi era tatăl meu foarte milostiv şi la mulţi săraci le împărţea dea pururea. într-una din zile m-a chemat pe mine şi ărătîndu-mi toată avuţia sa mi-a zis: Fiule, ce iubeşti, pe acestea să ţi le las ţie, sau în locul lor pe Hristos purtător de grijă? iar eu întărindu-mă cu credinţa şi binevoiam de acelea tatălui meu, i-am zis: în locul acestora toate, pe Hristos mai vîrtos îl voiesc, că acestea toate astăzi sînt, iar pe mîine nu petrec, iar el 298
petrece în veci. Aceasta auzind-o de la mine tatăl meu, pe toate cu mînă îndurată în toate zilele le cheltuia celor ce ie trebuia şi la moarte puţin ceva lăsîndu-mi. Eu rămînînd sărac, umblam cu smerenie< avînd nădejdea spre Hristos al meu, Căruia m-a lăsat tatăl meu. Deci era în cetatea aceasta alt bărbat oarecare foarte bogat şi slăvit, avînd femeie temătoare de Dumnezeu şi iubitoare de Hristos. Aceştia aveau pe o fiică una născută. Şi într-una din zile a zis femeia lui către el: domnul meu, multe bunătăţi ne-a lăsat nouă Domnul şi numai o fiică avem; ce vom face dar? Că de vom voii a o da pe ea oarecărui bărbat asemenea nouă întru bogăţie şi fiind cu nărav rău şi cu fapte rele ce folos ne va fi nouă? Că va începe pururea a o scîrbi pe ea, deci să căutăm pe vreun om smerit şi temător de Dumnezeu, care ar vieţui după Dumnezeu şi în dragoste cu dînsa. Iar el a răspuns către ea: Bine ai zis, du-te dar în Sfînta Biserică şi te roagă cu toată inima către Atotmilostivul Dumnezeu şi rămîi puţin acolo şi aşa cine mai întîi va intra în uşile Bisericii, acela este trimis mire de la Dumnezeu fiicei noastre. Aşa a făcut femeia aceea, că rugîndu-se ea în Biserică şi şezînd atunci îndată întru acel ceas după Dumnezeiasca Pronie am intrat eu în Sfînta Biserică. Iar ea trimiţînd la mine pe roaba sa m-a chemat la sineşi şi m-a întrebat, zicînd: De unde eşti? Iar eu i-am zis: Din cetatea aceasta sînt şi i-am spus ei pe.tatăl meu. Iar ea mi-a zis: Oare a milostivului aceluia fiu eşti? Şi am răspuns: A aceluia fiu sînt, doamnă. Şi i-am povestit ei pentru toate de care mi-a grăit mie tatăl meu şi cele ce am zis eu către dînsul, că în loc de toate averile pe Hristos L-am ales. Şi iarăşi m-a întrebat: Ai femeie? Eu i-am zis: Nu am. Deci auzind ea acestea, a proslăvit pe Dumnezeu şi mi-a zis mie: lată că bun este Purtătorul de grijă Hristos pe care în locul tuturor L-ai ales, acum acela îţi dă ţie femeie şi bogăţie, ci să ie primeşti pe amîndouă cu frica lui Dumnezeu. Şi luîndu-mă din Biserică m-a dus la casa sa şi făcîndu-mi nuntă cu fiica lor, mi-a dat toată mulţimea averii lor. Iar eu mă rog către Hristos Purtătorul meu de grijă ca să-mi dea mie a călători pe drumul tatălui meu pînă la sfîrşitul vieţii mele". Pînă aici Limonariul. lată vedem cîtă este purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru cei ce nădăjduiesc spre Dînsul şi se aruncă pe sineşi la Dumnezeiasca Lui Purtare de grijă de-a pururea. „A luat din pietrele locului aceluia". Astfel este patul robului lui Dumnezeu: pămîntul aşternut şi perină piatra, chipul vieţii celei aspre şi folosul cel întru acelea. Că pe pat aspru pe trupul său cel ostenit a-i culca asprime este şi iată folosul că s-a învrednicit îngereştii şi Dumnezeieştii Arătări. Ci nu mai întîi folosul decît asprimea. Că pînă cînd lacob în casa 299
|