Prin urmare este cea mai veche carte din lume. Din anul 3500 pînă la lisus Hristos sunt 2008 ani, iar de la li sus Hristos pînă la noi sunt 2005 ani, adunaţi fac 4013 ani de circulaţie
|
|  Yüklə 3.81 Mb.
|
Să vorbim dar aici, ce fel se cuvine a fi păstorul cuvîntătoarelor oi. Sfătuia de demult Domnul Dumnezeu pe poporul lui Israil ce se depărtase de la Dînsul, ca să se 317
întoarcă spre Dînsu! şi ie făgăduia ior că ie va da păstori iscusiţi: „Voi da vouă păstori după inima Mea şi vă vor paşte pe voi cu înţelepciune şi învăţătură" (Ier. 3). Să luăm aminte: Ce fel de păstori oilor cuvîntătoare voieşte Dumnezeu să aibă? înţelepţi şi învăţaţi: „Vă vor paşte pe voi cu înţelepciune şi învăţătură" zice. Mai întîi se cuvine a fi păstorul înţelept, învăţat, căci cum va putea înţelepţi pe cel cu neştiinţă de va fi singur neştiutor? Cum va fi învăţător celui prost şi neştiind puterea Dumnezeieştii Scripturi? Cum va povâţui pe cel rătăcit, însuşi neştiind calea sa încotro merge? Oare va putea orb pe orb pe cărarea cea dreaptă să povăţuiască? Oare nu amîndoi - după cuvîntul lui Hristos - vor cădea în groapă? Pentru aceasta de nevoie îi zice păstorului înainte de a fi înţelept, învăţat, dar nu mojic şi neînvăţat. Că de demult celor din Legea Veche strămoşi ii s-a făgăduit Dumnezeu a trimite poporului Său pe Păstorul Mesia Hristos, pentru căre a grăit către Betleem: „Din tine va ieşi Povăţuitorul, Care va paşte pe poporul Meu Israil" (Miheia 5). Pe venirea Acelui Păstor Isaia proorocul prooroceşte scriind-o, l-a numit „Toiag", pentru că cu toiag umblă păstorul, şi toiag L-a numit înflorind şi făcînd nădejde de roadă, întru oile duhovniceştii păşuni. Pe acel toiag a spus că vrea să se odihnească Duhul Sfînt cu ale Sale Daruri: „Se va odihni peste Dînsul Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al puterii, Duhul cunoştinţei şi al cucerniciei şi Duhul temerii de Dumnezeu" (Isaia 11). Să luăm aminte: La Darurile Duhului Sfînt, care pe toiagul păstoriei se odihneşte, întru început este pusă înţelepciunea şi înţelegerea, adică Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. Să ne fie ştiut, că tot cel ce păstoreşte pe poporul lui Dumnezeu, deşi cu multe fapte bune şi duhovniceşti este dator a se împodobi, însă întru început i se cuvine să cîştige înţelepciune duhovnicească, înţelegere, ştiinţa îmbunătăţirii pe care şi Dumnezeu o cere din gura Preoţilor, că zice în Proorocească Scriptură: „Buzele preotului păzesc ştiinţa şi voi cere legea din gura lui" (Maleahi 2). Că pe care vistierie prea bogată se cuvine a se păzi în gurile păstorilor, ştiinţa învăţăturii şi darul înţelegerii, ca să fie înţelept spre învăţătură, spre povăţuire şi sfătuire, spre mustrarea nesupuşilor precum şi Apostolul pentru episcop -care şi pentru tot Preotul se poate înţelege - zice: „Ca puternic să fie şi a îndemna cu învăţătura cea sănătoasă şi pe cei ce grăiesc împotrivă a-i certa" (Tit 1). Iar cel ce nu are Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, şi nu adună în gura sa ştiinţă., nu este vrednic treptei Păstoreşti că aşa grăieşte Dumnezeu în proorocia lui Osea: „Tu învăţătura ai lepădat-o, te voi lepăda şi Eu ca să nu-Mi Preoţeşti Mie" (Osea 4). Nu voiesc a te avea pe 318
tine în rînduiala păstoriei preoţeşti, fiindcă n-ai căutat ştiinţa înţelepciunii şi a învăţăturii. La fel şi în cuvîntul Sfîntului Gură de Aur la Trimiterea lui Pavei se scrie: Că cel ce nu ştie Scriptura şi neputînd cu ereticii a se lupta departe să fie de episcopie, nu este vrednic a fi în rînduiala preoţilor slujitori lui Dumnezeu şi purtător de grijă pentru sufletele oamenilor. Nu este vrednic de treapta păstoriei cel ce nu este iscusit întru Dumnezeiasca Scriptură şi leapădă ştiinţa. Şi dacă pentru învăţaţii păstori sînt datorii acestea, deci ce dar pentru aceia care nu numai că sînt din cei ce nu ştiu înţelegerea cea duhovnicească, ci şi pe cei înţelepţi întru învăţătură şi întru dragoste îi învinuiesc şi-i hulesc. Pentru unii ca aceştia să auzim ce zice Scriptura: „Cel ce defăima înţelepciunea şi învăţătura, ticălos este, deşartă este nădejdea lui şi ostenelile fără de folos şi netrebnice sînt lucrurile lui" (înţelep. 10). Lui Aaron celui dintîi arhiereu în Legea Veche, poruncindu-i a face haină arhierească, Domnul Dumnezeu a zis ca să fie cu clopoţei de aur pe marginea hainei, ca atunci cînd va sluji şi va intra întru sfinţitorul înaintea lui Dumnezeu şi va ieşi, să se audă glasul lui, ca să nu moară. Minunată alcătuire a hainei aceleia cu clopoţeii era, ci mai minunată este aceasta, că moartea îi zăcea înaintea Arhiereului, dacă acea haină arhierească fără de clopoţei ar fi fost: „Să se audă glasul lui - a zis -(adică al clopoţeilor) ca să nu moară" (leş. 28). Ştim că cele din Legea Veche erau mai înainte închipuirea Darului celui Nou şi acea Preoţie era închipuire a Preoţiei noastre. Iar sunetul clopoţeilor - după spunerea Sfîntului Grigorie Teologul -însemna pe glasul învăţăturii Arhiereului (la fel şi a preotului) a nu fi mut, şi nu cu clopoţei, ci cu gura şi limba a grăi, a învăţa şi a înţelepţi pe poporul lui Dumnezeu, după sfătuirea Apostolului ce zice: „Propovăduieşte cuvîntul, stai cu vreme şi fără de vreme, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga răbdare şi cu învăţătura, fă lucru de evanghelist" (II Tim. 4). Clopoţeii cei de aur erau cuvintele cele de aur ce se cuvin a ieşi din gura Preoţilor, pentru plăcerea de Dumnezeu, pentru vieţuirea cea sfîntă şi dreaptă, pentru dragostea cea spre Dumnezeu şi spre aproapele. Cuvinte de aur, iar nu de plumb, folositoare, nu fără de folos, cinstite, iar nu cu necinste, iubite dar nu spre învrăjbire, sau hulitoare sau putrede. Iar cel ce nu-şi are clopoţeii cei de aur duhovniceşti ai înţelegerii cărţii şi ai ştiinţei, şi nu şi-a cîştigat Duhul înţelepciunii, şi nu învaţă ca un slujitor al lui Dumnezeu şi Păstor al sufletelor omeneşti, mut şi mort deopotrivă este. După cum arhiereul Legii Vechi de ar fi îndrăznit a intra fără de clopoţei în Biserică. îi zăcea înainte moartea, la fel şi Episcopii şi Preoţii Darului celui Nou. 319 care îndrăznesc cu plată sau cu relaţii acest fel de treaptă asupra lor a primi, iar clopoţeii ştiinţei şi ai înţelepciunii celei duhovniceşti nu au, de a învăţa pe turma lui Hristos, le zace lor înainte oarecare deosebită moarte, deşi nu trupească, ci duhovnicească, că între cei morţi se socotesc a fi dinspre Dumnezeu. Şi la unii ca aceştia fiecăruia îi grăieşte Domnul în Apocalips: „Nume ai că trăieşti, dar eşti mort" (Cap. 3). Mort este înaintea lui Dumnezeu acela care numai nume are şi treapta Preoţiei poartă, dar datoria Păstoriei n-o împlineşte. Iar datoria Păstoriei mai întîi aceasta este, ca să înveţe cele de folos, pe păcatele omeneşti a le împuţina şi la calea mîntuirii ai povăţui. Că aşa grăieşte Dumnezeu către Păstor: „Ca o trîmbiţă înalţă glasul tău, şi spune poporului Meu păcatele lor, iar de nu le vei spune, atunci cel fărădelege întru fărădelegile sale va muri, iar sîngele lui din mîna ta îl voi cere" (Isaia 58; lezechiil 3). Ca şi* cum cu însăşi a sa mînă îl ucide pe păcătos, cel ce nu se sîrguieşte cu a sa limbă a-l învăţa şi a-l întoarce de la păcatele lui. Limba cea tăcută a păstorului este miere care ucide sufletele cele greşite, pentru aceasta şi Apostolul de sineşi grăieşte: „Amar mie de nu voi binevesti" (I Cor. 9). Amar acelui Păstor care tace, amar limbii lui ceea ce nu propovăduieşte, nici învaţă Cuvîntul lui Dumnezeu. Şi cum va putea limba a bineînvăţa şi cele de folos a propovădui cu cuvîntul, dacă mintea nu este învăţată întru înţelepciunea cea duhovnicească? Acestea se grăiesc numai pentru aceia ce cu totul întru ştiinţa cărţii sînt neiscusiţi şi care de-abia pot citi cîte ceva şi nici cît de puţin nu pot înţelege şi nicidecum a face vreo învăţătură ştiind, şi care cu multă sîrguinţă -caută şi îşi cumpără loruşi treapta Preoţiei şi a Păstoriei nu pe sufletele omeneşti a le păstori, ci înşişi pe sine să se pască şi fiind cinstiţi să se proslăvească, spre a căror feţe grăieşte Sfîntul loan Gură de Aur: „Precum dregătoriile cele dinafară, aşa şi pe (Păstoria cea duhovnicească) o gonim(vînăm), ca proslăviţi să fim şi înaintea oamenilor cinstiţi, iar înaintea lui Dumnezeu pieriţi. Şi ce câştig aflăm din acest fel de cinste?" Nu numai că se cuvine păstorului a fi cu ştiinţă şi întru Dumnezeiasca Scriptură iscusit şi a învăţa, ci şi cu fapte bune şi cu viaţă sfîntă a fi. Că nu este destul ca pe cuvîntătoarele oi a le învăţa numai cu cuvîntul, ci şi prin chipul bunei şi îmbunătăţitei vieţi celei după Dumnezeu. Sfîntul Apostol Pavel poruncind ucenicului său Timotei ca să fie pildă credincioşilor i-a arătat şi năravurile prin care să fie pildă, că întru început pune cu cuvîntul şi viaţa cea bună: „Fă-te pildă credincioşilor cu cuvîntul, cu petrecerea şi celelalte" (II Tim. 4). Că împreună cu cuvîntul şi petrecerea cea bună se cuvine a fi, ca să fie unita 320 petrecerea Păstorului cu cuvintele învăţăturii celei ce ies din gura lui. Că Păstorul pe acelea să le facă, de care pe alţii învaţă ca să nu fie mustrat de Apostolul ce grăieşte: „Cel ce înveţi pe alţii pe tine nu te înveţi?" Oare va putea ca pe alţii a-i învăţa la fapta bună şi însuşi cele rele făcînd? Oare va putea pe cineva îndrepta bine întru împărăţia Cerului şi însuşi în iad să se ducă? Oare nu-i va fi ruşine ca pe alţii spălîndu-i de tină, iar însuşi a petrece în noroiul cel puturos, şi a purta grijă pentru spălarea întinăciunilor sale? Oare va putea doftori pe cele străine răni şi neputinţe, însuşi cu totul fiind plin de răni şi cu grele neputinţe cuprins? Oare nu-i va zice orişicare unuia ca acestuia: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!"? încă şi Dumnezeu către unul ca acesta zice: „Pentru ce tu povesteşti Dreptăţile Mele şi iei Aşezămîntul Meu de Lege în gura ta? Iar tu ai urît învăţătura şi cuvintele Mele le-ai lepădat înapoi" (Psalm 49). Şi învăţătorii evrei multe din Lege le grăiau popoarelor, învăţîndu-i iar ei înşişi nimic nu făceau din cele ce pe alţii îi învăţau. Pentru aceasta a zis despre dînşii Domnul către popor şi către ucenicii Săi: „Pe scaunul lui Moise au şezut fariseii şi cărturarii, deci toate cîte vor zice vouă a le păzi, păziţi-le şi le faceţi, iar după lucrurile lor să nu faceţi, că ei zic şi nu fac" (Matei 23). Că cel ce zice şi nu face, asemenea este tunetului celui din nori ce în vremea uscăciunii şi a neplouării tună şi ce folos este din acea tunare a norului, dacă pe pămîntul cel însetat ploaia nu-şi varsă? Care umilinţă le va fi sufletelor din glasul învăţătorului dacă cu a sa petrecere nu-i foloseşte, ci mai vîrtos îi sminteşte? Că cuvîntul fără de chipul vieţii a faptelor celor bune nu este lucrător. Oricare de va purta pe limba sa ca nişte miere pe cuvintele cele dulci grăitoare, iar în faptele lui se va vedea fierea smintelilor, nu va putea îndulci inima ascultătorului. Cel ce voieşte ca îndoit a-i vîna pe alţii întru dragostea Domnului, se cuvine ca însuşi să nu fie gheaţă, ci ca un Serafim cu Dumnezeiasca dorinţă a se învăpăia, şi de voieşte ca să strălucească pe alţii, se cuvine şi însuşi a nu fi întuneric, ci lumină. Că aşa şi Domnul întru Evanghelia Sa a zis către Păstori şi învăţători: „Voi sînteţi lumina lumii!" Iar Sfîntul Gură de Aur zice: „Povăţuitorului i se cuvine a fi mai strălucit decît toată lumina şi viaţă neîntinată să aibă întrucît fiecare spre dînsul privind, să-şi poată a-şi zugrăvi luişi de la dînsul tot chipul celei îmbunătăţite". Pînă aici Gură de Aur. Cînd se stinge lumina, soseşte întunericul. aş= e povăţuitorul dacă petrece viaţă rea, cum nu vor rătăci oile? Că de este lumina întuneric, dar întunericul cu cit mai nft. Pentru aceasta se cade dar luminii a fi lumină, iar nu intiatric. 321
ca să le lumineze celor ce este pus a-i lumina. „Că aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor ca văzînd faptele voastre cele bune" (Matei 5). Că cel ce voieşte pe cel căzut a-l ridica să stea însuşi bine, de povăţuieşte pe cineva spre calea cea dreaptă, şi însuşi să meargă înainte prin calea cea dreaptă. O, păstorule, fii pildă oilor tale prin faptele tale cele bune şi atunci vei putea a le învăţa pe ele, că grăieşte Domnul în Evanghelie: „Cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema întru împărăţia Cerului" (Matei, 5). Să luăm aminte la aceste două cuvinte: „Va face şi va învăţa". Că nu mai întîi învaţă şi apoi face, ci ca şi cum ar zice: Nu vei putea învăţa pe alţii de nu mai întîi însuţi vei face aceea de care voieşti a-i învăţa pe alţii. Fă mai întîi tu şi apoi vei putea învăţa şi pe alţii, că mai lucrător este glasul faptei decît glasul cuvîntului. Că cuvîntul numai celor ce stau înainte li se aduce, iar faptele la marginile pămîntului se propovăduiesc. Că de nevoie este învăţătorului cu învăţătura şi viaţă cu fapte bune să aibă. întru mai sus pomenita proorocească acea Scriptură întru care se zice că: „întru buzele Preoţilor se păzeşte ştiinţa şi Legea lui Dumnezeu din gura lui se cere" îndată scrie şi aceasta: că înger al Atotţiitorului este: „Să curgă rîuri de învăţături din gura Preotului - a zis - pentru că aceia înger al lui Dumnezeu este" (Maleahi 2). Iar noi să luăm aminte la aceasta: Că învăţătura şi îngeria sînt împreunate la un loc. Deci dator este învăţătorul să aibă în gură cuvîntul învăţăturii şi să păzească viaţa sfîntă, îngerească şi neprihănită. După cum şi Psalmistul zice: „Cel ce umblă în cale fără prihană, acela îmi va sluji" (Psalm 100). Dacă eşti slujitor ai lui Dumnezeu sau Păstor ai Oilor cuvîntătoare, sau învăţător de eşti, fii dar înger cu viaţa cea neprihănită. De grăieşti Dumnezeieştile cuvinte nu face lucrurile satanei, de slujeşti cu îngerii lui Dumnezeu în Dumnezeiescul lăcaş, ieşind afară din iăcaş nu umbla cu dracii spre a mînia pe Dumnezeu. De foloseşti cu cuvintele? Nu sminti prin fapte: „Că amar omului aceluia prin care vine sminteala" 18). O mie de cuvinte grăite de-abia pot folosi pe cineva, iar o faptă rea, care va veni întru arătare, pe mii de oameni îi sminteşte şi care prin multe cuvinte de-abia a putut zidi ceva în sufletele oamenilor, pe acelea printr-un lucru de sminteală prea cu uşurinţă toate ie surpi. Fii înger cu viaţa şi atunci toate cuvintele şi poruncile tale, întru dulceaţă vor începe a le asculta şi a le face, avînd loruşi spre pildă petrecerea ta. Şi în alt chip nu vei putea paşte pe turma cea cuvîntătoare încredinţată ţie şi la calea mîntuirii a o povăţui, 322 de nu mai întîi vei călători pe calea mîntuirii, în altfel nu ie vei putea ridica pe popoare către Dumnezeiasca gîndire, de nu te vei arăta tu mai întîi iubit prieten al lui Dumnezeu. Făgăduind Domnul Dumnezeu, după cum mai înainte s-a zis, poporului lui Israil a le trimite Păstori înţelepţi şi învăţaţi, mai întîi le-a arătat aceasta: cum că Păstorii aceia au să fie după inima Lui: „Vă voi da vouă păstori după Inima Mea" (leremia 3). Şi ce este aceea a fi după inima lui Dumnezeu, a arătat-o Sfîntul Apostol Pavel pentru David, ca dinspre faţa lui Dumnezeu grăind: „Am aflat pe fiul lui lese, bărbat după inima Mea, care va face toate voile Mele" (Fapte 13). lată ce este a fi după inima lui Dumnezeu, ca să facă toate voile Lui. Şi cînd a făgăduit Dumnezeu a le da Păstori după Inima Sa şi a-i paşte cu înţelepciune şi învăţătură, a arătat cum că acei Păstori vor avea împreună cu acea înţeleaptă învăţătură şi viaţă bună, făcînd toate Voile Lui. încă şi întru acest chip vom zice: Că a fi după Inima lui Dumnezeu este de a iubi din toată inima pe Dumnezeu. Şi care este acel semn, de iubeşte cineva pe Dumnezeu din toată inima? Semnul acesta este, care însuşi Hristos cu Prea Curata Sa Gură l-a zis: „Cel ce are Poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este cel ce Mă iubeşte" (loan 14). Că împlinirea Dumnezeieştilor Porunci este semn al Dumnezeieştii dragoste şi cînd Dumnezeu a zis de Păstori a fi după Inima Lui, a arătat şi aceasta de dînşii: cum că din toată inima au să-L iubească pe El, împlinind Poruncile Lui. Şi dacă în Legea Veche acest fel de Păstori erau, cu cît mai vîrtos acum în Darul cel Nou sînt datori Păstorii nu numai cu cuvîntul învăţăturii, ci şi cu viaţa cea cu fapte bune a fi, făcînd toate Voile lui Dumnezeu, după Inima Lui, păzind Poruncile Lui din dragostea inimii cea spre Dînsul. Că Păstorul se cuvine a fi iubitor de Dumnezeu, fiindcă şi pe Sfîntul Petru vrînd Domnul a-l pune Păstor al Oilor celor cuvîntătoare, mai întîi de trei ori l-a întrebat pe el pentru dragoste, zicînd: „Simone al lui lona, Mă iubeşti?" (loan 21). Şi cînd Petru a răspuns de trei ori: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc" atunci Domnul i-a încredinţat Păstoria:„Paşte mieluşeii Mei, paşte Oile Mele". Că Dumnezeiasca dragoste, după cum s-a zis, după viaţa cea îmbunătăţită se cunoştea şi împreună cu cuvîntul se arată şi viaţa Păstorului. Că nu-i este destul Păstorului numai cuvîntul învăţăturii şi viaţa cea sfîntă să o aibă, ci încă i se cuvine şi mare grijă a avea pentru turmă, multe osteneli a ridica şi cu trezvire a fi, fiindcă Dumnezeu voieşte să ceară din mîinile Păstorului pe turma cea încredinţată lui. Că va zice în ceasul cel mai de pe urmă: „Dă răspuns pentru iconomia casei" (Luca 323
16). înfricoşat cuvînt al lui Dumnezeu se aude asupra Păstorilor celor fără de grijă întru proorocia lui lezechiil: „Acestea grăieşte Adonai Domnul: O, Vai Păstorilor lui Israil! Oare păstorii se pasc pe sine? Oare nu pe oi le pasc păstorii? Iar voi dimpotrivă. Că laptele îl mîncaţi şi cu lîna vă îmbrăcaţi şi pe cea grasă o junghiaţi, dar oile Mele nu le paşteţi. Pe cea slabă n-aţi întărit-o şi pe cea bolnavă n-aţi vindecat-o şi pe cea zdruncinată n-aţi legat-o şi pe cea rătăcită n-aţi înturnat-o şi pe cea pierită n-aţi căutat-o şi pe cea tare aţi asuprit-o cu osteneală şi cu batjocură şi cu bătăi le-aţi stăpînit pe ele şi sau risipit oile Mele fiindcă nu aveau păstori şi s-au făcut mîncare tuturor fiarelor ţarinii. Pentru aceea, o, Păstorilor, auziţi cuvîntul Domnului: Viu sînt Eu - zice Adonai Domnul -pentru că s-au făcut oile Mele pradă şi au fost oile Mele mîncare tuturor fiarelor cîmpului nefiind păstori şi n-au căutat Păstorii oile Mele, ci s-au păscut Păstorii înşişi pe ei, iar oile Mele nu le-au păscut, pentru aceea, Păstori, auziţi cuvîntul Domnului: Acestea grăieşte Adonai Domnul: lată Eu asupra păstorilor sînt şi voi cere oile Mele din mîinile lor" (lezechiil 34). Pînă aici cuvintele Proorocului. Iar noi să luăm aminte cît de groaznic are să întrebe Dumnezeu pe Păstori pentru păstoria lor. Deci i se cuvine Păstorului foarte îngrijit a fi pentru turma sa şi multe osteneli îi trebuiesc fiindcă este dator Păstorul a purta sarcini, după cum grăieşte Apostolul: „Datori sîntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi şi nu nouă să plăcem" (Rom. 15). Pentru Păstorul cel bun prin pilde grăind Domnul zice: „Merge în urma (oii) celei pierdute pînă cînd o află pe ea şi aflînd-o o ridică pe umerele sale bucurîndu-se" (Luca 15). Aceasta este datoria Păstorului: ca umerele sale a le supune încredinţatei lui oi şi să poarte greutatea ei. Să auzim dar ce i-a poruncit Dumnezeu de demult iui Moisi povăţuitorului poporului evreu: „la-i pe dînşii pe umerii tăi precum ia doica pe cel sugător" (Numeri 15). Nu numai precum Păstorul pe oaie, ci şi precum îşi duce maica pe fiul său şi cu ţîţeie sale îl hrăneşte, aşa să poarte duhovniceşte Păstorul pe oile cele cuvîntătoare. Şi precum se hrănesc pruncii cu lapte aşa să-i hrănească pe ei cu hrana cea duhovnicească şi de cele de nevoie ale trupului a nu se lepăda de a le da, ci după putinţa sa să le împlinească lipsa neajungerii, de care nu puţină osteneală le zace tuturor înainte. Osteneală întru căutarea celui rătăcit, osteneală întru ridicarea celui căzut, osteneală întru tămăduirea celui rănit, osteneală întru purtarea neputinţelor şi sarcina celui însărcinat. Osteneală este ca pe oaia cea răpită de lup, din însăşi dinţii fiarei a o smulge şi a o pune pe 324
ea întreagă înaintea lui Hristos şi nu fără de osteneală este, că şi la cele din afară nevoi a le da mînă de ajutor celor năpăstuiţi, a apăra pe cei nevinovaţi, a se îngriji pentru cei scăpătaţi şi săraci şi pe altele Bisericeşti şi duhovniceşti ocîrmuiri bine a le întocmi, că pe toate aceste greutăţi a le purta dator este Păstorul. Iar amar acelui Păstor care numai pe dobînzile sale le caută şi pe sineşi numai se paşte, iar pentru oi nu grijeşte, acest fel de păstor asemenea este idolului, după cum şi Dumnezeu pentru unul ca acela în proorocia lui Zaharia zice: „O, cei ce le paşteţi cele deşarte şi aţi lăsat oile! O, păstorule şi idole!" (Zah. 1 ). Pentru că păstorul cel ce nu se osteneşte şi nici de oi nu se grijeşte este idol, după cum l-a numit Dumnezeu. Dar cărui idol este asemenea un asemenea păstor? Cu adevărat asemenea este viţelului celui de aur, pe care poporul evreu cel scos din Egipt în pustie nefiind de faţă Moisi şi l-a vărsat şi a strigat zicînd: „lată, dumnezeii tăi, Israile!" (ieşire 32). Pentru acel viţel spun Sfîntul Ciprian şi Sfîntul Ambrozie şi alţi tîlcuitori ai Dumnezeieştii Scripturi cum că nu era întreg, ci numai capul de viţel, că pus fiind în foc mult aur, s-a vărsat din ace! aur asemănare de cap de viţel, ca şi cum ar fi păscînd iarbă, de care şi în Psalmi se pomeneşte: „Au schimbat Slava Lui întru asemănare de viţe! ce mănîncă iarbă" (Psalm 105). Să luăm aminte ce fel de idol a fost cel al viţelului de aur, neavînd nici umeri, nici picioare ca să poată fi înjugat şi sarcină să poarte, ci fără numai gura ca să mănînce, asemenea este aceluia şi păstorul cel rău, leneş, negrijuliu. Idolul cel de aur este cinstit pentru aur şi Păstorul este aurit cu treapta şi cinstit pentru păstorească lui treaptă. Idolul cel de aur este neînsufleţit, la fel şi păstorul cel ce nu are Duhul rîvnei către oi, este ca un neînsufleţit. Fără de umere era idolul cel de viţel şi nu ducea pe grumajii lui jugul, la fel şi păstorul cel ce nu poartă sarcina cea pusă asupra lui după cum se cuvine este ca şi cel ce nu are umere, nici nu se înjugă în Jugul iui Hristos. Chipul idolului celui de viţel era făcut numai a mînca, iar nu a se osteni, şi păstorul cel ce nu ridică ostenelile cele cuviincioase lui, ci fără numai din mesele cele bogate se hrăneşte în zadar, este ca un viţel care numai cît mănîncă şi se aseamănă idolului viţelului celui de aur. Şi în Scriptură bine se grăieşte către unul ca acesta: „O, păstorule şi idolule!" Şi cum în gurile a multor păstori se poate a se purta glasul a celor de demult Păstori, ce se pomenesc în proorocia lui Zaharia. care zicea: „Bine este cuvîntat Domnul că ne-am îmbogăţit" (Zah. 11). Dar puţini se află ca să zică: Bine este cuvîntat Domnu :ă pe oaia cea rătăcită o aflasem, că din gura lupului am scos-: 325
că pe cea rănită am tămăduit-o, că pe turmă cu bună păşune am hrănit-o. Fără numai cei mulţi zic: Pe noi înşine ne-am îmbogăţit, pe noi înşine ne-am hrănit. Pentru aceasta prin gura proorocului leremia strigă Dumnezeu: „Amar păstorilor, că Eu îi voi hrăni cu pelin şi îi voi adăpa pe dînşii cu fiere" (lerem. 23). lată ce fel de cinste li se dă de la Dumnezeu păstorilor celor leneşi şi fără de grijă! în loc de mîncările cele dulci - pelin, pentru dulcea băutură - fiere. Dar în care vreme aşa li se va da lor? în ziua cea de apoi, în ceasul ce! groaznic al întrebării. Aşadar multă osteneală şi îngrijire îi trebuie celui ce paşte sufletele omeneşti. De trebuinţă este pe lîngă osteneli şi trezvire multă, precum străjii ce este pusă a străjui cetatea sau turnul. Că fiecărui Păstor îi grăieşte Dumnezeu aceea pe care a zis-o către proorocul lezechiil: „Strajă te-am pus pe tine casei lui Israil" (lez. 33), Straja ceea ce străjuieşte noaptea, nu doarme, nici duhovnicescului păstor al turmei nu i se cuvine a fi somnoros, că s-a zis în Psalmi: „Nu va dormita, nici nu va dormi cel ce păzeşte pe Israil" (Psalm 120). Şi şe zicea aceasta nu pentru firescul somn al neputinţei trupeşti, fără de care nimeni nu va putea fi, pe cît pentru somnul năravului, pentru neîngrijirea şi nechibzuirea păstorului leneş, că cel ce se leneveşte şi nu bagă seamă pentru cele ce face, este ca unul ce doarme. Sfîntul Gură de Aur aducînd spre pildă pe trezvirea păstorilor pentru turma cea dobitocească, grăieşte către cei ce păzesc turma cea cuvîntătoare aşa: „Dacă pentru cele necuvîntătoare este atîta sîrguinţă, deci care răspuns vor avea cei cărora li sau încredinţat cuvîntătoarele suflete? Şi cu adînc somn dorm. Sau nu ştiţi vrednicia acestei turme? Sau pentru aceasta Stăpînul vostru nenumărate a lucrat şi mai pe urmă şi Sîngele Său şi l-a vărsat, iar voi căutaţi odihnă? Ce poate fi mai rău decît acest fel de păstori? Oare nu gîndiţi voi aceasta, că pe aceste oi le înconjură lupi cumpliţi şi sălbatici? Oare nu socotiţi întru sinevă ce fel de suflet trebuie a ocîrmui acest fel de începătorie?" Pînă aici Gură de Aur. |